joi, 30 august 2012

Eveniment - Aletha Solter in Bucuresti

Noaptea trecuta nu am putut dormi. Cand nu pot sa dorm iau o carte si citesc. Am ales sa recitesc un capitol din cartea Alethei Solter - Bebelusul meu intelege tot. Am recitit capitolul despre plansul bebelusului, cum somnul nu venea am luat-o de la inceput si pana dimineata o recitisem toata. De fiecare data ma uimeste firescul din aceasta carte, logica simpla a lucrurilor, cu toate ca exista toate argumentele stiintifice din lume pentru afirmatiile sale, blandetea abordarii. Ma gandeam ca astazi in loc de postare sa va transcriu un fragment din cartea ei, dar o sa va invit sa o cunoasteti personal (multumesc Lumi pentru informatie). O iubesc pe doamna asta, la propriu. Niciodata nu m-am regasit mai mult ca parinte intr-o teorie, si sunt multe,  ca atunci cand ii citesc cartile. Faptul ca tot ceea ce simteam ca mama, ca parinte, a fost pus negru pe alb de catre un specialist a fost confirmarea mea ca ceea ce fac este bine, ca ceea ce-mi spunea instinctul meu era pe drumul cel bun. Cineva, la niste ani distanta in timp, m-a scris pe mine- asa cum sunt eu ca mama. Mi se umplu ochii de lacrimi de fiecare data cand ii deschid o carte. Retraiesc emotiile din sarcina, intensitatea nasterii, durerea separarii de dupa, retraiesc clipele de inceput de parinte.

Cartile sunt 4 la numar, doua traduse si in limba romana - “The Aware Baby” (“Bebeluşul meu înţelege tot”), prima ei carte, si “Helping Young Children Flourish” (”Copiii noştri frumoşi şi sănătoşi”). A treia carte a sa este “Tears and Tantrums” (”Lacrimi şi crize de furie”). A patra carte, “Raising Drug –Free Kids”, a fost publicată în septembrie 2006. Le puteti citi foarte usor si in engleza, stilul este relaxat, concis, simplu, clar.
Ce-mi place cel mai mult in cartile sale este faptul ca nu judeca. Povesteste despre greselile ei ca parinte, iti ofera confortul psihologic de a merge mai departe, de a te cunoaste pe tine si copilaria ta, iti ofera idei de exercitii si introspectii pentru a te ierta pe tine. Peste tot in jur vezi oameni care te privesc cu o spranceana ridicata si un ntz, ntz, ntz, nu asa se faceee, nu asa iti cresti copilul! Lucrul asta se poate intampla foarte des mai ales atunci cand nu alegi sa-ti cresti copilul in tiparul traditional, in spiritul in care am fost crescuti noi acum 30-40 de ani. Am ales sa nu-mi militarizez copilul, am ales sa-l tin in brate, am ales sa imi iert copilaria pe care mi-am petrecut-o singura intr-un patut, am ales sa imi las copilul sa creasca in cel mai natural fel posibil. Matilda este un spirit liber si de asta sunt mandra. Asta este mandria mea reala de parinte, oricat de aroganta ar parea.

Cand ma uit inapoi peste acesti doi ani de copil, in and out of me, imi dau seama ca Matilda este cea care m-a crescut pe mine. Ea m-a invatat sa fiu parinte, am evoluat amandoua, am fost o echipa. Sunt parinte pentru ca ea m-a facut sa fiu si nu numai pentru ca i-am dat nastere. Fericirea si implinirea mea in viata sta in relatia pe care o am cu Matilda. M-am eliberat de prejudecati, de modelul social, de modelul cultural, m-am eliberat de ceea ce credeam inainte sa o tin in brate. Nu credeam ca o sa o pot tine la piept atunci cand plange fara sa incerc sa-i opresc plansul, am facut-o. Nu credeam sa pot dormi cu ea in acelasi pat, o fac de un an de zile. Nu credeam sa o pot alapta dincolo de 6-12 luni, tocmai ce am implinit 16. Nu credeam sa pot sa vad dezordine in casa si sa ma bucur de ea. Ca un control freak ce sunt nu credeam sa pot sa-mi las copilul sa creasca liber, sa nu o "educ", sa nu o "disciplinez". Nu stiam ca sunt capabila de atata empatie si intelegere. Nu ma cunosteam. Astazi ma regasesc in scrierile Alethei si ma simt un parinte implinit. Drumul este inca lung in fata noastra, cu siguranta plin de imprevizibil si de momente de cumpana, dar il astept cu toata nerabdarea din lume.

Va recomand din suflet cartile de mai sus, le puteti citi inainte de a fi parinti, le puteti citi la primul nascut, le puteti reciti la al 3-lea nascut. Le puteti citi si daca nu aveti copii, or sa va ajute sa cunoasteti si sa intelegeti copilul din voi. Va vor face atat de mult bine. Daca vreti sa o cunoasteti pe aceasta doamna minunata, doamna care mi-a facut meseria de parinte mai usoara si mai frumoasa, o puteti vedea in cadrul seminariilor pe care le va tine in Bucuresti in luna septembrie. Noi o sa fim acolo.

Pe linkul de mai jos gasiti toate detaliile legate de eveniment si modalitatile de inscriere.

duminică, 26 august 2012

The Godmother

Te  tine in brate in fata lui Dumnezeu, te incredinteaza lui drept pagan si te pune inapoi in bratele mamei drept crestin. Nu sunt un om religios, dar puntine lucruri m-au impresionat mai mult pe lumea asta decat momentul cand am rostit cuvintele "Mi-ai dat un pagan, iti dau un crestin!". Vocea mi-a tremurat, mi s-a pus un nod in gat, mi-au curs lacrimile fara voie. Am o finuta, imi poarta numele, asta a fost dorinta parintilor, si oriunde ne-ar purta viata noi doua suntem legate prin acel moment cand preotul mi-a pus-o uda si plangacioasa in brate.

Botezul Matildei a fost o purificare, atat de multa emotie, a fost ca o a doua nastere. O sa va povestesc despre el luna viitoare cand se implineste un an de la ceremonie. Chiar merita o atentie aparte, a fost o experienta incredibila, daca mi-ar fi spus cineva ca o sa simt atata lumina intr-un ritual religios as fi zis ca e nebun. Copilul meu in rochita alba.... n-as fi crezut niciodata...

Botezul meu nu mi-l amintesc, evident :). S-a intamplat de Sf. Ilie in 1980, deci aveam vreo 2 luni si ceva. M-au botezat la Brasov, biserica "mea" nu mai exista, au daramat-o pe vremea cand trebuiau construite multe locuinte muncitoresti. M-au botezat la Brasov pentru ca acolo locuieste Nasa mea, nasa care-mi este si matusa, sora mamei - Niculina. Nu mi-a dat numele ei pentru ca l-a urat ea destul toata viata, nu vroia sa-l urasc si eu. In noiembrie implineste 80 de ani. O-P-T Z-E-C-I! Intre ea si mama mea este o diferenta de 14 ani, este cel de-al doilea copil din cei sase ai Matildei si ai lui Constantin, bunicii mei. Mama e mezina, glumim mereu ca-i facuta din resturi de iubire si de aceea ea nu a crescut mai mult. Acum mai sunt printre noi doar ele doua. Bunicii erau inalti pentru vremea lor, bunica Matilda avea peste 1,70 metri, singurul unchi pe care l-am prins in viata avea cam 2 metri. Pe mama o bag sub barbie cand o iau in brate.

Povestea Nasilor este una foarte interesanta, ei sunt parintii spirituali ai copilului. Ei ar fi trebuit sa calauzeasca drumul religios al micului om. Initial erau chiar parintii biologici, in timp ideea a evoluat si a aparut interdictia ca parintele biologic sau o ruda sa fie nas. Intalnim obiceiuri foarte diferite in functie de confesiunea religioasa si chiar in interiorul ei in functie de influentele populare. Pe la noi se poarta doi nasi, de obicei de sexe diferite, un cuplu. In cazul botezului nu exista "obligativitatea" ca cei doi sa fie casatoriti, asa cum este in cazul nasilor de nunta. Nasii ar trebui sa se implice activ in viata copilului, sa fie parintii din umbra, doar sunt "parintii de la Dumnezeu", nu?  Eu am avut doar Nasa, se pare ca a fost si un domn pe acolo, nu l-am intalnit. Apoi lucrul asta s-a compensat fiind "adoptata" si de Nasii fratelui meu. Initial au refuzat sa ma boteze din motive de sex, eram de cel gresit, adica fetita :)). Am aflat mai tarziu ca ar fi fost la mijloc si niste dispute de natura politica si ocupationala. Viata a facut ca eu sa fiu ultimul om caruia i-a zambit Nasa Cristina inainte sa se duca in alte lumi mai bune (sper).

In concluzie, nu m-au vrut ei asa ca m-au trambalat la Brasov pe un potop demn de Sf. Ilie pentru a fi botezata acolo. M-a botezat matusa mea, matusa care acum trece prin niste lucruri teribile. Are aproape 80 de ani, nu are copii - eu am fost cel mai apropiat lucru de a fi copilul ei, traieste singura in Brasov, nu si-a parasit locuinta de vreo 2 ani. A neglijat o problema pe care o avea la picior, in ideea ca Dumnezeu e mare si o ia inainte de a pati ceva foarte grav. Uite ca Dumnezeu a avut alta treaba si nu s-a ocupat de piciorul ei asa ca s-au ocupat niste chirurgi miercuri. I l-au taiat. (Nu lasati batranii indaratnici si incapatanati de capul lor, chiar daca urla si se lupta cu voi, daca va lovesc, ii luati pe sus si-i duceti la un medic inainte sa se ajunga la ceva atat de definitiv.)

De dimineata mama a plecat catre ea pentru a o duce cu o ambulanta particulara la tara, se va intoarce in casa in care s-a nascut si a crescut. Se pare ca asta isi dorea, sa se stinga in locul in care a inceput. Cu siguranta o putea face si venind pe ambele picioare... Sper sa-i fie mai bine acolo, sa aiba parte de oameni si de ingrijire. Intr-un fel sinistru si bizar probabil ca-i va fi mai bine fara piciorul care o chinuia de 20 de ani cu dureri infioratoare. Mi-a fost foarte teama ca nu va fi destul de puternica pentru a trece peste interventie, la 80 de ani ai sanse sa nu te mai trezesti nici din somn, dar dintr-o anestezie. Probabil ca si medicii au avut aceeasi temere asa ca au apelat la o anestezie rahie... A fost treaza si constienta. Inimaginabil.

