marți, 31 iulie 2012

Auto-intarcarea in saptamana alaptarii

Sa zic, sa nu zic... am tot zis ca o sa zic si nu am mai apucat sa zic. Hai sa zic! Zic tocmai acum cand toata blogosfera feminina abunda de lapte, alaptare si alaptatoare (eu fiind una dintre ele :)) ).

Cum noi doua suntem paradoxale se pare ca se intampla paradoxalul. Matilda a inceput sa renunte la san, pe zi ce trece tot mai mult. Se pare ca o sa sarbatorim aceasta a doua aniversare (pentru noi) si a douazecea(pentru ei) a alaptatului fara alaptat.

Pentru o femeie/mama care crede cu tarie in imbratisarea experientei sarcinii, in atasamentul fata de copilul nenascut, in nasterea naturala, in hranirea copilului la san, in tinutul copilului langa mama, in educare blanda si hranirea sanatoasa - sunt destul de reticenta si chiar sceptica atunci cand sunt abordata pe temele astea. Stiu ca am scris cateva articole aici si probabil ca am sa mai scriu si o sa va povestesc ce cred si ce simt eu. Dar de fiecare data o sa va scriu cu litere de o schioapa ca intr-un final singurul lucru care "trebuie" este cel simtit de voi. Nu cred in argumentari vehemente, de niciuna dintre parti. Cred ca vehementa este in detrimentul ideii sustinute. Adesea am sentimentul ca organizatiile pro-alaptare si pro-nastere naturala se invart intr-un cerc si sunt cu circuit inchis. Mesajul lor este tot pentru cele care-l credeau deja. Ma agreseaza felul in care este "promovata" alaptarea de cele care o fac si ma irita femeile care nu au alaptat o zi in viata lor, dar sunt pline de sfaturi. Am vorbit cu mame, am sfatuit mame atunci cand mi s-a cerut parerea, am ales si sa nu imi spun parerea atunci cand am vazut ca am in fata mea un interlocutor dezinteresat sau Gica-contra. Pe de o parte cred in schimbarea mentalitatilor, in intoarcerea la radacini, in sustinere si informare, pe de alta nu cred ca ceva poate fi schimbat daca nu vine dintr-o dorinta intima si profunda. Este cazul exact (si) al alaptarii. Eu vad lucrurile foarte simplu: cine vrea, alapteaza si punct. Nu cred in puterea grupurilor de sprijin, poate pentru ca am mult prea multe exemple de esec, poate pentru ca stiu cum gandesc femeile la ele acasa, poate pentru ca stiu ca presiunea perfectiunii mamelor "ideale" face mai mult rau decat bine. Am in minte exemple de persoane cu iz public care au ajuns sa minta si sa se ascunda atunci cand nu au mai putut face fata presiunii alaptatului obligatoriu. E ok si daca ai facut o alegere si apoi ai vazut ca nu este cea mai buna in cazul vostru. Fiecare e liber sa se informeze si sa decida, el pentru el, la el in suflet si in minte. Iar informatie e, slava Domnului, de la carti, brosuri, cursuri la site-urile Organizatiei Mondiale a Sanatatii, ale UNICEF (care mi se par cele mai pertinente), la bloguri dedicate alaptarii (pline de incarcatura emotionala).

La nivel macro cu siguranta este nevoie de militare, de educatie, de legislatie. In primul rand pentru cadrele medicale implicate in proces - medici, asistente, moase. Acolo este buba cea mare, in opinia mea. Ma uitam vineri pe manifestul ANNA legat de evenimentele ce or sa aiba loc si mi-au ramas ochii pe ziua de 6 august:

