joi, 20 noiembrie 2014

Despre viata, despre timp, despre ei



Stau noaptea in pat si o ascult. E in cealalta camera. Inca nu m-am obisnuit cu schimbarile acestea "locative", dar incerc sa nu ma mai ridic din pat si sa ma duc sa o verific. Dar de dormit tot nu dorm. Stau si ascult. Respira. E liniste. Si daca inchid ochii si ascult atenta... parca o aud cum creste. Creste... Au trecut trei ani, sapte luni si zece zile. O adu cum creste si-mi amintesc... Imi amintesc ca asa cum ea creste, atat de pe negandite, tot atat de repede si eu ma indrept catre.... Si eu, si ai mei. Parca mai ales ei. Pentru ca eu sunt undeva la o teoretica jumatate. Ei sunt... ei sunt la un practic sfarsit. Asa cum anii ei sunt inca multi, multi de crescut, pe atat sunt ai lor de putini. Si apoi n-or sa mai fie. Si ma scutur de gand...
 
Insa, paradoxal, de cand am adus pe lume aceasta noua viata, am devenit constienta de cum zboara timpul. Uneori il simt cum trece atat de repede ca doare. De cat de repede cresc ei. De cat de repede ne ducem noi. De cat de putin timp mai am alaturi de parintii mei. De cat de norocoasa sunt ca-I mai am. Ca le pot auzi vocea. Vedea zambetul. Asculta sfatul. De cat de norocoasa este fetita mea ca inca ii mai avem langa noi, ca are bunici. Ca a simtit aceasta dragoste. Ca am avut amandoua norocul sa o avem pe "mamaie" care sa ne iubeasca cu intensitatea unei mame, dar cu blandetea de care numai un bunic este capabil. Ca l-a avut si il are pe tataie- cel mai iubitor-cu-lacrimi-in-ochi de fetite tata si bunic. Tata si-a dorit foarte mult o fiica, insa simt ca abia prin ea se simte cu adevarat fericit.
 Suntem putini, foarte putini in familia noastra. Iar parintii mei au ramas cu atat mai pretiosi. Ei sunt batranii familiei acum... Mi-a fost foarte greu sa accept asta. Mi-a fost foarte greu sa-i las sa imbatraneasca, sa-i las sa fie batrani. Am refuzat si m-am luptat cu ei. M-am revoltat cand am vazut semnele ca nu mai sunt cei de acum 35 de ani, cei care erau cand m-au facut si cum erau "obligati" sa ramana. I-am certat, poate chiar jignit. I-am acuzat ca nu fac nimic, ca nu se pot lasa prada batranetii. Am gresit. Asta este drumul. Timpul. Viata. Ei sunt batranii familiei acum. Suntem norocosi sa-i avem!

Pe 30 noiembrie am onoarea sa fac parte dintr-un grup de oameni  care isi doresc sa ofere o zi frumoasa batranilor din Complexul Social Floare Rosie  sectorul 6. Luminita a gandit si pornit aceste frumos proiect si a atras langa ea oameni generosi si o foarte utila sponsorizare din partea Lidl. Tot parte din aceasta surpiza- adica un pranz gatit special pentru cei 130 de batrani aflati in centru- este si echipa Taste Learners condusa de Copolovici- responsabili principali cu gateala :). Trupa de teatru Improvisneyland isi va aduce aportul alturi de "prestatorul de servicii culturale catre populatie"- cum ii place sa-si spuna- violonistul Iustin Galea.
 
Pentru ca mereu fondurile nu sunt suficiente sau pentru ca mereu nevoile sunt mari, ne-am propus sa facem si o stranger de fonduri pentru batranii din centru- multi dintre ei singuri pe lume, parasiti, bolnavi. Daca doriti sa participati o puteti face in doua moduri: donand direct in contul gestionat de Fundatia Comunitara Bucuresti present in banner-ul de mai jos:


sau puteti participa in cadrul licitatiei Talcioc Urban, deschisa ieri, accesand linkul: https://www.facebook.com/events/904065149611125/

Am inceput sa urc si eu produsele pe care doresc sa le donez cu aceasta ocazie iar primul este o rochita speciala. Produsul este nou si cred ca isi asteapta petrecere unde va fi purtat! Mai multe detalii si imagini gasiti pe pagina licitatiei!




Rochie Traffic People comandata in UK prin Asos marime XL (14-16 UK) ceea ce ar insemna un 42-44 in marimi europene. Dimensiune bust 95-105 cm, talie 78-83 cm.
 
