duminică, 25 august 2013

Dilema locativa

Atunci cand am cumparat apartamentul in care locuim a fost dragoste la prima vedere. Intr-o seara am spus unui prieten ca se pare ca o sa pot sa-mi cumpar un apartament- cu sfantul credit, normal. El imi spune ca soacra-sa, postarita in zona unde imi doream eu sa locuiesc, stie un apartament de vanzare. In 5 minute aveam numarul de telefon,  in alte 5 stabilisem o vizionare. A doua zi dimineata, in racoarea unui inceput de aprilie, mergeam sa vedem apartamentul. Ne-a intampinat nepotul proprietarei. Un domn. Si matusa lui o mare doamna- am indragit-o mult. Imi amintesc ca era preocupata sa nu fie praf in casa cand venim sa o vedem. Ea nu mai locuia aici de ceva timp pentru ca isi fracturase soldul si nu se mai putea descurca singura. Aveau o casa mare si frumoasa pe 1 Mai, o luasera si pe ea acolo. Nu era parf in casa. In schimb era o energie minunata. Totul era asa cum fusese de cand s-a construit blocul, tamplaria intacta- perfect intretinuta. Peretii cu grunturei- calcio vecchio- colorat. Totul foarte simplu, dar curat. Au trecut mai bine de 7 ani dar imi amintesc perfect mocheta de plus roz-invechit si divanul din catifea lung cat tot peretele de 5,2 metri al sufrageriei. Vasele din argint- suveniruri din calatoriile lor-, tablourile pictate de sotul doamnei- fusese colonel in armata si avea hobby pictura. A fost o senzatie instant de "acasa", de casa mea, de loc in care as vrea sa traiesc. Mi-au urat sa fiu fericita si sa fac copii- ei nu au avut copii si isi doreau macar eu sa cresc un copil aici. Mi-au dat cheile inainte sa platesc casa, m-au asteptat cu banii o luna- eu nici nu facusem dosarul pentru imprumut. Au fost minunati. A fost singurul apartament pe care l-am vazut si a fost perfect. La plecare mi-au lasat o iconita si o carte mica de poezii cu fir de aur pe margine.
 
Am fost foarte fericita si linistita aici. Este casa in care s-a nascut Matilda. Aici a crescut. Fiecare locsor e plin de ea. Nu ma indur nici sa-i dau abtibildurile cu zane jos de pe perete. Nici sa-i sterg picturile de pe peretele din hol. E casa ei, daca ne intorcem de undeva si trecem pe langa scara si nu intram ma trage de mana- "acaca cu"- ca aici e casa ei. Dar...
 
Dar nu mai avem loc. Am nevoie de camera mea. Si curand nu o sa mai avem nici banii stransi. Daca nu fac pasul asta acum stiu ca mai tarziu nu o sa mai am resursele pentru a ne muta. Tot cu maria sa creditul, dar nu o sa mai am banii pentru avans. De cand mi-au scazut veniturile si au crescut cheltuielile (bona) economiile noastre dispar cu viteza. Daca-i am ii cheltui, daca nu-i mai am... Si mai simt eu ca acesta este momentul de optim intre pretul caselor si posibilitatea de a face un imprumut decent. Asa ca m-am pus pe cautat apartamente. Am vizionat vreo 20. Unele mi-au ramas in minte pentru ca erau la niste preturi hilare. Altele pentru ca aveau proprietari simpatici. Altele pentru mizeria din ele. Niciunul pentru ca mi-ar fi dat sentimentul de "acasa". Mi-a placut unul, dar era la 10 din 10 si raul meu de inaltime incepea sa imi dea cosmaruri noaptea. Deci tot ce am reusit a fost sa decid tipul de impartire care mi s-a parut cel mai bun pentru noi. Culmea- anul trecut am mai fost sa vad un apartament, avea exact impartirea asta, dar si un pret cu cateva mii de euro mai sus. Poate sunt eu defecta, ori mai trebuia sa cautam. Ori casa pe care o vreau eu este dincolo de buget. Ori... mi-as fi dorit sa mai fie cineva in cautarea asta. Nu stiu. Cert este ca am lasat emotionalul si am trecut la partea rationala a lucrurilor. Pretul. Faptul ca are doua bai si doua balcoane. Bucataria mare. Ca este la 2 minute de unde locuim acum. Am gasit cel mai ieftin apartament cu structura dorita, am negociat, am scos un pret foarte bun si am decis. Dar...
 