Probabil ca a fost si vina noastra. Am fost prea ocupati cu vietile noastre, cu timpul putin, cu puii nostri. Distanta fizica dintre noi era ca un fel de amortizor peste problemele din viata ei de om singur si batran. Am fost de 1 mai la ea, vroiam sa o cunoasca pe Matilda. Nu stiu daca a fost un gest egoist, dar nu vroiam sa moara fara a-si cunoaste nepotica. Isi dorea asta foarte mult, nu mi-as fi iertat-o niciodata daca nu ajungeam la ea. Acum o sa fie mai aproape, o sa o vizitam mai des, o sa-i sarbatorim cei 80 de ani cu nepotii langa ea. A trebuit sa se intample nenorocirea ca sa-si recastige locul in familie. Noi suntem foarte putini, imprastiati pe peste tot. Tata are o sora si un frate, mama o are doar pe sor-sa si o nepoata care traieste la Oradea. Cu ea nu ne-am mai vazut de 25 de ani, cu fiul ei de cand avea 2-3 ani. Acum e un barbat in toata firea. Am reusit sa-mi aduc aproape toata familia la botezul Matildei, a fost una dintre cele mai mari impliniri. Mi-am avut acolo verii si verisoarele, nepotii, unchii. A fost o zi foarte speciala, a fost cu reinfigerea radacinilor in pamant.

Cand lucrurile stau rau imi caut binele in amintirile frumoase. Am scos albumul de fotografii pe care Nasica mi l-a facut cadou. M-am uitat pe fotografiile de la botez, pe cele din tabara de la Stupin, petreceri, oameni veseli, oameni tineri, parintii mei tineri, noi copii. Oamenii erau mai fericiti, viata era mai simpla si oamenii erau mai fericiti. Ma uit pe chipurile lor... nici pic de incrancenare, nici urma de rautatea de care ne impiedicam azi peste tot. Rudele erau familie, prietenii erau familie, sentimentele erau sincere, invidiile erau doar pentru cei cu adevarat deranjati sufleteste. Ma uit la cei care ne inconjoara acum, cum un om iti poate zambi in fata, iti poate lua copilul in brate si in gand sa te urasca cu o incrancenare demna de cauze mai bune. Si te intrebi de ce si chiar nu intelegi. Saracie era si atunci, greu era si atunci, oameni fara serviciu-  mai putni, dar erau- boli, griji, toate erau, dar oamenii nu erau atat de suparati pe ei insisi incat sa-i urasca pe ceilalti.

Cautand prin amintiri mi-am adus aminte de rochita de la botez, stiam ca a salvat-o mama de pe o papusa aruncata pe undeva pin podul de la tara. Rochita Matildei e in husa ei pe umeras impreuna cu toate amintirile de la botez. I le-am pus pe toate in cutia mare din carton alb si fluturi roz pe care a avut-o la trusou. O sa le gaseasca pe toate acolo cand va avea nevoie de o clipa de liniste in nebunia care va fi in lumea de om mare.

 Rochita mea era cam asa, din panza topita alba cu buburuze si fluturasi:





a Matildei mai asa:



albumul ei cu fotografii...




albumul meu cu o viata adormita in alb si negru




botezul meu




botezul ei




Mai  frumos, mai special, mai colorat, da Doamne si viata ei sa fie tot asa - mai frumoasa, mai speciala, mai cu oameni buni!


Sa-i tineti pe cei dragi aproape, sa le cinstiti vietile, sa nu-i lasati sa se uite!

marți, 21 august 2012

Unde se termina infinitul?

Am culcat-o pe Matilda, am tinut-o mai strans la piept, am sarutat-o mai cu drag, i-am vorbit mai cald, i-am vegheat somnul mai mult. Am stat langa ea si am privit cum adoarme. I-am numarat respiratiile, le-am simtit, le-am mirosit. M-am urnit cu greu, dar vroiam sa scriu un gand. Poate ca unul de la mine, altul de la Mara, altul de la Maria, altul de la Nicol, multe altele de la toti oamenii care au crezut, s-au rugat si au sperat ca va fi bine, poate ca ajung undeva. Nu stiu daca toate gandurile noastre pot alina, dar daca vor avea nevoie de ele…
I-am cunoscut povestea, nu l-am cunoscut pe el. Ii stiu conturile, numarul de sms, am pus un ban acolo, am sperat ca voi toti ca il putem ajuta. Era o cursa, se masura in timp si in bani. Uneori te agati de lucrurile obiective, de lucrurile materile, de cele pe care le poti schimba. M-am intalnit cand si cand cu Loredana pe grupurile de discutii de pe Fb, am schimbat doua vorbe, ne-am sfatuit cateva lucruri. Am intrat pe blogul parintilor lui, am citit despre Sindromul Blackfan-Diamond, apoi despre Sindromul  Pearson si am vazut ca sunt numai 100 de cazuri documentate in intreaga lume. Ca nici medicii nu stiu tot, nimeni nu stie tot, dar ca Bibi le-a contrazis stiinta si in iunie a implinit doi ani.
Astazi eram framantata de niste nimicuri, de niste nervi facuti de altii, de lucruri care in poza cea mare nu mai au niciun sens. Ma rugam pentru matusa mea care trecea printr-o operatie foarte grea. Ma jucam cu Matilda. Atunci mi-a scris Andreea:
“O Doamne, a murit Bibi, copilasul cu DBA, nu pot sa cred!
Nu pot sa cred, chiar credeam ca o sa se faca bine”
“Da’ esti sigura, a spus mama lui ceva?”
“Da…”

Si m-a cuprins sentimentul de minte care nu poate intelege, de lucru dincolo de cuprinderea mea, de sfarsit de infinit, de absurd si de inutil. Cum se poate intampla asa ceva? De ce se intampla asa ceva? Cum mai traieste o mama dupa ce viata ei s-a stins? Cunosc parinti ai caror copii nu mai sunt, au plecat inca din pantece ori la 3 zile, 3 ani sau 30 de ani. Mereu m-am intrebat de unde au puterea sa mai respire, cum de inima lor nu s-a oprit si ea atunci. Probabil ca tot iubirea pentru copil, ea este sensul vietii acum, probabil ca tot ea ne tine in viata si dupa. Chiar nu stiu, poate spun prostii, poate ca nici nu-i dreptul nostru sa ne doara sau sa regretam. Am vazut un copil care a luptat, am vazut niste parinti care au facut tot ce se putea si poate chiar dincolo de asta, am vazut o mama incredibila.  Viata copilului ei a fost o invatatura pentru noi toti.
Nu am cuvinte, am doar o imagine cu el in minte, framanta aluat, facea paine, era fericit.
Condoleante!


miercuri, 15 august 2012

Maritza

S-a nascut pe 27 martie 1916 in mijloc de prim razboi mondial. A si ramas orfana tot atunci. Razboiul lua prea multi si lua asa la intamplare, mame si copii, barbati, bunici. S-a pripasit impreuna cu surorile ei, Vasilica si Tudora, pe la rudele miloase care le-au dat un colt de paine si un loc de dormit. A crescut greu si in lipsuri mari, lipsea hrana,  lipsea apa, hainele de capatat, lipsea viata, lipseau toate. Poate de asta a si ramas o mana de om, mica, slaba, firava. O femeie tare maruntica, dar cu mersul apasat. Cine calca in urma ei ii invata mersul. Tata merge la fel, apasat, pe calcaie. Si el e tot mic, alt copil orfan si chinuit de razboaie.

I-au gasit de tanara un barbat, femeile atunci erau date dupa un barbat pentru ca erau o cheltuiala inutila la casa omului. Cand se nastea o fetita nu era niciun prilej de bucurie, mai ales in vreme de razboi. Ele erau trei fete fara sprijin, copii orfani, cum erau multi altii. El era inalt si brunet. Se zice ca era un om aspru. Nu-l cunoaste nimeni, nici tata nu l-a cunoscut. Ea vorbea foarte putin despre el. Avea o sigura poza cu barbatul ei, tot pe aia a pus-o si pe cruce. S-a alaturat lui printr-un artificiu fotografic, zici ca sunt in poza aia de cand lumea. Se pare ca el i-a dat chipul lui Cristian, fratele meu. Nu stie nimeni, dar asa pare. Marita i-a oferit patru copii. Doi dintre ei, gemeni, nascuti in 42'. Unul fiind tata. Barbatul nu i s-a mai intors niciodata din razboi. A ramas un mort viu sau un viu mort. L-au declarat disparut iar ea l-a asteptat toata viata. Din cand in cand se mai intorceau barbati de pe front, apoi din lagare, ea fugea mereu la capu' satului sperand ca-i vine si ei barbatul acasa. N-a mai venit. Probabil ca a murit ca multi altii la Cotul Donului, acolo au fost dusi ultima data. Nu si-a vazut niciodata baietii gemeni, el a ramas cu gandul ca are doar doua fete. Una dintre ele s-a imbolnavit de tifos si i s-a alaturat, Marita a ramas cu o fata si doi baieti- Sultana, Alexandru si Constantin. Le-a pus nume de imparati, sarmana femeie, spera asa sa le faca un destin mai bun. Pe ala mai negru l-a botezat Alexandru, pe celalalt Constantin. Primele amintiri din viata tatalui meu sunt cum sarea maica-sa cu ei in brate un gard de spini ca sa-i  ascunda intr-un bordei in pamant de bombele care cadeau. Erau bombardate sondele din jurul Ploiestiului.

Acum o suta de ani femeia singura era proscrisa, era vina ei ca a trait mai mult decat barbatul sau ca a trait ea in locul barbatului. Daca traia si in ograda soacrei era cu atat mai rau. Ramasese acolo ca o amintire nedorita a celui ce a fost. Era batuta cu nuiaua cand aduna fructe de pe jos sa-si hraneasca copiii. Copiii ei stiu ce este aia foamete, au mancat frunze si radacini, au adunat pleava de pe camp cand Colectivul le-a luat tot graul muncit. Copiii ei aveau incaltari "cusute" cu sarma, o singura pereche. La scoala erau batuti si umiliti pentru ca nu aveau tata sa-i apere. Pe fata cea mare a dat-o de nevasta la 18 ani unui grec de la oras, era frumoasa si buna si asa a crezut ea ca-i face o viata mai frumoasa, ca o scapa de munca la tara, de foame si de chin. N-a fost asa, grecu' a slugarit-o toata viata, i-a facut 3 baieti, o slugareste si astazi cand e senil si batran. Norocul ei este ca a mostenit resemnarea Maritei, asta cred ca le-a salvat de la nebunie. Baietii au muncit de mici, tata la 14 ani era deja la Ploiesti intr-o tabacarie, apoi la rafinarie. A plecat sa munceasca pentru a-si ajuta mama si familia. Avea 14 ani si vreo 40 ded kile, era mic, slab si brunetel. Uneori ma intreb cum de a trait sa implineasca anul asta 70 de ani. Probabil ca Marita i-a dat si lui din taria ei.