Rochita este diafana, fluida, usoara si cu un efect wow! Talia este usor inalta deci ar avantaja si pe cineva cu ceva forme de ascuns. Nu are bretele dar croiul ii asigura stabilitate- nu va aluneca de pe sani .
 
Lungimea este pana sub gamba pentru o persoana cu o inaltime peste 1,65. Parerea mea este ca se potriveste... mult mai bine pe o silueta inalta. Cine doreste un plus de efect ii poate pune o crinoline/jupa de tull. Se inchide cu fermoar lateral si capsa de siguranta.

joi, 13 noiembrie 2014

Back from The Black Hole


Nu stiu daca ati trait sentimentul de viata paralela, de viata care nu va mai apartine si traiti ca un simplu chirias al vietii in care respirati. Ca tot ce se intampla in jurul vostru este ca o piesa de teatru, in regia altuia, si tot ce poti sa faci este sa fii spectator sau sa incerci macar sa mergi si tu cu piesa. Lipsa de control, lipsa de decize, jocul altora nu al tau. O stare din care nu poti iesi, care te duce cu ea si care nu te lasa sa respiri. O neputinta care iti ajunge pana in maduva oaselor si care te face sa nu mai vrei sa decizi nimic, sa mai faci ceva, sa nimic. In urma cu mai bine de o luna m-am surprins in starea asta. De viata straina, de om strain de mine, de spectator. Atat de mult m-am luptat si atat de rau am oboist incat m-am desprins, am plutit. Am trait pentru Ea si nimic mai mult. O persoana straina de mine si de vointa mea. Apoi am simtit ca incep sa ma pierd si de Ea, iar asta a fost momentul in care m-am trezit. Ea avea nevoie sa o apar si era timpul sa ma intorc la noi.

Totul incepuse acum vreo sase luni si cu timpul pusese stapanire pe fiecare coltisor. Pe nesimtite, incet, fara sa-mi dau seama. Treptat motorul meu interior se racea, si vointa sa-l repornesc disparea. Am cedat teren, si cedat, si cedat pana cand pentru mine nu mai ramasese nicio farama pe care sa stau. M-am inchis. M-am adormit. O oboseala incredibila. O lipsa de energie cum nu am mai simtit. Un efort teribil de a functiona in fiecare zi. O copleseala de mult prea mult. De mult prea greu. Am preferat sa nu mai simt si sa nu mai lupt. Sa las totul sa curga, sa faca altii, eu sa execut. A fost o lupta sa ies de acolo, sa ma intorc din universul paralel in care ma exilasem. A trebuit sa ies, sa revin.

Totul a inceput cu plecarea ei. A persoanei pe care fara sa vreau o investisem cu o mare putere asupra vietii noastre. Plecarea bonei. Am realizat abia mai tarziu cat de mult ajunsesem sa depindem de acest strain. Un om pe care-l plateam sa fie parte din familia noastra. Un om care substituia lipsa celuilalt om care ar fi trebuit sa fie acolo. Sau, de fapt, lipsa mea. Lipsa mea pentru ca eu trebuia sa fiu si celalalt om. Un om strain caruia i-am dat puterea sa ne bulverseze complet prin simpla plecare. Plecare intr-un moment foarte prost, sau orice moment ar fi fost la fel de prost. Insa atunci nu aveam plan de acoperire. Aveam unul, dar pentru mult mai tarziu. Si, asa, de pe o zi pe alta echilibrul nostru s-a dus, complet. Si a trebuit sa dansam mai departe pe sarma subtire fara sa avem timp sa ne revenim din ameteala. Iar eu am cazut.

Pentru prima data in cei 3 ani de parinte singur, ba chiar in cei 4 ani de cand copilul acesta fusese conceput, a fost peste puterile mele de om. Viata asta a fost prea mult. Si am trecut prin mult greu, insa niciodata n-a fost mai multa decat as fi putut duce. Mi-am asumat tot, am dus tot, am invins tot. N-am fost niciodata o neputincioasa si nici nu credeam sa devin. Pana cand m-am lasat invinsa. M-am lasat coplesita si am insistat intr-o alegere pe care o vedeam de neschimbat. Nu ma mai vedeam sa o iau de la capat, nu mai puteam sa o vad iar suferind atat, nu mai puteam sa o supun iar la atata chin.