"6 August 2012

09:00 – 11:00


Piața Victoriei – Piața Universității Marș de protest și de awareness pentru instituirea rooming-in-ului în toate maternitățile din București – „NU separării copilului de mamă în maternitate!”La acest marş sunt aşteptate 100 de persoane care vor milita paşnic pentru drepturile copiilor şi ale mamelor cu pancarde cu mesaje sugestive."
Sincer, mi-as da ani din viata sa se schimbe ceva la capitolul asta. Anii pe care mi i-a mancat separarea de copilul meu timp de 7 zile in maternitate. As felicita oamenii astia si le-as dedica in fiecare  zi o ruga daca ar reusi sa aduca maternitatile din Romania la nivelul real de baby-friendly. Am vazut ca au in targhet 3 maternitati in mod special, sunt considerate singurele din Bucuresti care nu ofera posibilitatea de rooming-in (sper ca am inteles eu bine). Nu am regasit acolo si maternitatea in care am nascut eu - Filantropia. Nici aceasta nu permite cazarea copilului in aceeasi camera cu mama, ba mai mult, ne si ironizeaza prin cele doua foi A4 lipite pe usile rezervelor. Cele doua pagini care ne povestesc despre beneficiile acomodarii mamei impreuna cu bebelusul. Probabil ca este un fel de tema pentru acasa.

Personalul maternitatii nu incuraja alaptatul, legatura mama copil, sentimentele in general. Nu aveam voie sa ne sarutam copiii, alaptarea se facea dupa un program fix, copiii erau hraniti cu glucoza si lapte praf de la nastere, li se puneau tetine in gura pentru a nu mai plange. Mamelor cu sedere prelungita, cum a fost in cazul nostru, li se permitea alaptarea la cerere, doar ca nu stiai cand copilul cere pentru ca era in salonul pentru copii. Daca faceai cum am facut eu, adica sa locuiesti pe un scaun langa un incubator, si reuseai sa alaptezi la cere, erai criticata si descurajata - "faci colici copilului". Nu exista posibilitatea de a lasa laptele tau in biberon pentru orele de noapte cand nu aveam voie sa ne mai ducem la copii. Aruncam laptele iar copilul era lasat sa planga sau hranit cu lapte praf.
Eu am nascut intr-o sambata dimineata la ora 4, luni noaptea pe la 10 mi-au "explodat" sanii. Cam aiurea imaginea :)), dar asta a fost sentimentul. M-am trezit dintr-un minut pe altul cu laptele dand navala. Nu ma asteptam deloc sa fie ceva atat de marcant, am zis ca se instaleaza treptat. Colostru aveam dinainte de nastere. Nu mi-am pus problema daca o sa am sau nu lapte, am luat biberoane, sterilizator, lapte praf de care am considerat eu ca-i mai bun (Lactana bio - Topffer). Pana sa o ia laptele din loc cred ca bausem un bax de apa plata, cam inca unul de ceai si rontaisem cam jumtate de cutie de Galactogil. Nu a fost ceva fortat, atat imi era de sete. Asa ca laptele a venit, am avut mult, chiar foarte mult. Daca aveam gemeni ar fi avut destul. Nu a fost o hiperproductie de moment, a tinut-o asa cam pana pe la 6 luni cand a inceput Matilda sa manance si mancare si a scazut solicitarea. Deci la capitolul productie nu au fost probleme, cel putin nu la inceput.

