Despre ce o sa-i spun cand...

"Ce o sa-i spui cand o sa te intrebe unde e tatal ei?"

"Te-ai gandit ce o sa-i spui?"

"O sa o minti sau o sa-i spui adevarul?"

"O sa-i spui ca e mort?"

"O sa-i spui ca nu a dorit-o"?

"O sa-i cauti un alt tata si o sa-i spui ca el e tatal ei?"

O sa...

Cum ii spui unui copil ca nu are tata? Mai ales cand nu are deloc dar tatal ala e bine mersi undeva in viata lui departe de viata ta? Cum faci sa nu se invinovateasca? Cum faci sa nu se simta nedorit? Cum faci sa nu se simta neiubit? Cum il faci sa inteleaga ca este la fel se special ca orice copil, chiar daca el nu are si tata? Cum?

Incep cu un oftat, voi nu-l auziti, dar e acolo si e din fundul creierilor. De cand am aflat ca sunt insarcinata si pana aseara am tot auzit intrebarile astea... in diverse forme de la diversi oameni si mai ales le aud in mintea mea. Unii imi sunt prieteni, real preocupati de situatia noastra, altii nu-mi sunt nimic, sunt doar niste straini care au senzatia ca ar fi ok sa intrebe asa ceva un alt strain. Nu ma deranjeaza intrebarea, mi-am pus-o si eu din secunda unu si mi-o pun si in secunda asta. Ma deranjeaza uneori tonul si aroganta unor "semeni" care au impresia ca eu, in prostia si ignoranta mea, am facut acest copil fara sa ma gandesc "dar ce Dumnezeu o sa-i spun si cum Dumnezeu o sa fac sa fie totul bine?". Da, unii oameni au senzatia ca eu nu m-am gandit, fiti pe pace m-am gandit. :)

M-am gandit si am facut o suta de scenarii, cum o sa ma intrebe, unde o sa fim si ce o sa-i spun. M-am gandit de la cum o sa fim pieptanate in ziua aia pana la ce sosete o sa avem in picioare. M-am gandit oameni buni si ma ma gandesc si ma razgandesc. Mai ales incerc sa anticipez cum va reactiona si ce voi face in functie de cum va reactiona. Am citit carti, am citit bloguri, am citit forumuri, am citit studii, am fost la un psiholog pentru copii... am fost la biserica. Apoi...am citit carti, am citit bloguri... Sincer... nu cred ca tot cititul din lume si toate anticiparile din lume si toti neuronii mei pusi la un loc nu au cum sa faca momentul ala mai usor si nu au cum sa faca lucrurile bine. Tatal nu este, copilul va intreba iar eu va trebui sa-i raspund.

Am primit consultanta de specialitate, am primit sfaturi, am primit ganduri bune... am primit si critici si ironii. :) Multumesc pentru toate. Imi amintesc discutia cu psihologul pe franturi asa. De fapt toate discutiile mi le amintesc doar pe franturi. Mare parte din discutie e fara sonor pentru ca deja mintea mea era departe, era in al film, era in momentul in care fetita mea ma intreba de tati. Si de ar intreba o data... dar ei nu intreaba o data si gata, intreaba mereu si intreaba la diferite varste. Nu-i poti spune unui copil de 2 ani ce-i spui unuia de 6 sau ce-i spui unui adolescent. Si trebuie sa stii de toate. Cred ca as putea sa-mi fac un doctorat in psihologia copilului... Trist este ca nu cred ca mi-ar folosi la ceva. Cel mai mult dintre toate sfaturile auzite m-a amuzat cel al specialistului... imi recita carti. Nu ma dusesem acolo sa-mi recite din carti, pe alea le citisem si eu inca din facultate. Ma dusesem sa-mi spuna ceva ce nu stiam deja, mna nu cred ca era vina lui, de unde sa stie, nimeni nu stie. Cele mai de bun simt lucruri mi le-au spus prietenii care au trecut prin asta. Cea mai buna prietena a crescut fara tata, deloc. Si  al ei s-a dus in lumea lui. Ea nu a primit raspunsurile "corecte" atunci cand a intrebat si asta a facut-o sa sufere. Un prieten tare drag a crescut la fel... taica-su a plecat cand mama lui a ramas insarcinata, erau impreuna de multi ani dar nu-i trebuia atunci copil. S-a dus si mama lui l-a crescut singura. Un alt om care ne iubeste a crescut la fel... taica-su s-a dus naibi si nu l-a cunoscut decat cand era un betiv mort pe marginea drumului. Oamenii astia au crescut asa... i-au crescut doar mamele lor. Toti au reusit cumva sa ajunga oameni intregi si buni, unii au familii, unii sunt parinti si cred ca sunt unii dintre cei mai buni parinti pe care-i cunosc. Au avut si probleme, cu siguranta ca au avut, pe unele le-au impartasit cu mine, altele sunt acolo adanc in sufletul lor. O astfel de experienta te marcheaza, dar ce am vazut ca i-a marcat cel mai mult a fost ce a ales mama lor sa le spuna. Nu au suferit atat din lipsa de tata cat din minciuni de mama. Nu stiu de ce dar ei par mai credibili decat cartile si specialistii. Ei sunt oameni reali pe care pun mana si pe care-i simt calzi si le vad iubirea in ochi. Ei au trait asta. Evident ca niciun om nu-i ca altul si pentru fiecare copil care a iesit cu bine din asta probabil ca mai sunt inca 10 care au ajuns statistica. As vrea sa cred, si sper ca viata sa nu-mi demonstreze ca sunt doar aroganta, ca-i pot oferi copilului meu echilibrul si viata pentru a ajunge un om intreg.