Si nu vorbesc despre nu stiu ce boli apocaliptice, despre nu stiu ce catastrofe. Ci vorbesc despre gradinita. Pe mine m-a infrant gradinita! Suferinta copilului meu in adaptarea in acea gradinita pe care eu am ales-o. Transformarea prin care trecea. Pierderea veseliei, a bucuriei din ochii ei minunati. Cearcanele care-i cresteau de la o zi la alta. Parul pe care-l adunam de prin casa si-l vedeam tot mai rar pe capul ei. Prostia in care am insistat ca-i va fi totusi bine acolo, ca mai avem nevoie de timp. Prostia in care m-am lasat convinsa ca de fapt copilul este problema, nu gradinita care o anula pe zi ce trecea. Prostia in a recunoaste ca am gresit si ca orice moment este cel mai bun sa spunem stop. Prostia in a crede ca daca insist ceva se va schimba si ca se vor lua masurile ca acea persoana gresita va fi inlaturata de acolo. Caci, da, nu copilul era problema, nu era ea, iar asta as fi trebuit sa stiu din prima clipa cand a inceput sa fie speriata, sa se fereasca, sa planga, sa faca pipi pe ea, sa suga degetul, sa nu mai doarma si sa nu mai manance. Toate astea nu se intamplau pentru ca era ea un copil neadaptat. Pentru ca nu era ea un copil bun. Toate se intampalu pentru ca mediul era cel gresit. Iar eu nu am vrut sa accept asta. Nu am acceptat pentru ca eram prea obosita sa o mai luam de la capat. Sa mai caut iar, sa mai stau iar, sa mai vad o adaptare, sa mai aud copii plangand, sa mai vad copii suferind.

A fost nevoie sa vad cu ochii mei cum educatoarea imi pedepsea copilul. Sa vad cum o smucea. Cum o trantea pe scaun. Cum o frustra si stresa permanent. Cum o scotea pe hol sa planga. Sa vad cum atunci cand a fost confruntata nu i-a tresarit un muschi pe fata, ba chiar sa spuna extrem de senina ca ea nu a facut si nu mi-a spus niciodata lucrurile aduse in discutie. Am avut nevoie de trei discutii cu conducerea acelei gradinite ca sa iau decizia. Mult prea tarziu, dar totusi la timp. Am ales cu sufletul greu sa imi retrag copilul dintr-o gradinita care in teorie parea perfecta. O gradinita care avea atat de multe lucruri bune incat refuzai sa le vezi pe cele rele. Dintr-o gradinita asupra careia se mai lamurisera si altii si imi spusesera cu mare tristete sa nu-mi duc copilul acolo. Dintr-o gradinita unde au ramas multi copii dragi noua de care Matilda inca vorbeste zilnic. A trebuit sa accept ca am ales foarte prost pentru ea. Ca cea mai mare greseala a fost sa inscriu copilul intr-o gradinita fara sa stiu cine va fi omul care se va ocupa de copilul meu. Nu o sa mi-o iert niciodata. Am supus-o pe Matilda unui greu pe care nu pot sa mi-l iert!

Aceasta alergere proasta m-a costat parte din sufletul meu. A trebuit sa ma anulez pe mine ca sa nu mai vad suferinta evidenta prin care Matilda trecea. M-am lasat convinsa ca pur si simplu are ea un inceput mai greu, o adaptare mai grea, ca e ea obisnuita cu relatii mult mai blande si mai negociate. Ca eu am gresit crescand un copil obisnuit sa aiba o parere si ca acea parere sa fie respectata. Ca am gresit crescand un copil liber si capabil sa aiba propriile "chefuri" si nevoi. Ca am gresit in tot ce am facut eu ca parinte. Aceasta alegere gresita m-a costat prima despartire prelungita de Matilda in acesti 3 ani jumate. A trebuit sa o duc la bunici la tara pentru doua saptamani. Nu am avut alta solutie. Am luat decizia sa o scot complet din mediu, sa se detaseze. Sa o ajut sa isi revina din isteria in care intrase. Din plansul necontrolat, din crizele teribile pe care le facea atunci cand gresea si cel mai mic lucru. A fost nevoie sa planga sufocat 30 de minute pentru ca nu se asezase "corect" la masa pentu a-mi spune ca destul e destul si gata. A fost, de altfel, si ultima zi de gradinita de cosmar. Am linistit-o, am luat-o in barate si am vorbit cu ea asa cum uitasem sa fac in ultimele luni. Si am ascultat-o pentru prima data cu adevarat. Iar m-a rugat si mi-a spus ca nu mai vrea acolo. Am asigurat-o ca nu o sa mai mearga. M-a luat in brate si mi-a spus ca ma iubeste! Pentru prima data in toata viata ei a spus asta simtind asta ca un om mare! Se intampla acum sapte saptamani si inca mi se strange stomacul de greul care i-a fost.