Imi alaptez copilul de aproape 16 luni. Nu a fost mereu usor, ba chiar au fost perioade cand a fost foarte greu. Au fost primele doua luni de frustrare pentru ca orice as fi facut nu mi se formau mameloanele. Dispozitive speciale, masaj, pus rece, muls, tras, contactat consultant in alaptare, vorbit cu Ramona, nimic. Copilul nu avea de ce se prinde, scapa sanu, se supara. Au fost doua luni, lungi luni. Probabil ca as fi putut oricand sa spun ia mai da-l in colo de alaptat, pun in biberon si-i dau cat oi mai avea din al meu si dupa o trec pe lapte praf. Nu-i chiar asa, in cazul meu lactatia a functionat atat de bine pentru ca era bebe acolo, daca as fi folosit pompa si nu  ar fi supt copilul eu stiu sigur ca as fi ramas fara lapte. Apoi, stiu la fel de sigur ca laptele meu era cel mai bun din punct de vedere nutritional pentru ea. Am mancat ca la carte, nu mi-am bombardat copilul cu toxine, nu am tinut dieta de slabire, nu am luat medicamente, nu am baut, fumat, etc. Si mai greu a fost cand era in "puseu de crestere" si nu stiu cum de se nimereau astea fix intr-o perioada cand eram foarte obosita. Oboseala nu face casa buna cu alaptarea, nici stresul, nici nervii. Daca nu ma odihneam sau daca ma suparam foarte rau lactatia se reducea ingrijorator. Asa ca am avut parte de vreo 3 serii a 2-3 saptamani de pusee in care copilul meu vroia san la 2 ore. Cand era mica nu ar fi fost ceva dificil, dar un copil de 6 sau 8 luni solicita mult. Mi-a curs sange din sani, mi-a facut rani, a bagat dintii, am semne care nu cred ca or sa mai treaca. Cand i-au iesit dintii nu stia sa suga cu ei, se uita la mine speriata pentru ca stia ca face ceva "rau". Am avut rabdare, am strans din dinti, am asteptat sa invete cum e cu dinti in gura. A invatat. Uneori a durat si 2 saptamani sa invete, doua saptamani in care infigea dintii si apasa cu ei la fiecare miscare de sugere. Stiti cum doare asta? Doare foarte rau. De aici vine si teoria isteata a unora ca daca un bebelus are dinti nu mai trebuie alaptat, dar daca are dinti nu-i mai dai nici biberon? nu-i mai trebuie lapte? sau pentru ca pe biberon nu-l doare atunci nu ne pasa? Au fost nopti nedormite, au fost 16 luni in care nu am plecat nici o zi de langa copilul meu, nu am iesit la bere cu amicii, nu m-am dus un weekend la munte, nu am mancat cine stie ce dracie care mi-ar fi facut cu ochiul. Am luat 8 kg de cand am nascut, pentru ca oboseala+ceai pentru lactatie+ mancat= ingrasat. Poate a fost si prin compensare cu cele salbite in sarcina. Deci alaptarea nu-i mereu un camp cu flori, nu merge mereu struna, nu-i mereu placuta. Sunt perioade in care daca nu o stimulezi cu pus copilul mai des, dat la pompa, baut ceaiuri, productia scade sau dispare de tot. Deci ca sa iti alaptezi copilul, mai ales pentru perioade lungi de timp, trebuie chiar sa vrei. Dar sa vrei sincer si cu tot sufletul.

Atunci daca lucrurile pot sta atat de horror de ce Dumnezeu mai alaptam? Nu stiu cum sa va raspund, nu pentru ca nu as sti raspunsul. Pentru asta nu am cuvintele sa va argumentez. Nu exista. Si nu pentru ca nu ar exista argumentele, ci pentru ca este ceva dincolo de ceea ce pot cuvintele exprima. Da, sunt si cateva argumente de ordin obiectiv: laptele de mama (hranita corect) este cel mai bun din punct de vedere nutritional, ofera sprijin imunitar, este mai igienic si mai comod (in ideea in care nu trebuie sa sterilizezi biberoane si sa faci lapte praf). Pe langa argumente vin sentimentele. Pentru ele ne alaptam copiii. Pentru ceea ce simte mama si pentru ceea ce simte copilul. Dragoste, ocrotire, daruire, comuniune.

Eu sunt convinsa ca nu as fi avut relatia pe care o am cu Matilda daca nu as fi alaptat-o. Legatura care se formeaza intre mama si copil in timpul daruirii de lapte este... poate chiar esenta relatiei. Fericirea pe care mi-au dat-o clipele cand imi adormea la san si zambea cu gingii roz, nu o sa mi-o mai dea nimeni. Linistea pe care o avea ea, somnul lin, siguranta ca-i ocrotita, increderea in mama ei, nici ei nu i le-ar fi dat nimeni altcineva. Cu siguranta ca nu i le-ar fi dat un biberon cu lapte praf. Alaptarea ne-a dat pe una alteia, ne-a unit, ne-a sudat, ne-a consacrat.

