marți, 7 august 2012

Epifanie - alaptarea la semnal

Stii senzatia ca se face o gaura in cer si prin ea iese un fascicul de lumina care pica tocmai la tine in cap in timp ce se aude o muzica de tanananaaaa? Eh, una din asta am avut eu astazi. Mai pompos si metaforic spus o epifanie.

Trasa la umbra din cauza celor mult prea multe grade de afara imi amintesc de un articol pe care vroiam sa-l citesc, de pe blogul unei doamne mame de doi minunati. Este despre nasterea foarte speciala a celui de-al doi-lea copil, daca aveti curiozitatea il puteti citi  aici. Eu v-am atentionat ca este mai special, sa nu ziceti ca nu v-am spus. Si tot citind eu emotionata, uimita, intrigata, putin invidioasa pe cele intamplate trec cu ochii peste "alaptarea la semnal". Citesc mai departe si ma loveste, da asa de dupa ceafa. Deci ASTA am facut eu! Am facut-o din cel mai pur instinct posibil, asa am crezut ca se face si asa am facut. Nu am documentat prea mult problema, nu mi se parea necesar. Na, se pare ca am si eu lipsuri si nu am citi chiar tot, dar pentru primul copil cred ca stau bine :).

Ma trezesc adesea in mijlocul unor discutii despre cat de mult si de rau plang unii bebelusi de foame. Si nu stiu cum sa ies mai repede din cercul respectiv pentru ca daca sunt intrebata de cum a fost Matilda, mi-e ca arunca lumea cu oua stricate dupa mine. Mi-am luat priviri urate si de la cunoscuti, ba chiar am auzit comentarii pline de obida ca "da, ai fost tu foarte norcoasa". Oi fi fost si norocoasa, dar eu stiu sigur ca nu e doar noroc. Matilda a plans foarte putin, aproape deloc. Exceptam prima saptamana de viata din maternitate unde amandoua am fost in afara elementului nostru. Dar din clipa in care am iesit pe usa maternitatii copilul meu nu a mai plans. Iar daca a plans, plansul ei a fost legat mereu de cauze foarte precise si obiective, ori ca s-a lovit, ori ca ii ieseau 3 dinti dintr-un foc, oric ca s-a luat cu joaca si a uitat cam cat ii e de somn. Dar de foame nu a plans. Deloc. Si cand spun asta cu voce tare aud unele dintre cele mai bizare comentarii. Unul ar fi ca e copilul meu defect, ca-i lipseste ceva legat de centrul foamei si ca de asta nu plangea :). Nu are nimic defect, va zic eu. Este un copil foarte mancacios si ii este foame, singura diferenta este ca foamea ei era satisfacuta inainte de a deveni manifesta prin plans. Cred ca am mai spus pe aici ca eu mi-am petrecut aproape 100% din timp impreuna cu Matilda. Cel putin in primele 6 luni de viata nu cred ca au fost 24 de ore adunate in care sa fi fost una fara alta. Asta mi-a permis sa ma tunez foarte bine dupa nevoile ei. Una dintre ele era cea de hrana. O stiam dupa cum respira atunci cand ii era foame, dupa cum fosnea usor paturica, dupa un clipit sau o miscare de manuta. Asa imi spunea ea ca-i este foame si o puneam la san. Nu a ajuns niciodata sa planga de foame, nici macar sa caraie. Am crezut mereu ca asta inseamna alaptare la cerere. Dar se pare ca nu, asta este alaptarea la semnal. Am dat repede o cautare sa vad cine a mai povestit despre asta si am mai gasit un loc foarte frumos.

Natura ne-a facut intr-un mod incredibil. Abia acum cand ma uit in urma imi dau seama de toate lucrurile astea minunate care daca sunt lasate in pace functioneaza atat de bine. Atunci ma gandeam ca sunt  coincidente sau a venit pur si simplu "ora de masa". Corpul meu se sincroniza perfect cu nevoile ei. Doar cu cateva secunde inainte de a da ea semnul ca-i e foame laptele incepea sa-mi curga din sani. Oriunde eram. Nevoia ei venea in acelasi moment cu gandul meu si odata cu el si laptele.  Mi se intampla si cand nu era cu mine. Aveam zile cand trebuia sa dau o fuga la munca si exact cand i se facea foame simteam cum se angorjeaza sanii. Si nu era o chestie cu ore fixe. Matilda nu a fost hranita la program deci nu erau sanii mei setati sa dea lapte la 3 ore. Stiu ca pot parea bazaconii, dar chiar nu sunt. Stiu si ca am avut un "let down" foarte puternic, chiar si dupa ce a implinit ea 6 luni, dar laptele nu o lua la curs decat atunci cand cineva dadea semnalul de foame.