Maine se fac patru saptamani de cand este la noua gradinita. Gradinita unde adaptarea a durat… trei minute! Nu trei saptamani cu mine prezenta cat a durat dincolo. Nu a trebuit sa fac de garda pe holul gradinitei, sa o incurajez, sa nimic. Pur si simplu am mers, a intrat in sala si atat. Ne pregatisem pentru alte saptamani de cosmar, pentru plans si lupte. Dar n-a fost nevoie de nimic din toate astea. In prima zi a stat cateva ore, in a doua jumatate de zi iar din a treia a stat la program intreg de opt ore. Dupa prima zi ne-a spus in soapta si cu teama: "Mami, aici avem voie sa cantam!" "Mamaie, aici avem voie sa dansam!". Da, i-a fost greu cu noii oameni, cu noii copii, cu noile reguli. Dar a avut parte de intelegere, atentie, dragoste, blandete. Au reusit chiar sa o linisteasca si sa o ajute sa doarma la pranz. De o luna nu mai dormea la pranz pentru ca, nu se stie cum, la fosta gradinita a fost despartita de jucaria ei de somn. Ei afirma ca ea nu ar mai fi vrut-o, eu nu o sa cred asta in vecii vecilor. Chiar in clipa aceasta isi are jucaria si doarme cu ea. Pentru ca jucaria aceea este propteaua si companionul ei de cand s-a nascut. Nu ar fi renuntat la ea fara sa fie fortata, plangea noaptea si o cauta de teama ca i-a fost luata. Acum copilul doarme- mai greu, dar doarme-, mananca, se joaca, invata, evolueaza, isi face prieteni. Copilului ii este bine! Iar eu simt ca respir pentru prima data in sapte luni!

In tot timpul asta n-am putut sa scriu. Orice subiect, orice idée as fi avut era coplesita de toate grijile si gandurile legate de gradinita. De tot ce se intampla acolo, de tot ce as fi vrut sa scriu legat de asta si nu scriam tot sperand ca se va termina si lucrurile se vor schimba in bine. M-am blocat, m-am inchis. Am cenzurat tot ce simteam si orice impuls de a publica Jurnalul de gradinita. Atat de mult am strans din dinti si am plecat capul incat am ajuns sa nu mai traiesc viu. Inca nu-mi gasesc toate vorbele, inca nu ma simt in firea mea, inca astept sa "cada si celalalt pantof", inca numi vine sa zic "hop". Insa avem déjà o saptamana in care dimineata nu a mai spus ca nu vrea sa mearga, in care a inceput iar sa se imbrace singura, in care am plecat razand din casa. Dupa atatea luni de plans si groaza, de lupte pentru a o imbraca, de chin… inca nu-mi vine sa cred ca mi-am recuperat copilul, ca vine iar sa o tin in brate, ca rade si se joaca. O sa revin cu multe dintre gandurile adunate in acest timp. Poate ca experienta noastra ar putea ajuta pe cineva in a lua decizia mai repede, in a nu mai astepta, asa cum am facut eu, sa pice o minune din cer.

N-am avut primavara, n-am avut vara, n-am avut toamna! Dar imi doresc sa avem o iarna cum n-a mai fost! Cea mai frumoasa iarna in care sa ne regasim sufletele! Cel mai frumos Craciun dintre Craciunuri! Sa facem lucruri minunate pentru noi si pentru ceilalti!




marți, 4 noiembrie 2014

Aceste luni...

... se rezuma la atat:

Ea: - Te iubeeeesc!
Eu: - Si eu te iubesc!
Ea:- Eu te iubesc mai muuuult!
Eu: - Baaa euuuuu!
Ea:- Baaa euuuu! Cel mai mult!
Eu: - Si tu pe mine, si eu pe tine!
Ea: - Daaaaa!


Ea a avut cea mai mare nevoie de mine. Eu am avut cea mai mare implinire sa fiu acolo pentru ea. Dar suntem bine, ne intoarcem. Ne intoarcem catre lume. Bine v-am regasit!