Acum Matilda se pregateste sa se intarce. Cum vine asta, parca noi intarcam copilul?! Exista si varianta asta, eu am preferat-o pe cea in care ea o sa renunte treptat la san, asa cum i-am dat san atunci cand a cerut ea. Si se intampla. Multi copii in jurul varstei de 1 an si trei-patru luni micsoreaza cantitatile, raresc hranirile si intr-un final inceteaza sa mai suga. In faza asta este Matilda acum, ma intarca ea pe mine. Acum o sa vina si raspunsul pentru cei care ma intrebau idignati "da cat ii mai domne sa suga?". Pai uite cam atat, cam cat o sa vrea ea. Unii se simt datori sa iti spuna direct ca ar fi timpul sa intarci copilul, stiu ei cumva cand e timpul. Cel mai bizar este cand sugestiile vin din partea unora care nu au alaptat niciodata. Copilul meu nu va deveni nici obsedat sexual, nici nu este malnutrit - laptele nu-si pierde proprietatile dupa 6-12-24 de luni cum umbla vorba prin targ, nici nu o sa stea atarnata de mine pana la 20 de ani - din contra, copiii alaptati sunt mult mai putin frustrati si sunt mai increzatori in ei si in cei din jur (spun studiile, nu eu, spune si copilul meu perfect echilibrat emotional si nervos). Nici nu or sa i se intample tot felul de alte aberatii scornite din ingnoranta si ale limitari. Singura problema ridicata pertinent este cea legata de solicitare, da, este solicitant, dar recompensele merita efortul.

 Intr-un fel ma bucur pentru ca o sa-mi recapat din libertate, o sa pot dormi o noapte intreaga, o sa pot pleca o seara de acasa, o sa pot manca cine stie ce dracie sau sa beau un vin cand am pofta. O sa pot chiar sa tin si dieta de slabire, yupii. Ar trebui sa fiu vesela, nu? Dar nu sunt, o sa se termine ceva unic si minunat. O sa se termine o etapa pe care am iubit-o cu toata fiinta mea. Posibil sa ma incerce si ceva depresie :), daca tot nu am avut una dupa nastere (inca un bonus pentru alaptare, ajuta cu angoasele postpartum).
Eu vad alaptarea ca pe ceva foarte firesc. Asa ne-a facut natura. Puiul de mamifer este hranit in prima parte a vietii cu lapte. Daca mama n'are lapte si nu e alta sa-l preia, puiul moare. Simplu. Omul pentru ca-i in varful lantului s-a gandit ca nu-i chiar ok sa-i moara puiul de foame asa ca a apelat la surse straine. Intai la surse naturale, lua lapte de la doamna vaca sau ce alt animal domestic producator de lapte aveau (oaie, capra, bivolita) si isi hranea puiul. A venit si era industrializata si a zis ca nu, laptele de la animal nu e tocmai cel mai bun asa ca hai sa-l zapacim, sa-l prelucram, sa scoatem unele chestii din el, sa bagam altele si sa rezulte un lapte umanizat. Zis si facut, si asa au aparut formulele de lapte praf pentru copii. Deci puiul de om nu mai moare de foame. Doar daca a avut ghinionul sa se nasca intr-o tara din Africa si sa moara de foame langa o mama la fel de moarta ca si el.