Comunicarea dintre noi m-a ajutat foarte mult. Cred ca ne-a ajutat pe amandoua. Mi-a dat enorm de multa incredere in mine si in faptul ca fac bine ceea ce fac. Ei i-a dat increderea ca fiinta calda care o tine in brate chiar stie ce nevoi are si e acolo mereu pentru ea. Nu stiu daca va puteti imagina cum este sa nu auzi un planset in primele 3-4 luni de viata. Doar zambete si gangureli. Este adevarat si faptul ca Matilda este un copil pozitiv si echilibrat, ori e un cerc "vicios" pozitiv. Dar foame le e tuturor copiilor si daca-i lasi sa ajunga in punctul de a plange or sa fie si agitati. Apoi se creeaza conditionarea plans/hrana, plans/confort, plans/san, plans/brate. Daca ii oferi hrana inainte de a incepe sa planga dupa ea, daca-i oferi alinare inainte sa planga dupa ea, daca-l tii in brate si in afara momentelor de alaptare, copilul va fi foarte linistit. Tinutul in brate nu face un copil sa fie alintat (a se citi prost crescut). De asta spun eu ca nu este doar noroc. A fost multa gandire pozitiva, multa atentie, mult ascultat. A fost vorbit si explicat. Ceea ce este si mai uimitor este faptul ca Matilda m-a inteles si ea la randul ei. Si chiar daca se spune ca un copil atat de mic nu stie ce este aia rabdare, ea are rabdare cu mine. M-a crezut mereu cand i-am pus ca "vine mami" si m-a asteptat.

Va spun sincer ca atunci cand am iesit din maternitate eram foarte zdruncinata. Credeam ca nu va mai iesit un copil normal din Matilda. Eu am credinte profunde ca ceea ce le transmitem copiilor din timpul sarcinii ajunge la ei. Asa cum cred ca ceea ce simte mama in timpul nasterii ajunge la copil. Primele zile din viata credeam ca sunt hotaratoare, cum pronim asa ramanem. Credintele de genul asta te pot ajuta foarte mult, dar te pot si darama cand lucrurile o iau pe drumul cel rau. De aceea vroiam sa scap de acolo in maxim 48 de ore, ori ma externau ei, ori ma externam eu. Lucru care a fost imposibil si am stat 7 zile. Dupa tot chinul, plansul si socurile emotionale nu am crezut ca o sa ne revenim si nici pe departe atat de bine si de repede. Intrasem intr-o stare de-mi venea sa-mi iau copilul si sa fug cu el. Tot ce-mi doream era sa o vad la ea in patut, aveam o fixatie ca daca ajunge la ea in patut suntem scapate. Culmea e ca asa a fost. Am ajuns acasa, am pus-o in patut si s-a luminat la fata. A zambit si din clipa aia am fost altele, amandoua. De acolo a inceput viata minunata de mama.