Femeia mica si slaba a crescut 9 nepoti, 6 baieti si 3 fete. Una sunt eu, ultima. M-a iubit si m-a alintat asa cum o mama isi alinta copiii. Era batrana si bolnava, era tare obosita de viata asta a ei, dar cat era de buna. Viata grea nu o inraise, cu toate ca ar fi avut toate scuzele din lume. Ramasese un om bland si bun, daca as fi macar un sfert din ea... Am citit pe undeva ca fetele imita modelul parintesc al mamei, ca oricat ne-am stradui ne raman tarele copilariei, ceea ce am primit sau nu cand eram copii. Ma uit la mine si ma uit la mama si suntem cu totul din alta poveste, asa ca mi-am zis ca stiinta mai da si erori. Intr-o zi cand ma pieptana Matilda m-a lovit o un sentiment de "treaba asta s-a mai intamplat", s-a intamplat de atat de multe ori cand ma jucam in parul Maritei. Atunci mi-am dat seama ca modelul meu matern e ea, ca eu pe ea o urmez, ea a fost mama mea. M-a crescut de la un an pana cand n-a mai fost. M-a crescut cu rabdare si iubire. I-as putea desena mainile si cu ochii inchisi, alea's mainile care m-au alinat, picioarele ei m-au leganat, langa sanul ei am adormit mereu. Cu mama n-am deloc amintiri, mi se rupe sufletul, dar nu am. Alea au fost timpurile si alegerile din ele, dar tocmai asta m-a facut sa imi tin copilul langa mine. O sa o tin mereu, vreau ca Matilda sa-si aminteasca cum miroasea la sanul mamei.

Marita pentru vremea ei cred ca era o femeie frumoasa. In vremurile de acum nu stiu daca frumosul ei se mai incadreaza. Mi-a dat parul, ochii si zambetul ei. Mi-a dat si vocea de-i starneste lu' taica-miu fiori cand ma aude. Marita mea era frumoasa pentru ca era un om bun, zambea cu capul intr-o parte, vedeai suflet senin in ochii ei. Nu ridica vocea, nu certa, nu zicea o vorba rea, nici nu cred ca ar fi gandit vr'una. Acum discutam despre "parinti atasati", pai ea ar fi fost esenta acestei idei. Ne-a crescut in cel mai pur spirit al blandetii fata de copil. Ii zicea lui taca-miu "sa nu bati copiii astia, nu cu bataia ii educi". N-a prea asculatat-o. Ea era convinsa de ideea ca un copil intelege si prin experiente personale se autoeduca. Ne lasa liberi, dar stiu ca era mereu la 5 pasi in spatele nostru. Prima amintire din viata mea este cam de pe la varsta pe care o are acum Matilda, faceam ingeri de zapada langa piata Giurgiului, Marita era cu noi.

Pentru ea intru din cand in cand in biserica, ii aprind o lumanare. Ea credea in Dumnezeu simplu si sincer. Nu-i era teama de el, nu facea nimic din obligatie. Isi comemora mortii, le facea coliva, le ducea flori proaspete si tamaie la cimitir. Sarbatorea Craciunul, ducea flori si oua rosii la biserica de Paste. Pe Marita o chema Maria, Matilda Maria mea ii poarta numele. Acum doi ani pe 15 august abia ce aflasem ca o sa am un pui, primul gand a fost sa ma duc la tara, in locul in care am crescut, in locul in care toata iubirea ei inca se mai simte. Am dus-o pe Matilda cu mine acolo unde sunt toate visele mele. M-am rugat in biserica ramasa in timp sa fie bine, sa fie cu noi. Astazi o sa ma duc la biserica din 2 Mai sa-i aprind o lumanare. Vine si Matilda cu mine, pentru ca totul a fost bine si astazi o sa-i spun o poveste despre cea al carui nume il poarta. O sa iau ceva dulce si o sa dau unor oameni, ii placeau dulciurile, asta era rasfatul ei. O prajitura. Maria de acum o suta de ani nu a vazut niciodata marea, dar o vede Maria mea astazi si prin ea o vede si cea care nu mai este. Daca o fi un Dumnezeu si o fi si un Rai acolo e sigur si Marita mea si de acolo sper din tot sufletul ca ne vede.


Marita a fost mamaia mea, m-a crescut si m-a iubit ca o mama. Daca astazi sunt mama care sunt este pentru ca am avut asa o mama buna care m-a invatat ca un copil se creste cu iubire. Mamaita draga, multumesc!

joi, 9 august 2012

Portret de copil(-ul meu) la 16 luni

Copilul la un an si patru luni este un univers de minuni si minunatii. Croncane cu ciorile, macane cu ratele sau cu broastele- ca nu se prinde ea prea bine cine face oac-oac si cine mac-mac. Vrea sa prinda vantul in plame. Priveste cerul si intinde manutele catre el si face un sunet de pfaaahaaa - mai cerule dar mare si sus mai esti.

Copilul la un an si patru luni merge singur (biped), inca putin drunky-style, dar nimereste destul de bine. Cand il chemi sa vina la tine vine serios pana in dreptul tau si atunci schimba brusc directia si pleaca razand. Daca are o treaba foarte importanta de facut isi aminteste ca 4x4 este mult mai rapid si fuge in cele patru de nu te poti tine dupa el. Stie sa se urce si sa coboare singur de pe canapea/pat. Ii place la nebunie sa coboare de pe canapea/pat, dar chitaie dupa ajutor la catarare, chiar daca stie ca poate si singur.

Copilul la un an si patru luni e absolut, complet si total innebunit dupa CARTI. Nu conteaza daca-i mancare, daca-i somn, daca-s scutece curate carti sa fie, cat mai multe si cat mai cu animale si copilasi. Chiar daca stie sa dea paginile frumos ii place sa dea cate 2-3 in aceleasi timp si repede, repede. Este capabil sa citeasca aceeasi carticica de un milion cinci sute de mii de ori si nu se plictiseste. Ba, mai frumos, iti da tie sa-i citesti aceeasi carticica de un milion cinci sute de mii de ori. Iar tu s-ar putea sa te plictisesti :)). Cea mai mare bucurie este sa-i faci cadou o carte. Are doua care si urla, rag, miauna zice-se ca niste animale, noroc ca stie cum fac cele reale. Mami se straduieste cu tot talentul ei actoricesc sa le imite, copilul apreciaza foarte mult spectacolul si aplauda "bavo-bavo". Na, bavo mami!

Copilul la un an si patru luni are spirit estetic, are gusturi vestimentate, o viitoare fashionista :)). Isi alege hainele si stie cand e mumoasa-mumoasa. Isi pune singura bentite si cleme in par. Clemele nu stiu ca trebuie sa se prinda singure acolo si cad. Bad, bad cleme. Bentitele pot fi purtate si pe post de colier. Tot pe post de colier sunt si toti chilotii (scuzati expresia) lu' mami. Se iau de pe uscator si se pun toti de gat, apoi se defileaza mandru si zambitor. Din orice cerc face o bratara care se cam impiedica de degetul mare, ca doar de aia ii zice opozabil. Stie sa se incalte, doar ca teoria lui este ca talpa se pune pe talpa, dar pe exterior nu pe interior. Este si de parare ca toate hainele lu' mami trebuie sa stea pe jos. Cerceii lu' mami trebuie predati grabnic si in integritatea lor de doi imediat ce mami intra pe usa. Fericirea este maxima.

Copilul la un an si patru luni mananca foarte bine, de toate si cu pofta. Dupa lungi incercari de a manca singur, dar cu coada linguritei, s-a prins ca cealalta parte este totusi cea spornica. Ii hraneste si pe cei din jur prin indopare. Indoparea functioneaza si in cazul lui pentru ca nu lasa si ceva aer sa intre printre dumicati, doamne fereste. O fi auzit ca aerul inghitit in exces face colici. Copilul pe la varsta asta inca se moscoleste cand mananca si este delicios de haios plin de iaurt si in varful capului. Cel mai bun din lume este somonul, apoi iaurtul, legumele, fructele de padure, ciorba de vaca si legume, branza facuta de mami, mamaliga. Minunate sunt si rosiile cu masline, tot dupa reteta mamicoasa, mai ales daca sunt puse langa niste oua de prepelita.

Copilul la un an si patru luni iubeste - copii, oameni, flori, leagane, scame de pe jos, jucarii, mai ales jucarii din plus, fustele lu' mami, animalele, batranii din parc. Ia in brate si strange pana tremura. Pupa cu balute si dinti, pupa cu capete in nas si in gura. O iubeste pe mami cu chiote si dinti cu strungareata. Rade mult si cere sa fie ras. Vorbeste cu toti oamenii de pe strada si-i cearta pe cei care nu-i raspund. Pedaleaza din picioare de entuziasm cand simte ca ne apropiem de parculetul cu leagane. Fuge sa o prinzi si vine dand din gene la tine. Se tavaleste pe canapea si isi face cazemate cu pernele. Atele, scamele, panglicile, funditele sunt oricand binevenite. Oamenii lui sunt mama si mamaie, amandoua sunt mamam. Si mancarea e mamam.

Copilul pe la varsta asta intelege tot, atunci cand vrea, nu intelege nimic, atunci cand nu vrea. Dar in general intelege absolut tot ce-i spui. Si simte ceea ce nu-i spui. Intelege de la cuvinte simple la actiuni abstracte. Are foarte multa imaginatie si inventeaza mereu ceva. Ii plac foarte mult cuvintele venite de la mami, le citeste cu ochii mari pe buzele ei. Ii place sa-i canti si sa-i citesti povesti. De reprodus reproduce putine, dar pare sa incerce. Are vocabularul limitat la lucrurile importante:
mama=mama
mamam= mama, mamaie, mancare
cah=carti
ap,aqua,acah=apa
iiii=suzeta
cacah=caca
gagan=leagan
multe alte sunete de nereprodus, dar care toate inseamna ceva si mami le intelege pe toate.