Eu am crescut cu tata, il am si acum, anul asta implineste 70 de ani. Eu zic mereu ca eu in primul rand am avut tata. Eu sunt copilul lui in mai mare masura decat al mamei mele, asa cum fratele meu este mai mult al mamei. Sunt si familii unde copiii au o relatie echilibrata cu ambii parinti. Pentru mine nu a fost asa. Tati era al meu... De cand sunt mama tot incerc sa-mi amintesc lucruri din copilarie legate de mama mea. Am extrem de putine amintiri cu ea, iar pe alea de le am sunt legate de ea si de fratele meu. Am inceput sa am o relatie cu mama abia acum la maturitate, mai mult constranse de faptul ca am ajuns sa lucram in aceeasi firma. Acum ma ajuta cu Matilda, cand eu sunt la job ea o ingrijeste. O iubeste pe Matilda, asta ma face fericita. Ma face fericita si faptul ca fetita mea e un fel de copie la indigo a mea, iar acum mama mea are ocazia sa "ma creasca". Atunci cand noi eram mici vremurile erau altele, concediul pentru maternitate era de 3 luni cu totul, apoi mamele se duceau la munca si noi eram dusi ori la cresa ori la bunici. Eu cred ca as fi murit, va spun sincer, sa o duc pe Matilda la 3 luni undeva si sa nu o vad cu saptamanile. Muream. Atunci ei asa au considerat ca e mai bine pentru noi, sa ne creasca bunica decat cresa. Le-am spus recent ca au procedat gresit, nu au inteles nimic si s-au suparat extrem de tare. Oricum nu mai are sens sa-i amarasc acum, asa au crezut ca era mai bine. "Norocul" meu a fost ca eu am avut displazie de sold si am stat in gips pana la 9 luni iar mamei i-au dat concediu medical, asa a stat cu noi acasa mai mult. Intre mine si fratele meu e o diferenta foarte mica, cam cat are Mati acum - un an, 2 luni, 2 saptamni si 2 zile.

Deci eu stiu cum e sa ai tata, si un tata bun si iubitor. Tata ma lasa sa ma sui in capul lui, s-i fac coarne din par si sa-i leg sosete la gat. Imi aducea pepeni si struguri INTREGI. Cand eram copil nu-mi placeau lucrurile rupte, taiate, mici - totul trebuia sa fie BUTUCI. Urlam de mama focului cand cineva imi taia un mar un doua. Asa sunt si acum, nu mai urlu dar nici nu-mi plac jumatatile de masura, ori e ori nu e :). Tata mi-a facut baita cand aveam picioarele in gips, tata mi-a stors suc de morcovi prin tifon (atunci nu erau blendare), tata mi-a spalat si mi-a stors scutecele pana au ramas numai ate din ele, tata si-a rupt degetul in usa masinii cand la 5 dimineata era prea buimac de somn si trebuia sa se duca sa ia lapte. Tata ma pieptana dimineata - bine in mod total gresit dar el se straduia (eu am un par imposibil de cret care nu trebuia pieptanat uscat). Tata m-a lasat sa "adopt" o cartita moarta pentru ca imi era drag de ea. I-a facut patut dintr-o cutie si lesa.... Intr-un final tot el a aruncat-o (ca era cam moarta saraca si na... natura isi urma cursul) si a dat vina pe pisica, ce am mai urat pisica aia. Tata mi-a bandajat genunchii zdreliti prin fata blocului, cu toate ca pe el il ia cu lesin cand vede sange iar al meu siroia pana in adidasi. Tata m-a dus la scoala, la judo, la circ, la teatru. Tata mi-a cumparat prima carte de sexologie si mi-a vorbit despre asta. Tata m-a invatat cum e cu barbatii si cum "tata, pe primul sa nu-l iubesti, sa fie unul curat si care sa stie ce face, dar sa nu-l iubesti". Nu l-am asculat, doar pe primul l-am iubit. Din pacate a venit Revolutia, perioada de mari schimbari si tulburari, s-a pensionat medical si s-a retras la tara... noi am facut cumva naveta intre cele doua lumi. Mamei probabil i-a fost foarte greu cu noi, ei se iubesc in mod real si acum. Probabil ca le-a fost foarte greu. Si noua ne-a fost, si mie. Aveam 10 ani... aveam mare nevoie de el. Era omul meu, sprijinul, alinarea, prietenul. Ne-am chinuit un timp asa, am resuscitat relatia asta pana acum cativa ani cand am obosit. Tatal meu mi-a adus cele mai mari bucurii cand eram copil dar si cea mai mare tristete de cand sunt adult. Mi-a zis ceva teribil cand am ramas insarcinta si m-a rupt. Acum imi iubeste copilul dar eu nu pot sa uit, cumva noi am murit in ziua aia in holul casei mele cand eu eram in cele mai disperate momente ale vietii iar el a ales sa-mi zica ce-l mai groaznic lucru din lume. Dar... am avut tata, am fost dorita, am fost fetita lu' tati, m-a iubit si ma doare de mi se usuca sufletul ca Matilda nu are.