Cunosc femei care nu au alaptat deloc, din vointa sau neputinta, cunosc femei care au alaptat 3 ani, in tandem, gravide, obosite, odihnite, culte sau cu 4 clase, de cariera sau somere. Toate au avut de facut o alegere si nu cred ca a fost influentata de statutul social sau de cultura. Este o alegere pe care o faci in mod instinctiv. Nu cred ca o mama care alapteaza trebuie ridicata in slavi, nici nu cred ca trebuie umilita si aratata cu degetul de suratele ei mai "emancipate". Nu cred ca are nevoie de grupuri de sprijin, de fan club, de galerie care sa faca valuri in spatele ei. Cum la fel de bine nu are nevoie de sfaturile si parerile altora despre cat, cum si unde ar trebui sa-si alapteze ea copilul. Eu cred ca o mama trebuie pur si simplu lasata in pace sa-si gaseasca in ea naturalul si firescul. Nu stiu ce a fost mai intai, alaptarea sau omul, precum in dilema oul sau gaina, dar clar suntem facuti impreuna, pentru ca una fara alta nu ar fi putut exista.

Problema apare atunci cand libertatea este ingradita, cand un sistem medical si asa beteag decide pentru tine, te separa de copilul tau, nu te lasa sa-l alaptezi, sa-l tii in brate si sa-l saruti. Pentru astfel de situatii puteti manifesta pasnic si civilizat (asa cum o mama cu un pui in brate o poate face) luni, 6 august.

Sa fiti libere sa faceti cum simtiti voi!

3 comentarii:

  1. Jos palaria si nota 10 din nou, inca un articol exceptional! :)

    Ti-am raspuns si la mine (la postul cu alimentatia) si inca unul special dedicat, ca scrisesem aici si deja cred ca trecea de doua pagini, asa ca ... prefer sa-ti dau direct link-ul :)). Ai inca doua polologhii si acolo!

    Ma bucur ca m-ai mai tras de maneca, sa mai intru sa mai citesc pe la tine, imi face mare placere dar ma mai iau cu altele des, vad ca am mult de recuperat de la "inca unul" :)

    RăspundețiȘtergere
  2. :)Multumim, Andreea.

    Stai linistita. Si eu incerc sa nu ma recesc prea tare de cele cateva fete dragi pe care le citesc.

    Poate ne vedem prin septembrie la o haccienda :)).

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga Miruna,

    Am ajuns sa iti citesc blogul dintr-o pura intamplare, suntem intr-un grup de pe Facebook impreuna. M-am regasit adesea in aceea ce scrii, uneori experientele noastre sunt umitor de comune. Iti impartasesc aproape toate parerile, sunt si cateva pe care eu le privesc diferit, dar asta ma face sa te respect mai mult.

    Cand am inceput sa citesc articolul de fata in prima parte incepuse sa ma iritie. Apoi am ajuns la o parte care m-a lovit. Pentru ca eu sunt acolo acum. Nu cred ca eram constienta de asta. Tu poate ca ai spus-o mai mult in gluma decat in serios, dar nici nu stii cata dreptate ai.

    Eu sunt mama unei fetite de aproape trei luni, a fost o sarcina grea cu o nastere grea, traumatizanta. Eu mi-am revenit destul de bine, copilul insa nu. M-am agatat de alaptat ca fiind singurul lucru din viata mea care mergea bine. Insa au venit colicii, regurgitatul, refluxul, noptile agitate, copilul nu ia in greutate. Toti cei din jurul meu au acuzat laptele meu, asa cum bine spuneai tu intr-o postare "laptele e de vina pentru orice", bun sau rau. Din pacate eu nu am avut taria ta sau a altor mame si am cedat. Convinsa fiind ca din cauza mea sufera copilul atat. Am inceput prin a pune laptele meu in bibe, apoi prin a ii da LP si tot asa pana cand am ramas fara lapte. Acum suferinta este si mai mare, starea copilului este aceeasi, eu sunt intr-o stare teribila. Pana sa-ti citesc articolul nici nu ma gandeam ca poate exista ceva numit depresie post-alaptare. Se pare ca prin asta trec eu.

    As vrea ca alte mame sa invete din patania mea, sa nu cedeze presiunilor si sa se gandeasca la ceea ce este mai bine pentru ele si pentru copiii lor.

    Cu drag, o mama!

    RăspundețiȘtergere