Asculta muzica si danseaza. Ii place mult sa danseze, se bataie, topaie ca un curcan, da din fund si din manute. Ii plac cele mai ciudate stiluri muzicale si se sperie de cele mai neasteptate. Nu o suporta pe Andra :))) si o iubeste pe Corina :))). Ii plac mult si reclamele, tot din motive de muzica. Preferatele sunt cele cu copii, mami este anuntata mereu cand sunt reclame cu copii ca sa se uite si ea. In top conduce oricum reclama "la gunoaie", pe asta mami trebuie sa o fluiere.  Nu se uita la desene animate. Stie sa butoneze telecomanda si sa stinga televizorul, o face ca sa rada de noi.

Copilul doarme cu mama lui, pe/peste/pe langa/pe sub mama lui. Doarme in patul cel mare pentru ca in patutul ei nu a mai avut loc de la 2 luni. Mami e pe post de perna, mai ales picioarele ei. Mami nu are voie sa se miste prea mult si daca doarme cu spatele la copilul cu pricina este trezita si intoarsa pentru ca trebuie sa-i vada chipul. In perioada asta copilul o trezeste de 3-4 ori pe noapte pentru ca vrea apa sau san sau si apa si san. Copilul la un an si patru luni este inca alaptat.




El, copilul, este iubit, ocrotit, respectat si pretuit, este sensul vietii ei, mamei. Copilul la un an si patru luni este Matilda Maria si ea este sensul vietii mele.


La multi ani copilul meu!


marți, 7 august 2012

Epifanie - alaptarea la semnal

Stii senzatia ca se face o gaura in cer si prin ea iese un fascicul de lumina care pica tocmai la tine in cap in timp ce se aude o muzica de tanananaaaa? Eh, una din asta am avut eu astazi. Mai pompos si metaforic spus o epifanie.

Trasa la umbra din cauza celor mult prea multe grade de afara imi amintesc de un articol pe care vroiam sa-l citesc, de pe blogul unei doamne mame de doi minunati. Este despre nasterea foarte speciala a celui de-al doi-lea copil, daca aveti curiozitatea il puteti citi  aici. Eu v-am atentionat ca este mai special, sa nu ziceti ca nu v-am spus. Si tot citind eu emotionata, uimita, intrigata, putin invidioasa pe cele intamplate trec cu ochii peste "alaptarea la semnal". Citesc mai departe si ma loveste, da asa de dupa ceafa. Deci ASTA am facut eu! Am facut-o din cel mai pur instinct posibil, asa am crezut ca se face si asa am facut. Nu am documentat prea mult problema, nu mi se parea necesar. Na, se pare ca am si eu lipsuri si nu am citi chiar tot, dar pentru primul copil cred ca stau bine :).

Ma trezesc adesea in mijlocul unor discutii despre cat de mult si de rau plang unii bebelusi de foame. Si nu stiu cum sa ies mai repede din cercul respectiv pentru ca daca sunt intrebata de cum a fost Matilda, mi-e ca arunca lumea cu oua stricate dupa mine. Mi-am luat priviri urate si de la cunoscuti, ba chiar am auzit comentarii pline de obida ca "da, ai fost tu foarte norcoasa". Oi fi fost si norocoasa, dar eu stiu sigur ca nu e doar noroc. Matilda a plans foarte putin, aproape deloc. Exceptam prima saptamana de viata din maternitate unde amandoua am fost in afara elementului nostru. Dar din clipa in care am iesit pe usa maternitatii copilul meu nu a mai plans. Iar daca a plans, plansul ei a fost legat mereu de cauze foarte precise si obiective, ori ca s-a lovit, ori ca ii ieseau 3 dinti dintr-un foc, oric ca s-a luat cu joaca si a uitat cam cat ii e de somn. Dar de foame nu a plans. Deloc. Si cand spun asta cu voce tare aud unele dintre cele mai bizare comentarii. Unul ar fi ca e copilul meu defect, ca-i lipseste ceva legat de centrul foamei si ca de asta nu plangea :). Nu are nimic defect, va zic eu. Este un copil foarte mancacios si ii este foame, singura diferenta este ca foamea ei era satisfacuta inainte de a deveni manifesta prin plans. Cred ca am mai spus pe aici ca eu mi-am petrecut aproape 100% din timp impreuna cu Matilda. Cel putin in primele 6 luni de viata nu cred ca au fost 24 de ore adunate in care sa fi fost una fara alta. Asta mi-a permis sa ma tunez foarte bine dupa nevoile ei. Una dintre ele era cea de hrana. O stiam dupa cum respira atunci cand ii era foame, dupa cum fosnea usor paturica, dupa un clipit sau o miscare de manuta. Asa imi spunea ea ca-i este foame si o puneam la san. Nu a ajuns niciodata sa planga de foame, nici macar sa caraie. Am crezut mereu ca asta inseamna alaptare la cerere. Dar se pare ca nu, asta este alaptarea la semnal. Am dat repede o cautare sa vad cine a mai povestit despre asta si am mai gasit un loc foarte frumos.

Natura ne-a facut intr-un mod incredibil. Abia acum cand ma uit in urma imi dau seama de toate lucrurile astea minunate care daca sunt lasate in pace functioneaza atat de bine. Atunci ma gandeam ca sunt  coincidente sau a venit pur si simplu "ora de masa". Corpul meu se sincroniza perfect cu nevoile ei. Doar cu cateva secunde inainte de a da ea semnul ca-i e foame laptele incepea sa-mi curga din sani. Oriunde eram. Nevoia ei venea in acelasi moment cu gandul meu si odata cu el si laptele.  Mi se intampla si cand nu era cu mine. Aveam zile cand trebuia sa dau o fuga la munca si exact cand i se facea foame simteam cum se angorjeaza sanii. Si nu era o chestie cu ore fixe. Matilda nu a fost hranita la program deci nu erau sanii mei setati sa dea lapte la 3 ore. Stiu ca pot parea bazaconii, dar chiar nu sunt. Stiu si ca am avut un "let down" foarte puternic, chiar si dupa ce a implinit ea 6 luni, dar laptele nu o lua la curs decat atunci cand cineva dadea semnalul de foame.


Comunicarea dintre noi m-a ajutat foarte mult. Cred ca ne-a ajutat pe amandoua. Mi-a dat enorm de multa incredere in mine si in faptul ca fac bine ceea ce fac. Ei i-a dat increderea ca fiinta calda care o tine in brate chiar stie ce nevoi are si e acolo mereu pentru ea. Nu stiu daca va puteti imagina cum este sa nu auzi un planset in primele 3-4 luni de viata. Doar zambete si gangureli. Este adevarat si faptul ca Matilda este un copil pozitiv si echilibrat, ori e un cerc "vicios" pozitiv. Dar foame le e tuturor copiilor si daca-i lasi sa ajunga in punctul de a plange or sa fie si agitati. Apoi se creeaza conditionarea plans/hrana, plans/confort, plans/san, plans/brate. Daca ii oferi hrana inainte de a incepe sa planga dupa ea, daca-i oferi alinare inainte sa planga dupa ea, daca-l tii in brate si in afara momentelor de alaptare, copilul va fi foarte linistit. Tinutul in brate nu face un copil sa fie alintat (a se citi prost crescut). De asta spun eu ca nu este doar noroc. A fost multa gandire pozitiva, multa atentie, mult ascultat. A fost vorbit si explicat. Ceea ce este si mai uimitor este faptul ca Matilda m-a inteles si ea la randul ei. Si chiar daca se spune ca un copil atat de mic nu stie ce este aia rabdare, ea are rabdare cu mine. M-a crezut mereu cand i-am pus ca "vine mami" si m-a asteptat.

Va spun sincer ca atunci cand am iesit din maternitate eram foarte zdruncinata. Credeam ca nu va mai iesit un copil normal din Matilda. Eu am credinte profunde ca ceea ce le transmitem copiilor din timpul sarcinii ajunge la ei. Asa cum cred ca ceea ce simte mama in timpul nasterii ajunge la copil. Primele zile din viata credeam ca sunt hotaratoare, cum pronim asa ramanem. Credintele de genul asta te pot ajuta foarte mult, dar te pot si darama cand lucrurile o iau pe drumul cel rau. De aceea vroiam sa scap de acolo in maxim 48 de ore, ori ma externau ei, ori ma externam eu. Lucru care a fost imposibil si am stat 7 zile. Dupa tot chinul, plansul si socurile emotionale nu am crezut ca o sa ne revenim si nici pe departe atat de bine si de repede. Intrasem intr-o stare de-mi venea sa-mi iau copilul si sa fug cu el. Tot ce-mi doream era sa o vad la ea in patut, aveam o fixatie ca daca ajunge la ea in patut suntem scapate. Culmea e ca asa a fost. Am ajuns acasa, am pus-o in patut si s-a luminat la fata. A zambit si din clipa aia am fost altele, amandoua. De acolo a inceput viata minunata de mama.


Matilda la 7 zile, dupa prima alaptare acasa


Pana la nastere citisem, studiasem, ascultasem, observasem zeci de relatii mama-copil. Aveam foarte vag in cap si modelul mamei mele, dar foarte foarte vag. Stiam ca informatia imi va folosi intr-un fel sau altul. Mi-a folosit prin faptul ca stiam ca am o plasa de siguranta in cazul in care metoda mea nu va functiona. Asta mi-a dat relaxarea sa fac asa cum m-a facut Matilda sa simt. Nu o cresc deloc asa cum am fost crescuta eu. Eu am fost un copil pus intr-un patut, s-a profitat ca eram cuminte si aia a fost. Ma doare sufeltul cand ai mei se lauda cu asta, ca pe mine ma puteai lasa si o zi acolo in patut ca nu ceream nimic. Nu neglijati copiii cuminti, din contra, ei sunt mai avizi de afectiune decat cei care cer foarte multa atentie. Nu uitati asta. Si eu ma "laud" ca Matilda este idependenta si isi autoadiminstreaza joaca sau anumite momente din zi. Dar independenta ei vine din incredea in mine. Ea stie mereu ca sunt in zona si in caz de nevoie ma poate chema sau vine ea la mine. Inca nu i-am gresit, dar stiu ca daca se va intampla ma va intelege. Oooo, ba da. I-am gresit o data. Din motive de musafiri, nu am auzit cand s-a trezit si m-a chemat si a cazut din pat. I-am cerut iertare, nu am cerat-o pe ea. Nu va certati copiii cand patesc accidente de genul asta, chiar daca le-ati spus de un milion de ori sa nu faca lucrul ala. O sa vedeti ce rezultate minunate are lipsa de cearta. Cu blandete si rabdare.