Prietenii care au crescut fara tata imi spun ca privesc problema gresit. Ca eu judec lucrurile din prisma celui care a avut, ei nu au avut deci nu stiau ce le lipseste. Asa ca nu au suferit la modul asta dramatic in care cred eu ca ar suferi fetita mea. Au suferit cumva "teoretic" de o lipsa pe care o percepeau din ceea ce vedeau in jur. NU stiu cum e mai rau... sa ai un tata si sa-l pierzi undeva pe parcurs sau sa nu ai deloc. Am si mai multi prieteni care provin din familii destramate unde tatii au ales sa plece si nu au mai fost prezenti in viata lor. Ei au povesti mult mai triste, mult mai pline de dor, de furie, de ura, de iubire si de resemnare. Uooof... e greu. Si nu e doar greu e chiar stupid... ce sa compari? cui i-a fost mai greu? celui care a fost parasit din burta mamei sau celui parasit la 10 ani?

Ce o sa-i spun? NU stiu, sa ma ierte Dumnezeu dar chiar nu stiu. Stiu ca nu o s-o mint. Asta stiu sigur. Nu o sa-i spun ca e mort, ca e plecat, ca e pe luna. E suficient ca unul a ales sa NU, nu cred ca e cazul sa o cresc cu minciuni si scuze penibile. Stiti care a fost primul gand care mi-a venit in minte cand am vazut alea doua liniute? Bine au fost vreo 10 in acelasi timp dar unul striga mai tare decat toate. Stiam ca el nu se va implica cu nimic si ca o sa fim doar noi doua si in secunda aia m-am gandit: Daca o sa ma urasca? Nu tatal ei, ci chiar EA. La asta m-am gandit... daca puiul meu o sa ma urasca pentru ca il fac asa fara tata. Uneori mi se pare ceva complet prostesc... cum sa ma urasca fetita mea? Alte ori mi se pare asa de verosimil incat ma ia cu fiori. Daca ea intr-o zi va decide ca eu am gresit? Ca eu nu aveam dreptul sa o privez de asa ceva? Sper ca pana atunci sa inteleaga ca eu am considerat ca in primul rand are dreptul la viata si de acolo mai departe om vedea. Vie sa fie, sanatoasa sa fie, sa o fac eu mare si atunci sa decida ea.