Matilda la 7 zile, dupa prima alaptare acasa


Pana la nastere citisem, studiasem, ascultasem, observasem zeci de relatii mama-copil. Aveam foarte vag in cap si modelul mamei mele, dar foarte foarte vag. Stiam ca informatia imi va folosi intr-un fel sau altul. Mi-a folosit prin faptul ca stiam ca am o plasa de siguranta in cazul in care metoda mea nu va functiona. Asta mi-a dat relaxarea sa fac asa cum m-a facut Matilda sa simt. Nu o cresc deloc asa cum am fost crescuta eu. Eu am fost un copil pus intr-un patut, s-a profitat ca eram cuminte si aia a fost. Ma doare sufeltul cand ai mei se lauda cu asta, ca pe mine ma puteai lasa si o zi acolo in patut ca nu ceream nimic. Nu neglijati copiii cuminti, din contra, ei sunt mai avizi de afectiune decat cei care cer foarte multa atentie. Nu uitati asta. Si eu ma "laud" ca Matilda este idependenta si isi autoadiminstreaza joaca sau anumite momente din zi. Dar independenta ei vine din incredea in mine. Ea stie mereu ca sunt in zona si in caz de nevoie ma poate chema sau vine ea la mine. Inca nu i-am gresit, dar stiu ca daca se va intampla ma va intelege. Oooo, ba da. I-am gresit o data. Din motive de musafiri, nu am auzit cand s-a trezit si m-a chemat si a cazut din pat. I-am cerut iertare, nu am cerat-o pe ea. Nu va certati copiii cand patesc accidente de genul asta, chiar daca le-ati spus de un milion de ori sa nu faca lucrul ala. O sa vedeti ce rezultate minunate are lipsa de cearta. Cu blandete si rabdare.

Acum, cand privesc inapoi, stiu ca mare parte din armonia si linistea noastra a fost data de faptul ca am ascultat-o. Nu cred in "lasa-l acolo ca poate plange de altceva si se linisteste". Nu are nici de ce sa planga. Cred ca peste colici am trecut atat de usor, aproape ca nu s-au simtit, si pentru ca manca exact cand si cat ii trebuia. Laptele ajungea la ea cand avea nevoie. I-am dat san si la 45 de minute cand a cerut si la 4 ore. Faptul ca nu ajungea sa se ambaleze o ajuta si nervos. Un copil care suge dupa ce este epuizat de plans va suge putin si prost. Va adormi acolo si se va ajunge la alaptat de cate o ora. Copilul hranit cand este vesel si linistit mananca repede si bine. Intr-un mod ciudat Matilda nu cere san de alin. Ea cand are o suparare vrea vorbita si tinuta in brate. I-am vorbit din burtica, i-am vorbit in timpul travaliului, atunci cand era in incubator, acasa, mereu. Puteti incerca, rau nu are ce sa faca. Puteti incerca si alaptarea la semnal, noua ne-a facut numai bine.


Matilda la 7 zile, dupa prima baita

Primele luni din viata unui copil sunt ceva.... nu stiu ce cuvant sa pun aici, ca minunat e putin spus. Si restul or sa fie uimitoare, dar primele or sa ramana pretioase intr-un fel foarte special. Le puteti face sa fie mai usoare daca lasati lumea cu sfaturile ei si asculati doar ce va spune copilul vostru. Fiecare e unic si are nevoi unice. Iar nevoile nu raman mereu la fel, ele se schimba odata cu cresterea copilului. Poate ca va vrea mai mult tinut in brate, poate ca se va zvarcoli sa scape. Poate ca vrea san la 2 ore poate ca nici dupa 4 nu va spune ceva. Este posibil sa vrea sa doarma la voi pe piept sau sa fie lasat in patut. Prin mici incercari, cu putina atentie o sa ajungeti sa intelegi limbajul lui si toate povestile de vi le spune. Nu o sa nimeriti totul perfect, nici din prima si poate nici dupa 3 luni. Dar se va forma relatia de incredere pentru care merita sa faceti si greseli. Singurul meu regret de pana acum este ca nu am tinut-o si mai mult in brate. As vrea sa o tin acum, dar acum are treaba :).


Vorbiti, zambiti, alaptati, leganati, tineti in brate.



8 comentarii:

  1. Bravo Miruna, asa de frumos iti exprimi sentimentele ca cel putin pe mine ma impresionezi. Trebuie sa ne facem mai mult timp liber pentru a sta alaturi de copilasi - sa comunicam cu ei si sa ii iubim.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stiu eu ca tu esti o mami tare buna si sensibila :).