Acum, cand privesc inapoi, stiu ca mare parte din armonia si linistea noastra a fost data de faptul ca am ascultat-o. Nu cred in "lasa-l acolo ca poate plange de altceva si se linisteste". Nu are nici de ce sa planga. Cred ca peste colici am trecut atat de usor, aproape ca nu s-au simtit, si pentru ca manca exact cand si cat ii trebuia. Laptele ajungea la ea cand avea nevoie. I-am dat san si la 45 de minute cand a cerut si la 4 ore. Faptul ca nu ajungea sa se ambaleze o ajuta si nervos. Un copil care suge dupa ce este epuizat de plans va suge putin si prost. Va adormi acolo si se va ajunge la alaptat de cate o ora. Copilul hranit cand este vesel si linistit mananca repede si bine. Intr-un mod ciudat Matilda nu cere san de alin. Ea cand are o suparare vrea vorbita si tinuta in brate. I-am vorbit din burtica, i-am vorbit in timpul travaliului, atunci cand era in incubator, acasa, mereu. Puteti incerca, rau nu are ce sa faca. Puteti incerca si alaptarea la semnal, noua ne-a facut numai bine.


Matilda la 7 zile, dupa prima baita

Primele luni din viata unui copil sunt ceva.... nu stiu ce cuvant sa pun aici, ca minunat e putin spus. Si restul or sa fie uimitoare, dar primele or sa ramana pretioase intr-un fel foarte special. Le puteti face sa fie mai usoare daca lasati lumea cu sfaturile ei si asculati doar ce va spune copilul vostru. Fiecare e unic si are nevoi unice. Iar nevoile nu raman mereu la fel, ele se schimba odata cu cresterea copilului. Poate ca va vrea mai mult tinut in brate, poate ca se va zvarcoli sa scape. Poate ca vrea san la 2 ore poate ca nici dupa 4 nu va spune ceva. Este posibil sa vrea sa doarma la voi pe piept sau sa fie lasat in patut. Prin mici incercari, cu putina atentie o sa ajungeti sa intelegi limbajul lui si toate povestile de vi le spune. Nu o sa nimeriti totul perfect, nici din prima si poate nici dupa 3 luni. Dar se va forma relatia de incredere pentru care merita sa faceti si greseli. Singurul meu regret de pana acum este ca nu am tinut-o si mai mult in brate. As vrea sa o tin acum, dar acum are treaba :).


Vorbiti, zambiti, alaptati, leganati, tineti in brate.



luni, 6 august 2012

Despre o mama

In ultimele 3 zile am scris, sters si rescris postarea asta de 10 ori. Tin foarte mult la ea si poate ca de aceea este una dintre cele mai grele. Am cautat articole, studii, marturiile altora, ca nu cumva sa scriu ceva gresit. Pe langa informatie conteaza si tonul si parerile, nu vreau sa fac mai mult rau decat bine. M-am gandit si daca sa ii dau drumul acum, cand toata blogosfera mamicistica e inca in fierbere din motive de Saptamana alaptarii care a degenerat in niste aiurile incredibile. Am prieteni care in mod ironic si-au pus pe FB statusuri de genul "Am intoleranta la lactoza", numai sa scape de articolele, fotografiile, filmulete cu bebelusi mai mici sau mai mari molfaind la san. Pot sa-i inteleg si pe ei, mai ales pe cei peste care nu a dat inca parenthudul. I-ar fi facut mai bine sa-l scriu mai peste un timp. Dar articolul de fata nu este tocmai despre alaptare, ci este despre ceea ce se intampla dupa... este despre un  comentariu "anonim" pe care l-am primit la postarea - Auto intarcarea in saptamana alaptarii. Este mesajul unei mame care trece prin ceea ce aminteam eu mai mult in gluma acolo- depresia post alaptare.

De atunci imi tot zbat mintea cu ce as putea sa-i raspund ca sa-i fac lucrurile mai usoare. M-am gandit si daca ar trebui sa raspund sau nu, poate era doar un monolog. Mi-am amintit si ce am simtit eu cand am trecut prin disperarea pierderii laptelui si cat de bine mi-ar fi prins sa fie langa mine cineva care sa ma inteleaga real, nu cineva care sa ma "incurajeze" cu hai bine ca ai avut si atat. Firesc, bine ca am avut si atat, dar asta nu era o consolare. Deci, draga o mama, am sa-ti raspund aici, ar fi multe de zis.

Am gasit ceva siteuri in engleza care vorbesc despre asta, probabil le-ai gasit si tu printr-o simpla cautare pe Google (vi le pot traduce in caz de nevoie):

(A cup of JO - este un testimonial impresionant, iti recomand cu incredere sa-l citesti;
The end of Breastfeeding - Susan Schade impartaseste experianta ei;
Weaning and Depresion - un articol de Catherine Pearson, destul de la subiect
Failed lactation and perinatal depression - studiul nu este inca disponibil , dar ne putem da seama din abstract ca incearca sa fundamenteze stiintific lucrurile.
Weaning - un articol foarte bun, am observat ca anumite parti din el sunt traduse si pe blogurile de la noi.)

sunt si altele, puteti da cautare cu "post weaning depression".

In literatura romaneasca nu am gasit nimic, doar cateva discutii timide pe forumuri pentru copii. Asa ca aici or sa fie mai mult ganduri bune catre tine.  Unul ar fi ca ma bucur ca ti-ai gasit resursele pentru a scrie despre asta. Nu stiu cat si cum te va ajuta ceea ce am eu de spus. De 2 zile iti tot caut resurse online despre ceea ce toti numesc cu ghilimele de rigoare depresia post alaptare sau despresia post intarcare. Depinde din ce unghi privesti situatia, al mamei sau al bebelusului. M-a amuzat felul in care te-ai semnat, am folosit si eu candva "o mama" drept semnatura, nu pentru ca nu vroiam sa-mi scriu numele acolo, comentariul meu era  plin de incarcatura personala, nici nu era nevoie sa semnez. Asa cum este si al tau si te simt ca tu asta esti acum - o mama.

Ai dreptate, atunci cand am scris in postarea mea trecutra ca simt ca ma va cuprinde depresia era mai mult in gluma. Nu pentru ca nu as crede asta, ci pentru ca sunt satula sa-mi judece tot felul de binevoitori trairile. Am indraznit sa deschid gura in fata cuiva care ma tot "stimula" sa-mi intarc copilul, ca e timpul, hotarase ea ca e timpul. Am incercat sa-i explic ca nu-i un lucru usor, nici pentru mama si nici pentru copil. N-a inteles nimic, erau bazaconii inventate de mine. Eu nu cred deloc ca ar fi bazaconii. Am trecut prin trei perioade extrem de grele, perioade in care lactatia aproape disparuse, perioade in care Matilda vroia 24 din 24 la san, eu nu aveam ce-i da. Din ce ma stresam din asta ma simteam si mai incapabila sa-i fac fata. Eram singure, nu aveam cum sa ma odihnesc, nu aveam cui sa o plasez ca sa am o clipa de luciditate si sa iau o decizie. Intre urletele ei nu aveam timp nici macar sa-i fac un lapte praf. Cand am reusit sa-i fac un biberon, cu ea in brate plangand, l-a refuzat cu violenta. Il vomita din gat, era capabila sa se culce nemancata decat sa bea lapte praf. Poate ca m-a ajutat si ea cu refuzul si asa am ramas cu alaptarea. Faptul ca am fost singura a avut si partea lui pozitiva, nu a fost nimeni sa ma descurajeze, sa stie mai bine decat mine, sa ma preseze. Doar la ultimul episod, cel de la 9 luni, era mama cu noi. Cand a vazut cum imi curge sange din sani si ca eram la limita lesinului de durere s-a dus si i-a facut lapte praf. Refuzat si asta zile la randul. Nu cred ca lucrurile prin care am trecut sunt normale, nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta. Nici nu cred ca sunt eu vreo eroina, am facut asa cum am putut si cum au fost conditiile pentru noi. Probabil ca in fazele acelea teribile daca Matilda ar fi acceptat biberon aia ar fi fost, sfarsitul alaptarii. Nu stiu daca intr-un astfel de moment as fi simtit ceva diferit, as fi fost la fel de trista, as fi fost usurata, chiar nu stiu. Dupa cele doua saptamani de teroare de la 9 luni doar sanul drept si-a mai revenit, din el mananca si astazi, stangul este "intarcat".

Un subiect mult mai mediatizat, cu studii, specialisti, articole, este depresia post-natala. Acolo au inceput sa se lamureasca de cum stau lucrurile. Chiar au separat strarile in functie de gravitatea lor pe trei niveluri: tristetea dupa nastere (baby blues), depresia post-natala, psihoza post-natala. Multe aspecte inca sunt ambigue. Mecanismele, momentul aparitiei, durata. Dar cel putin sunt de acord ca exista. In cazul depresiei post-alaptare lucrurile stau mult mai slab. Unii o considera ca fiind parte a depresiei post-partum, altii nu o recunosc deloc. O tristete, melancolie sau lipsa de energie sufleteasca nu pot fi catalogate drept depresie, asa ca specialistii trec mai departe. Insa starile astea exista si uneori ajung la o intensitate ingrijoratoare. Exista si o predispozitie in acest sens. Femeile care au experimentat in trecut stari depresive sau anxioase au sanse mai mari de a suferi de o depresie post nastere. Uneori bolile psihice, asa cum sunt tulburarile bipolare, cunosc o revenire puternica in timpul sarcinii si dupa. Uneori starile sunt latente, mama trece printr-un baby blues, dar se tine inca pe linia de plutire, insa intarcarea poate sa declanseze adevarata depresie, mai ales daca intarcarea nu era dorita sau survine in urma unor alegeri mai putin bune (oferit completare cu LP, pus laptele matern in biberon, incetarea de a mai pune copilul la san, intarcari fortate din cauza unor tratamente, de retinut faptul ca nu orice tratament medicamentos impune intreruperea alaptarii). Esecul resimtit in a alapta poate fi la fel de dureros.