Multi imi spun sa nu cumva sa-l vorbesc de rau. Dar nici nu-l gandesc de rau. Nici nu-l simt de rau. Eu sunt nimeni pentru el, deci ce sens are sa-l gandesc in vre-un fel? El pentru mine e barbatul care printr-o ciudata intamplare a vietii a reusit sa-mi faca un copil. N-au reusit cei care m-au iubit si pe care i-am iubit, n-am reusit cu tratamentele, n-am reusit. El nici macar nu a avut asta in minte. In mintea lui era ca este cu o femeie tanara si frumoasa si ca totul e minunat. A fost chimie si pasiune si se pare ca a fost chimia perfecta. Nu-l urasc, chiar deloc, intr-un fel il iubesc. Inainte sa o fac pe Matilda nu-l iubeam. Acum il iubesc pentru ca o iubesc pe ea, e parte din ea si nu am cum sa o iubesc doar pe jumatate. Ii iubesc nasul lui, are fix nasucul lui. Ii iubesc cuta aia dintre sprancene pe care o face exact ca el cand se incrunta. Ii iubesc spranceana aia ridicata din prima clipa cand a iesit din mine. Au pus-o pe masuta de langa patul meu si cand mi-a auzit vocea a intors capul si a ridicat dintr-o spranceana. Ii iubesc degetelele cu unghiute late, tot ale lui. Ii iubesc linia fetei cand sta la san cu ochisorii inchisi... cand are ochii deschisi se transforma cumva in mine, cand doarme are chipul lui. Deci cum sa-l urasc? Mi-a dat-o pe Matilda. Eu nu am niciun razboi cu el. Acum nu va imaginati ca sunt cumva un sfant uitat pe aici pe pamant. Am avut si eu revoltele mele, dar le-am rezovat inainte de a veni copilul pe lume, de fapt le-am rezolvat dinainte sa iau decizia de a o pastra. Nici nu se putea altfel. Am fost revoltata pe faptul ca el a decis, foarte revoltata. Am decis impreuna sa nu folosim prezervativ dar el a decis ca nu trebuie sa fie nici "atent" si ca eu voi lua pilula de a doua zi. Astea le-a decis el singur in mintea lui fara sa ma ia si pe mine in calcul. Asta m-a infuriat. El a decis cand si cu cine o sa am eu un copil. Mi-a trebuit toata vointa si intelepciunea din mine sa gasesc o vindecare pentru furia asta. Am reusit. M-am impacat cu mine, m-am iertat. Am insa ceva cu el... am o mare tristete. Nu e cu ea. Nu o cunoaste. Pierde enorm. Paradoxul este ca pe de alta parte asta e cheia si salvarea. El nu a respins-o pe ea, nu pe ea a parasit-o pentru ca ea atunci nu era. Era un ghem de celule in pantecul meu. Atunci nu era zambetul asta stirb si nu erau ochii astia minunati si nu era chiotul de veselie. El nu o cunoaste. Deci nu am cum sa-i spun ca "tati nu te-a dorit" pentru ca nu este adevarat. El nu si-a mai dorit copii si nu si-a mai dorit o relatie, iar toate astea nu au nicio legatura cu ea.

Sunt oameni foarte revoltati pentru ca nu l-am dat in judecata. Pentru ce? Pentru bani, nu am nevoie de bani, am destui. Pentru nume, nici atat, cred ca este infinit mai bine sa o cheme ca pe mine. Pentru orgoliul meu, nu am nici urma de orgoliu in situatia de fata. Pentru ca asa e drept? Hmm nu stiu ce sa zic, nu cred ca asa ar fi drept. Eu chiar il inteleg. E un barbat divortat, are 2 copii, nu mai vrea si nu-i mai trebuie un alt copil si o alta familie. El doar isi traieste viata, liber, e alegerea lui. De ce ar trebui sa-l oblig eu sa faca ceva ce nu-si doreste si nu simte? Ce drept am eu sa fac asta? Daca lucrurile ar fi stat invers? Daca el si-ar fi dorit un copil iar eu nu. Daca eu decideam sa fac un avort, doar e "dreptul" meu legal. Atunci el ce ar fi trebuit sa simta? Putea sa ma lege undeva timp de 9 luni ca sa-i aduc copilul pe lume si apoi sa plece cu el? Evident ca nu, nu ar fi putut sa faca nimic, poate doar sa sufere si sa ma condamne drept criminala copilului lui. Noi, femeile,  avem in mana noastra decizia de viata sau de moarte pentru copiii nostri, asta e adevarul. Ei, barbatii, real nu au nimic. Daca femeia vrea si vor si ei atunci totul e minunat. Daca femeia nu vrea... atunci ghinion... Dar daca el nu vrea? El are dreptul doar la un avort "mental". Nu si-a dorit un copil, l-a avortat atunci din mintea si din sufletul lui. Faptul ca eu am decis sa o aduc pe lume nu cred ca-l obliga pe el cu nimic. Ma obliga pe mine dublu. Iar eu o iubesc si mi-as da sufletul din mine pentru ea. Deci... nu cred ca daca-l obligam sa-i fie "pensie alimentara" asa era corect. Am incercat tot ce era omeneste posibil sa-l fac sa inteleaga. Nu m-am dus cu ea in brate la usa lui, mi se pare sub demnitatea de om pentru toti 3. Si daca intr-o zi as face asta... nu va deveni peste noapte tatal ei. Stie ca exista, stie cum o cheama, i-am trimis fotografii, date, ganduri, stie unde locuim, daca ar vrea sa fie ceva pentru ea ar fi.

Si... ce o sa-i spun? NU stiu. Dar ea stie... stie cat este de iubita, cat este de dorita, stie ca mami va fi mereu cu ea, stie ca eu nu as parasi-o decat daca m-ar lua Dumnezeu de pe pamant... si nici atunci nu cred ca as pleca. Hmm.. astea sunt filosofii... pana va ajunge sa inteleaga filosofii si ce inseamna iubirea de mama... vor fi intrebarile de la 2 ani... de la 6 ... de la 16.

"Mami, tati unde e?"

..............................