      Ștergere
  2. Mi-a placut mult cum ai scris. Sunt perfect de acord cu tine, noi nu am stiut cum plange baiatul nostru pana la 3 luni, pentru ca nu plangea. Era cel mult un gangurit, si stiam ca ii este foame sau vrea in brate. Si acum la 13 luni este la fel. Se trezeste in patul nostru, se aude un gangurit scurt in interfon si cand ajungem la el, sta in fund si ne asteapta, pentru ca stie ca venim la cel mai mic semnal. Si avem parte de aceleasi remarci "ati fost norocosi/ati avut un copil bun" de parca ar exista si copii rai. Incerc sa explic de fiecare data ca un copil tinut in brate si alaptat oricand ii este foame este un copil fericit si "cuminte". Prea putina lume ma asculta, desi vad in mod clar cum copilul nostru, tinut in brate mai tot timpul, a inceput singur sa nu mai vrea sa stea atat de mult in brate. Dar stie ca daca ridica mana spre noi sau se uita doar spre noi, noi il luam in brate. Si este fericit. Asa cum este normal sa fie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumim Cristina,

      Da eu am fost "norocoasa" cu toate - nu plange, doarme noaptea, diversificarea fost ca pe roate chiar daca a inceput la 6 luni jumatate, mananca foarte bine si de toate, ma asculta, ne respectam, e foarte vesela si afectuoasa, numai noroc :). Nu stiu de ce nu sunt mai multi parinti asa, mie varianta asta mi s-a parut cea mai usoara. Mi-ar fi fost mult mai greu sa imi cenzurez pornirile.

      Sa vezi cand mai cresc si pot sa fuga singuri, eu trebuie sa profit de momentele cand vine ea singura la giugiulit ca altfel fugeeeee. Ma si pacaleste, se face ca vine la mine si in ultima secunda schimba directia si fuge razand. S-a facut tare jmecheruta, cred ca de la alaptat i s-a tras :))).

      Ștergere
  3. Foarte frumoase cuvinte! Toţi părinţii ar trebui să îşi crească copiii aşa, sunt foarte de acord. Cu ce nu sunt de acord e că toţi copiii crescuţi aşa sunt neplangaciosi. Eu aşa am crescut-o pe fetita mea şi până la 3 luni a urlat cât a putut. După, a devenit alt copil, ce-i drept plânge doar când e ceva serios. Şi eu am fost unul din copiii aia cuminţi şi uitaţi în patut singuri cu orele, dar soţul a fost plangacios rău. Deci e şi după firea părinţilor :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu siguranta ca sunt si alti factori, detalii individuale, saptamanile de sarcina la nastere, tipul de nastere, amarata de digestie, alte nelinisti si TEMPERAMENTUL - ca pe asta il luam la pachet cu alti factori genetici. Eu cred ca in cazul copiilor mai nelinistiti cu atat mai mult trebuie adoptata o metoda blanda si cu mult tinut in brate.

      Poate in cazul Matildei situatia nu s-ar fi scimbat foarte mult in rau daca nu eram asa de "mamoasa", dar pentru un bebe plangagios mamosenia face diferenta intre un copil care se va linisti si unul care o sa o tina asa mult si bine. Cum s-a intamplat si cu fetita ta. Deci situatia ta este cu atat mai mult de admirat.

      Ștergere
  4. Eu sunt mama unei fetite de aproape 4 luni si sunt considerata si eu o norocoasa, fata mea nu a plans decat cand a durut-o putin burtica si inca de 2-3 ori, cate 2-3 minute, in rest numai zambete si gangureli. Insa, cu tinutul in brate ore in sir eu nu sunt de acord, eu imi iau fetita in brate destul de des, insa cele mai frumoase momente ale noastre, si modul in care ea se linisteste si se insenineaza, sunt clipele in care stam amandoua intinse in pat, nas in nas, tinandu-ne de maini si "vorbind" pana adormim. Ma simte langa ea, ma strange de maini, are incredere in mine si relatia noastra e una speciala. Cred ca important e sa fii alaturi de copil in felul in care vi se potriveste voua, in brate, de gat, pe picioare, etc

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Felicitari pentru fetita!

      Si pentru mine "tinutul" in brate inseamna acelasi lucru ca si pentru tine. Nu m-am plimbat cu ea prin casa si nu am tinut-o cu orele, de aici si regretul ca am tinut-o prea putin :).

      Eu am crescut-o singura si profitam de somnul ei ca sa fac si alte lucruri. Cand era treaza stateam de vorba, dar stateam jos, stateam pe pat. Din pacate nu am putut nici sa o port in slig/wrap pentru ca am 2 hernii de disc. Mi-e asa de ciuda ca nu pot sa o duc in brate. Acum la 12 kg nici atat.

      Ștergere