Eu ma asteptam sa o patesc rau inca din timpul sarcinii. Cam la un an inainte de sarcina trecusem cu mare greu peste un episod de atacuri de panica. Inima mea facea sprinturi la fiecare 5 minute. Am zis ca sunt destul de puternica sa depasesc momentul, dar saptamanile au trecut si ajunsesem un zombie. Atunci am cautat ajutor medical de specialitate. Starile anxioase iesisera de sub orice control si incepusera sa aduca si psihoze. Lipsa de somn si permanenta stare de egitatie pot face creierul sa creada lucruri care nu exista. Am facut tratament pentru 9 luni. L-am terminat cu putin timp inainte de a ramane insarcinata. Cand i-am comunicat medicului vestea cea mare a clatinat dezamagit din cap. Credea ca eu am inteles ce riscuri mari aduce sarcina, ca o sa am o recidiva grava a atacurilor de panica, ca in sarcina nu pot sa iau tratament. Ba mai mult, ca dupa nastere o sa sufar de psihoza post partum, ca o sa am ganduri teribile fata de copilul meu. Ca ma pun pe mine si pe el in pericol. Am citit si eu despre toate astea. In cazul meu nu s-a intamplat absolut nimic, niciun atac de panica in toata sarcina, cu toate ca as fi avut motive justificate, nici dupa nastere nimic, nici acasa, nici acum. Fara ganduri ca mi-as omora copilul. Din contra, cred ca as omoara pe oricine ar incerca sa ii faca rau. Am avut insa ceva spaime, unii le considera ca fiind psihoze. Una a fost cea cu teama ca imi moare copilul in somn. Am ales sa nu ma lupt cu teama asta, ba chiar am lasat-o in pace. Imi prindea bine, era o supapa pe unde ieseau si alte temeri. Prea mult autocontrol poate duce la acumulari care atunci cand or sa isi ceara drepturile o vor face foarte violent. Daca cineva va spune ca va comportati ca o nebuna este posibil chiar sa fie asa, dar nu este neaparat un lucru rau. In ciuda parerii medicilor, unele temeri si anxietati sunt bune. Am avut stari emotive, le am si acum, dar sunt stari de drag, e emotia acestei indragosteli fara margini pe care o simt pentru copilul meu. Am citit pe undeva ca ar trebui sa se mai domoleasca, pentru ca altfel ne sta inima in loc, inca nu s-a domolit, ma indragostesc pe zi ce trece mai mult.

De ce poti simti tristete, lipsa de energie, de ce poate sa-ti vina sa plangi, de ce poti simti distantare fata de copil? Ca si in cazul depresiei dupa nastere sunt doua mari cauze: una de natura hormonala si una de natura psihica. Hormonal "patim" cam asa: in timpul alaptarii secretam ocitocina, zis si hormonul dragostei, asa ne-a facut natura. Probabil ca sa nu  fugim mancand pamantul cand dam de greu. Este firesc ca la intreruperea alaptarii scaderea brusca a nivelului de hormoni buni sa fie resimtita. Ramanem fara un drog, simtim un soi de sevraj. Cu cat intreruperea este mai aproape de nastere si mai brusca cu atat este mai dur resimtita. Nu s-au facut studii legat de cantitatea de hormoni secretati in timpul alaptarii. Eu cred ca sunt multi. La aproape 16 luni dupa nastere eu inca nu m-am dat jos din roller-coaster-ul hormonal post sarcina. La 2 saptamani dupa nastere am avut prima ovulatie, deci teoretic hormonal eram reechilibrata, teoretic. Practic ma simt ca intr-un imens sindrom premenstrual, cu suisuri si coborasuri, mai ales in perioada ovulatiei. Fluctuatiile hormonale din timpul ciclului lunar influenteaza si lactatia. Cand hormonii se schimba si starile mele de spirit se schimba. Inca plang ca o bleaga din orice emotie mai puternica, simplul gand catre un copil mic, nu mai spun de orele cand sunt departe de Matilda. Stiu ca de multe ori sunt doar hormonii, nu sunt eu. Cele doua sunt oricum in stransa legatura, emotiile sunt desea conduse de hormoni, este posibil sa nici nu facem diferenta intre ele. Ni se intampla sa ne simtim ca si cum nu am fi noi, atunci sunt hormonii cei care vorbesc. Dar cum ramane cu gandurile si sentimentele noastre, cele care nu au legatura cu hormonii? Cu presiunile mediului extern? Cu "laptele de mama este cel mai bun"? Cu "laptele praf e moartea"? Cu o mama buna se scrifica pe ea pentru binele copilului? Ia uite ce de mame perfecte care alapteaza si dupa 2 ani, si gravide, si in tandem, si la munca. Tu de ce nu poti sa faci asa?

M-am gandit foarte serioas la asta. Mi-am dat seama ca de obicei mama este neglijata in ecuatia alaptarii/intarcarii, de multe ori ne gandim la ce se intampla cu bebele. La cum sa-i fie lui mai bine, la cum sa facem trecerea asta mai usoara, sa sufere cat mai putin. Cu bebe in minte eu am ajuns la concluzia ca o sa ajungem la intarcare atunci cand va simti ea. Insa eu am trecut deja prin trei incapacitati de a o mai alapta si printr-o semi intarcare. Cea din urma fiind cea de cand incepem diversificarea. Copilul poate da semene ca este pregatit sa manance si alimente. Deci incepem sa i le oferim. Cine a trecut cu ochiul peste articolele mele legate de diversificare probabil ca a vazut ca am scris acolo si despre faptul ca pe langa semnele ca bebe e pregatit, mai trebuie sa fie si mama pregatita. Nu ma referam la oale, linguri si chestii de pasat, ma refeream la pregatirea ei psihica. Diversificarea este primul hop, mai ales daca i-ai oferit numai san. Atunci poti incepe sa simti genul asta de trairi, de pierdere, de ruptura. Din unica lui sursa de hrana si confort incepi sa fii treptat una secundara. Din ganguritul fericit la san, acum incepe sa rada la lingurita. Una dintre functiile tale pentru care te-ai zbatut cu sudoare si sange incepe sa fie concurata de un castron cu morcovi fierti. Este o schimbare, una fireasca, una pe care o asteptai. Este insa important sa controlezi ritmul acestei treceri, sa-ti fie bine si tie. Un copil poate trai cu 80-90% lapte foarte bine si pana la un an. Poti incerca si varianta mea, eu nu am inceput prin a amesteca mancarea cu alaptarile, ii dadeam mici gustari intre alaptari, asa trecerea a fost mai usoara pentru amandoua. Apoi o  sa incepi sa simti bucuria faptului ca bebe accepta mancarea facuta de tine, ca-i place si ca e sanatos si fericit. Tot tu esti motivul acestei fericiri.

Probabil ca cel mai greu este pentru mamele care nu mai pot alapta, in ciuda faptului ca-si doresc, inainte de momentul diversificarii. Cu cat te-ai luptat mai mult pentru lactatie si cu cat ai tinut mai mult la a alapta cu atat e mai greu sa accepti ca s-a terminat. Daca esti si de partea celor care cred ca laptele praf este moartea, lucrurile or sa fie si mai grele. Intr-un final probabil ca o sa gasesti o cale sa te impaci cu tine, ai facut tot ce ai putut si ai facut bine. Faptul ca de azi inainte nu o sa-i mai poti oferi laptele tau nu inseamna ca nu-l mai iubesti. Probabil ca o sa descoapri noi modalitati de a te apropia de copilul tau, unele mai profunde, unele constiente. Sansele ca relatia voastra sa devina si mai puternica sunt mari. Laptele praf nu e chiar moartea, iar dupa 10 luni poti sa-i dai lapte de capra. Mai toti dintre noi suntem crescuti cu lapte praf, mai toti copiii pe care-i vezi sunt crescuti partial sau total cu lapte praf. Par bine, sanatosi, nu? Iar emotional atata timp cat sunt iubiti, respectati, ascultati eu cred ca or sa ajunga foarte bine. Lucrurile trebuie sa ramana in limita bunului simt, faci tot ce poti pana in punctul in care asta te afecteaza psihic si te face nefericita. Copiii mai mult decat orice simt starile mamei si intri intr-un cerc vicios din care se iese greu. Mereu am incurajat prietenele sa faca asa cum simt ele, de obicei o mama in acord cu copilul sau va simtit si ce simte copilul. Exista si o teorie care spune ca instinctul nostru este alterat de modelul social sau familial in care am fost crescuti. Este posibil sa fie asa, dar o decizie luata de tine, nu sub presiunea celor din jur, va avea macar beneficiul acceptarii tale.



Cunosc mame care au avut o fixatie cu alaptatul, nu pentru ca au crezut ca e mai bun, ci pur si simplu din ambitie. Au alaptat mecanic un numar de luni, la program fix, si-au facut datoria, au intarcat copilul brusc si nu le-a strabatut nicio depresie. Din contra imi spuneau lucruri de genul ca se simt ca niste vaci la muls sau ca se simt folosite. Mie tocmai folosinta asta mi-a placut, dar eu o vedeam ca pe o daruire. Deci pentru unele mame intarcarea e egala cu 0 stres emotional. Am vazut aplicata si metoda mama pleaca 7 zile si cand se intoarce copilul e "bine mersi" pe formula.
Ce am simtit si ce simt eu? Simt ca pierd pe cineva, mai mult decat ceva. Nu este doar un ceva. Simt ca o relatie in care am pus foarte mult trup si suflet se incheie. Simt o tristete profunda, simt nevoia de doliu. Da, asta este cuvantul si asta simt. Ca am nevoie de o perioada in care sa "jelesc" ceea ce s-a terminat. Atasamentul unor mame fata de alaptat este unul foarte mare, uneori se suprapune si se identifica cu atasamentul fata de copil. Se identifica cu sentimentul de utilitate, de succes in a fi o mama buna, cu cel de datorie de mama indeplinita. Cand avea Matilda 3 luni si jumatate am trecut prin prima criza a laptelui. Ma cuprinsese disperarea, aveam sentimentul ca-i gresesc cu ceva, ca sunt o incapabila, ca nu pot sa-i satisfac cele mai elementare nevoi. Ce fel de mama mai sunt eu daca nici lapte nu-i pot da copilului, ce sens mai am eu ca mama pentru ea. Care mai este diferenta dintre mine si oricare alta femeie care ar putea sa o ingrijeasca. Foarte dure ganduri si le-am gandit pe toate. Chiar le credeam. Din fericire am reusit sa resuscitez alaptarea de fiecare data. Nu cred ca as fi murit fara, nici eu nici copilul. Probabil ca mi-ar fi luat ceva timp sa gasesc drumurile pe langa si sa-mi rezolv problemele cu mine.

Eu nu cred in lupta cu tristetea. Cred in intelegerea ei. Cu siguranta ca are un motiv, fie ca sunt homonii, care in timp se vor pune la locul lor. De obicei starile hormonale le recunosti, sunt de genul celor premenstruale, probabil ca le-ai simtit si in sarcina. Sunt furtuni. Poti sa incerci sa le ignori si sa le lasi sa se disipeze singure. Problemele reale sunt cele pe care le ai cu tine. Si mie mi-a fost greu sa inteleg asta. Vroiam sa fiu cea mai buna mama, sa fac totul perfect, imi stabilisem niste standarde de neatins pentru un om. Am realizat la timp ca nimic nu "trebuie" sa fie intr-un anume fel. Am luat fiecare zi pe rand, azi un pic, maine un pic. Stiam ca intr-un final o sa o scoatem la liman. In perioadele cand credeam ca nu o sa mai am lapte compensam prin afectiune si apropiere fata de copil. Evitam sa o tin "la piept", dar o tineam langa mine, o tineam pe umar, ii vorbeam foarte mult, ii explicam ce se intampla. Pentru mine explicatiile au functionat ca o minune. Inca din sarcina i-am povestit tot ce se intampla cu noi si de ce. Asa am trecut si peste perioadele grele de dupa nastere. Noi doua eram o echipa si fiecare isi avea rolul ei. Probabil ca un copil nu intelege in adevaratul sens al cuvantului, dar simte ce-i spui. Matilda m-a ajutat sa trec peste sentimentul de vina, de fiecare data cand credeam ca-i gresesc cu ceva vedeam in ochii ei ca ea are alta parere. Ce o tulbura mai mult era tristetea mea. Copilul are nevoie de o mama fericita langa el. Alaptarea nu-i capatul drumului, e o foarte mica parte din el. Sfarsitul ei va lasa loc catre multe alte lucruri minunate. Gasiti resursele in copil, in iubirea pentru el. Nu va grabiti, nu va lasati presate. Este normal sa va simtiti si triste, si revoltate, si suparate. Nu-i lasati pe altii sa stie ei mai bine ce ar trebui sa simtiti voi. Putini oameni inteleg atasamentul fata de alaptare si ca intreruperea ei poate fi una foarte dureroasa. Este bine sa va inconjurati de oameni normali, nici din cei vaicaritori care sa va planga de mila, nici din cei care va brutalizeaza prin " ia mai termina cu prostiile". Evitati personele care se imbaiaza in perfectiune, am mari dubii ca ar fi chiar asa, si care va pot spori sentimentul de vinovatie sau de esec. Poti sa eviti pentru un timp si grupurile de sprijin. Oricat de importanta este alaptarea pentru voi si oricat ati crede ca este cel mai bun lucru pentru copil nu asta va defineste ca mame, nu in asta sta iubirea voastra.

Ce va poate ajuta sa prelungiti alaptarea? Imbratisati experienta. Alaptati la cerere. Pozitionati copilul corect pentru a evita ragadele si inghititul de aer. Mancati variat, indestulator si beti lichide. Descurajati persoanele care au foarte multe pareri despre cum ar trebui sa fiti voi ca mame. Nu ii lasati sa bata campiii despre cat de prost este laptele vostru, ca oricum nu contine mai nimic, ca-i apa cu zahar. Nu ii luati in seama cand spun ca bebelusului nu-i este bine din cauza laptelui matern, ca are colici sau reflux din cauza asta. Daca va ingrijoareaza faptul ca nu ia in greutate consultati un medic asupra starii lui de sanatate. Formula si cerealele nu sunt raspunsul automat pentru asta. Nu faceti o obisnuinta din a pune laptele matern in biberon. Aceasta metoda este una de urgenta pentru ocaziile cand trebuie sa plecati undeva, va dor sanii foarte rau, sunteti mult prea obosita ca sa mai functionati si cineva va poate oferi o pauza. Un biberon de lapte praf nu o sa va destabilizeze din alaptare, dar cate unul in fiecare zi poate convinge bebelusul ca este mai usor sa bea din biberon decat de la san. Asta se intampla in special cu nou-nascutii si copiii foarte mici. Incercati sa va odihniti pe cat posibil. Sa va "nesimtiti". Nesimteala m-a ajutat cel mai mult, m-a ferit de socurile emotionale, ne-a protejat. Nu-mi mai pasa aprope de nimic negativ din jurul meu, daca nu as fi facut asa probabil ca o luam pe campiii. Daca simtiti ca nu va descurcati singure si ca ceva nu merge bine consultati in specialist in alaptare. Va poate sfatui si oferi informatii  "din interior". Cu cat siti ca ati facut cam tot ce depindea de voi ca lucrurile sa fie bine, cu atat nu o sa fiti coplesite de sentimentul de vinovatie. Nici nu trebuie sa intindeti lucrurile pana in punctul de rupere, chiar daca voi din firea voastra sunteti persoane foarte rezistente. Acum nu mai sunteti doar voi, este si copilul. Si nu sunteti chiar voi, va insoteste alaiul de hormoni care de multe ori este cel care ne aduce in pragul disperarii. Luati in considerare posibilitatea intarcarii conduse de bebelus. Daca nu se poate asa, atunci incercati sa intarcati bland, pe o perioada mai lunga de timp. Asta va va da timp si voua si copilului pentru a va obisnui cu noua viata. Daca  intarcarea nu are legatura cu un act de vointa ci se intampla biologic, adica lactatia dispare, este similar unei intarcari bruste. Este posibil sa resimtiti socul ceva mai puternic, atat hormonal cat si psihic. Puteti consulta un endocrinolog sau un ginecolog, el va va indruma catre un tratament. Uneori starile accentuate de depresie sunt cauzate si de un dezechilibru tiroidian. 


Cu alaptare sau fara sunteti mame, iar asta e cea mai mare victorie din lume. Important este sa constientizati ce se intampla cu voi si sa cautati ajutorul atunci cand va vedeti la capatul puterilor. In cazul in care simtiti ca nu va puteti intoarce la suprafata si incepeti sa aveti ganduri sumbre este recomandat sa va adresati unui psiholog sau psihiatru.


O mama buna este facuta din iubire!

*In cazul in care aveti si alte informatii sau cunoasteti specialisti pe aceasta tema, orice sugestie este bine venita.
 






vineri, 3 august 2012

The Invention of Tzucometru

Ca sa vedeti pe unde-mi zburda mintea si ce mare-i ograda.

Mi-am culcat copchilasa aseara si ma uitam asa la ea cum doarme cu mocuta aia senina si linistita. Cand doarme seamana mult cu ea cand era bebelus. De fiecare data cand o privesc dormind ma intorc in timp la clipa cand am vazut-o pentru prima data. La linia maxilarului atat de asemanatoare cu cea a lui, cu barbita mica si intoarsa, cu varful ei de nasuc. Seamana foarte mult cu el cand doarme. O privesc si ma gandesc mereu "Doamne sfinte, cand a trecut tot timpul asta, cand s-a facut atat de mare?" M-am cam suparat pe mine zilele trecute cand ii tot "reprosam" copilului ca a crescut prea repede. Ea a crescut normal, eu poate ca n-am stiut sa savurez fiecare moment, eu n-am avut timp. Si in fiecare clipa in care regret timpul trecut, pierd timpul prezent, si iar ma enervez pe mine. Incerc sa memorez fiecare moment petrecut cu ea. Face atat de multe lucruri noi, de la o zi la alta parca e alt copil. Iar eu sunt atat de putin timp cu ea. Seara nu ma mai satur sa o privesc, sa o sarut, sa facem ghighigoange. Trei ore pe zi... prea putine pentru o mama, mult prea putine. Daca pun si orele cand doarme sunt mai multe. Doarme vreo 10 ore inghesuita in mine, mereu cu o manuta sau un picior (de control) pus pe mine. Migreaza toata noaptea de-a lungul meu, ba pe la picioare, ba vine si se cuibareste cu capul sub barba mea. In ultimele nopti am stat si am privit-o. Sunt momente de liniste, doar noi doua. Imi place sa-i veghez somnul. Ii spun povesti in gand, povestile noastre. O mangai, ii aranjez carliontii. O sarut. Mult de tot. Profit si eu ca doarme si nu fuge prin toata casa. Ma mai impinge prin somn, mai miorlaie si se rasuceste ca o pisica, mai zambeste. O las putin sa se cufunde in somn si o iau iar la pupacit si mangaiat. Cand era inca in mine aveam momente de dragoste euforica de-mi venea sa o scot numai sa o tzuc nitel si sa o bag inapoi :)). Acum am momente cand as mai baga-o nitel in burtica, sa o mai simt acolo.

Aseara am pupat-o mult.  A adormit foarte repede, nici nu am simtit cand s-a dus cu visele. M-am uitat sa vad ce face, credeam ca mai mermeleste la Hiporico (Hiporico este paturica ei de somn, o paturica din aceea mica de alin cu un cap de hipopotam pe ea). Cand se culca il trece prin maini ca pe matanii, numara hipopotami. Mai nou l-a mutat la picioare, il intoarce si-l suceste pe toate fetele cu degetelele de la picioare. De obicei pana nu-l termina de examinat milimetru cu milimetru nu se culca. Aseara era rapusa, ne plimbasem tot parcul pe jos. Am privit-o si am ramas iar surprinsa de cat de frumoasa e copila asta. M-a bufnit rasul ieri cand o doamna in parc i-a zis ca-i frumoasa ca mami. Am inceput sa semanam putin spre deloc, ea chiar e frumoasa. Ma uimeste mereu intamplarea prin care se pun niste gene la un loc si ai sense sa fie genele mai putin magulitoare sau sa se adune toate cele frumoase. Nu stiu de pe unde le-a adunat ea, ca-i un amestec din noi toti, dar a iesti ceva foarte reusit. Uneori ma uit la ea ca si cum nu ar fi a mea, ca si cum atunci am vazut-o pentru prima oara. O redescopar, ii urmaresc linia fetei, nasul, sprancenele arcuite, genele lungi... s-a facut o fetita tare frumusica. Si-mi vine sa-i sarut varful de nas, si varful de ureche, piciorusele mici si inca oblice, genunchii cu bataturi de la tropaitul patruped, degetelele ei luate de la taica-su identic. Nu m-as mai opri din sarutat...

Si atunci m-a traznit ideea... da de cate ori sarut eu copilul intr-o zi? Hmmm 1, 2, 3, 4....10 de dimineata si incaaaaaa pfff nu stiu cate cand ma intorc si iar seara si iar in somn. Ne-ar trebui un tzuco-metru :))). Ei na si asa am "inventat" eu tzucomentrul.

Ladies & germs introducing TZUCOMETRUL:




Haaahaaaa deci mi-am comandat asta :))), este un contor manual. Si se vedeti acu' tzuconceala. Stay tuned!


Alintati copiii cat de mult puteti, asta nu-i va strica, din contra, ii va face drepti!

joi, 2 august 2012

Pofte

Nu, nu sunt insarcinata, din pacate. Oricum in sarcina nu am avut pofte. In cei 20 de ani de cand ma chinui hopa sus cu kilogramele, hopa jos cu ele, am invatat sa nu mai am pofte. Daca mai eram si genul pofticios sau mancacios as fi iesit din orice limita a normalitatii sau sanatatii. Sunt la un asa nivel incat o simpla emisiune culinara sau o revista ma poate satura, ma uit la poze si-mi trece de mancare :)). Dar am perioade, rare spre deloc, cand ma apuca, mama si as mancaaaaa niste chestiiiii, pfaaaaa. Asa sunt acum, de vreo saptamana mi se arata niste musacale si lasagnii prin fata ochilor. M-a mai provocat si Andreea ieri cu un senvis :((. Zic sa ne clatim ochii nitelus, poate asa imi trece :)).

Top 5 pofte insirate si ilustrate mai jos:

1. As manca o musaca, dar nu orice musaca, as manca fix din aia de am mancat eu in Grecia acum vreo 3 ani. Era perfect facuta, carne cata trebuie, vinete cate trebuie, picanta la fel, besamelul un vis. Daca imi face cineva musaca din aia il iau de barbat, daca-i femeie mai negociem :)).





2. Panino con prosciutto - ghiogaltz. Cei mai buni panini i-am mancat in aeroportul din Venetia. As manca unul, ba chiar vreo doi :)). Se aude Liana? Cand vii acasa ascunde pe undeva vreo 2-3 din astia, stii tu de unde.

 
Paine de casa coapta pe vatra, prosciutto crudo, ceva rucola sau ciuperci, simplu de tot, arome curate.



3. S-a intamplat in ziua in care asteptam al doi-lea rezultat de la ingratul dublu test (dupa primul li se nazarise de amniocenteza) sa fiu in zona Piata Victoriei. Ploua, era frig si nu stiam unde sa ma ascund sa pot sa plang. Imi era si foame. M-am parcat la Trattoria Buongiorno. Mi s-a aratat de o supa, nici nu mai stiu de care, a venit tarziu si nu era buna. Dar am avut inspiratia sa comand o Lasagna. NU am putut sa o mananc toata, dar mi-a facut ziua mai frumoasa. Foarte buna, foarte ca la mama ei. Daca de cele de mai sus sunt departe, de asta sunt aici la 5-10 minute, ca au un restaurant si in Centrul Vechi. Poate la urmatoarea sarcina :).


4. Bomboane Raffaello, dar nu din alea home made sau alte surogate, Raffaello de la el din cutie. Pufuletii astia de vin cu 60 de calorii/bucata sunt viciul-boala-mania - mea. Imi plac de mor bomboanele astea, fug de ele cat ma tin picioarele. O sa ziceti ca ce mare chestie, 60 de calorii din 1800 pentru o zi. Asa ar fi daca m-as putea opri la una :)). Daca as avea cutia din reclama (cea mare cat una pentru masina de spalat) cred ca le-as manca pe toate intr-o seara. Migdala aia dulce mmm si cremaaa, pfff si fulgii de cocos. :))
  


5. Un vin bun! Un vinu ala care-mi place mie si la noi nu am gasit. E un vin rosu, demi-dulce, parfumat, echilibrat, portughez. As bea un pahar de vin rosu (dupa un tort Krantz de la Bellini Tineretului :))), de ala nu va mai zic). Ahh si sa fie rece, nu la temperatura camerei, stiu ca asa se bea, dar mie imi place RECE. (Ignorati crackersii aia si branza din fundal, eu asa fac :)) )


  


Nimic spectaculos sau fancy-trancy, nu tu homari la protap si parfeuri decadente, doar papilele mele doritoare.

Ma mai uit o lecuta la poze, poate functioneaza si-mi trece pofta....mmmmmm nope :)). Eh... poate e doar SANDV- (Sindromul am nevoie de vacanta) si mai putin pofta de mancare. Este pofta de locurile pe unde m-am imbuibat cu mancaricile astea bune.

Pofta buna!

P.S. - plecam si in vacanta, 11-19 august la 2 Mai, yupyyyy yupiiiii yeeeeeeei!

miercuri, 1 august 2012

Exercitiu de umilinta

Eu nu prea sunt genul asta de om, sa stau in banca mea, sa nu vreau mai mult, sa nu cer mai mult, sa nu am pretentii. Nah, nu sunt perfecta, slava Domnului. A nu se intelege ca sunt aroganta sau nesimtita, de multe ori pretentiile invocate sunt fata de mine, in primul rand fata de mine. Dar astazi m-am simtit superficial de nemultumita de niste mici detalii ale vietii care in economia cea mare a existentei se pierd in neimportanta. Am simtit nevoia sa plec putin capul, sa multumesc pentru ce am si sa nu ma mai plang pentru ce nu am.

De dimineata vorbeam cu Andreea, cumnata mea. Noi ne mai lamentam asa una alteia, cand nu ne aude nimeni, ca ce nasoala e viata cand esti prea gras/prea slab, cand ai cicluri sau nu ai, cand ai ovare polichistice, cand ai PMS, ca avem o piele de tot rahatul - a mea prea grasa, a ei prea uscata. Avem constitutii si probleme adiacente diametral opuse. Privind problemele din lumea mea de om care s-a chinuit mereu cu kilogramele poate ca nu intelegeam dramele prin care trece o persoana foarte slaba. Slabul e de invidiat, nu? Ea mi-a povestit cum a fost lumea ei in copilarie, in adolescenta, cand era umilita si marginalizata pentru ca era prea slaba. Asa cum noi, astia mai grasi, cautam artificii vestimentare pentru a ne camufla, asa si ea cauta metode sa para mai grasa. Atunci am inceput sa vad lucrurile si din celalalt unghi. Sa fii altfel decat "normalul" e mereu greu.

Astazi vorbeam (iar) despre piele. Si a mea si a ei a luat-o mai mult ca niciodata pe campie. Am reluat sirul interminabil de vizite la dermatolog. Cred ca o specializare mai ambigua decat dermatologia... Eu cred ca am fost la 20 de dermatologi pana cand unul (anul asta, a se citi 2012) mi-a facut o cultura bacteriologica corecta si am aflat intr-un mare final ce-i cu pielea mea. Am o acnee rezistenta la orice, si cand spun orice sa ma credeti pe cuvant. Am incercat orice tratament posibil, mai putin unul care din punctul meu de vedere este imposibil - ROACCUTANE. Si sa raman toata viata cu ten adolescentin si tot nu as merge pe ideea asta. Cred ca ar merita un articol separat tratamentul asta "minune". Deci de la antibiotice pentru luni de zile, hormoni (anticonceptionale), creme, lotiuni, potiuni, babisme, ceaiuri, argila, cosmetica, laser... tot. Cel putin tratamentul cu laser... si asta merita o abordare separata. A costat 2000 de euro, un chin infernal, rezultatul... absolut nesatisfacator. Deci prin primavara, epuizata complet de revenirea in forta a problemelor cu tenul, m-am dus iar la medic. Las la o parte reactia de "eu nu am mai vazut asa ceva la o DOAMNA", se referea la eruptia pe care o am acum pe spate, nu e nici la 10% din ce a fost in timpul sarcinii. Era ceva minor. Doamna dermatolog a recoltat pentru parazitologie si pentru bacteriologie siiii soc, soc, soc a rezultat ca am cantonat pe piele minunatul de Stafilococ Auriu, rezistent la toate antibioticele care se prescriu in mod curent pentru acnee (eritromicina). Tulpina mea este sensibila la un antibiotic pe care ginecologul mi l-a prescris acum doi ani dupa pierderea de sarcina. Abia acum mi-am amintit ca atunci imi trecusera complet, la momentul respectiv nu-mi statea mintea la cosuri. Doar ca pentru videcarea completa abordarea trebuie sa fie pe o perioada mai lunga de timp si completata cu lotiuni dedicate aplicate pe piele. Deci se pare ca o sa scap, la 32 de ani, de acnee, cel putin de supra-infectarea ei. Se va intampla dupa ce nu mai alaptez.

Andreea are o problema inversa, o piele foarte uscata.  Nu ne-am astepta, dar pentru cei cu pielea uscata solutiile de ameliorare sunt si mai putine. Putine lucruri functioneaza fara a declansa un efect in lant de alte neplaceri. Cel mai amuzant a fost cand ultimul dermatolog i-a recomandat Skinoren pentru ca ar avea acnee. Evident ca nu are asa ceva iar crema cu pricina i-ar provoca arsuri grave. NU se aplica pe genul ei de ten. Deci minunatii medici din Romania.

Si uite asa in timp ce bitchy-uiam noi de dimineata ne-am oprit, amandoua din acelasi motiv si am scris aproape simultan "bine ca avem copii sanatosi". Normal ca bine, dar la ce ne-am gandit? Ne-am gandit la cazul acestei fetite, citisem amandoua parte din cazul ei pana in momentul in care nu am mai putut citi. Aceea a fost clipa cand ne-am plecat capetele si ne-a fost rusine cu noi. Suntem niste oameni sanatosi cu niste cosuri pe piele, asta cu siguranta nu o sa ne omoare. Ne poate deranja estetic, mai mult pe noi decat pe cei din jur. Lor le pasa mult mai putin decat avem noi senzatia. Dar avem piele, e pe noi, nu pleaca in mod normal nicaieri. Putem sa ne atingem, sa ne imbracam, sa ne dezbracam, sa ne strangem in brate, sa clipim, sa facem pipi, sa mancam. Suntem sanatoase, in limite de bun simt. Avem niste copii sanatosi si frumosi de intoarce lumea capul. Deci cam ce mai vrem? Un timp am multumit in fiecare seara pentru ca Matilda e bine, dupa ce am nascut, dupa ce am scapat de toate riscurile si dupa ce groaza s-a estompat a intervenit si relaxarea, am mai uitat sa multumesc. In timp m-am obisnuit cu ideea ca suntem bine. Dar vin zile ca cea de ieri in care mi se umplu ochii de lacrimi si ma uit la ea si sunt atat de fericita si de recunoscatoare ca o am si ca e bine. Ma trec fiorii groazei din sarcina si respir usurata ca nimic grav nu s-a adeverit.

Noi am primit un dar, nu am facut nimic bun ca sa meritam asta, cum nu au facut nimic rau nici cei care nu l-au primit. A facut cumva Dumnezeu/natura/hazardul ca puii nostri sa iasa intregi si sanatosi. Nu cred ca multumim suficient pentru asta, nu cred ca e ceva ce ar trebui tratat ca si cum ni s-ar fi cuvenit. Poate ca nici nu ni se cuvenea, dar am avut pur si simplu NOROC. SMS- 848.