Nu ma simt impacata. Ceva lipseste. Poate starea in care este acest apartament ma impiedica sa-l vad drept acasa. Poate dupa ce-l renovam. Poate proprietarii acestia care nu stiu in ce soi de dezechilibru interior sunt de traiesc in asa o cocina. Poate pentru ca de aici Matilda nu o sa mai vada niciodata rasaritul de luna. Poate diferenta atat de mare intre prima dragoste- dragoste la prima vedere- si dragostea asta aranjata din interes. Imobiliar vorbind am face cea mai buna afacere. Emotional... Poate dupa ce o sa o vad pe Matilda alergand fericita prin camerele goale... Oricum, nu simt ca va fi ultima noastra casa. Iar eu sunt taur, sunt atasata de locuri, nu-mi plac schimbarile. As fi vrut sa ma vad imbatranind si creascand nepoti in apartamentul de la etajul 8.
 
 
 
 
 

sâmbătă, 24 august 2013

La Zoo

Saptamana trecuta am stabilit impreuna cu C. un program comun pentru fetitele noastre. Si ea isi dorea sa petreaca timp exclusiv cu E. pentru ca nu mai avusese la fel de multe ocazii dupa venirea fratiorilor ei gemeni. Si noi eram in saptamana dedicata Matildei. Asa ca luni am fost in vizita la ele acasa pentru a acomoda zgatiile una cu alta si a doua zi am stabilit sa mergem la Gradina Zoologica Baneasa. Dupa ce am vizitat Microrezervatia de langa Delfinariul din Constanta, Matilda a ramas impresionata si-mi tot povestea despre animale- zebra preferata ei. Asa ca mi s-a parut o idee buna sa facem o excursie la Zoo. Nu stiam la ce sa ma astept, ultima mea vizita acolo s-a intamplat acum aproape 30 de ani... dar amintirile frumoase sunt inca vii. Chiar eram curioasa cum or sa redescopere ochii de adult acel loc, mai ales dupa ani de Discovery Channel si posibilitatea de a calatori si de a vedea unele animale in habitatul lor natural. Si daca reactia Matildei va fi una asemanatoare cu cea pe care o aveam eu in copilarie. Oricum plimbarea nu a stricat nimanui :).


Gradina Zoologica Bucuresti a luat fiinta in anul 1955 sub forma unui serviciu al Sectunii Gospodariei Comunale din cadrul Sfatului Popular al Capitalei.

La acea data, mici efective de animale erau raspandite in parcurile Cismigiu, Carol I, Herastrau si in Padurea Baneasa.

Intre anii 1955-1959 are loc o concentrare progresiva a animalelor in cadrulColtului Zoologic Baneasa, unde la 1 Mai 1959 s-a deschis primul sezon de vizitare.

Incepand din 1962, titulatura institutiei a devenit Gradina Zoologica Bucurestisi in acelasi an, a fost inclusa in Anuarul International al Gradinilor Zoologice (International Zoo Yearbook, editat de Societatea de Zoologie din Londra).
Gradina zoologica, avand suprafata totala de 5,85 ha, este un asezamant public care intretine si expune colectii de animale vii, salbatice, indigene si exotice, in vederea realizarii a doua principale deziderate: conservarea faunei (avand prioritate speciile amenintate cu disparitia) si instruirea, educarea si recreerea publicului vizitator.
 
 Inainte de a face ceva nou ii povestesc despre ce o sa facem. Unde o sa mergem si ce este acolo. Daca vad ca lucrurile ii trezesc interesul pun planul in actiune. Daca imi spune ca nu, atunci o las pentru alta data. Nu cred in purtatul copiilor in tot felul de locuri doar pentru ca parintele banuieste ca i-ar placea sau pentru ca trebuie sa bifam unele activitati. Eu ii povestesc neutru, o intreb si ii arat fotografii de pe internet cu lucruri asemanatoare pentru a vedea daca ar fi un lucru placut pentru ea. Chiar si cu deplasarea la munte am facut asa, i-am aratat ce inseamna "munte" si a zis ca vrea sa mergem. Asa ca atunci cand a vazut ca la Zoo e cu animale (mai ales maimuuuteee) topaia de fericire. Si revederea cu "mama goi bebe" si cu "beba" cred ca a jucat un rol important. Noi deplasarile le facem in principiu cu taxiul, asa am facut si acum. Din Pipera am mers impreuna cu fetele. Drumul este simplu si foarte putin aglomerat intr-o zi de marti ora 10. Pretul unui bilet pentru adulti este de 13 lei si pentru copiii cu varsta peste 2 ani de 6,5 lei. Programul zilnic este 9 -17. Ce puteti vedea (cu putin noroc) acum la Zoo:

 
 
In absenta elefantilor cel mai impresionant a fost, cu siguranta, TIGRUL. Atat pentru noi cat si pentru copii. Nu imi aminteam sa fie atat de mari. Chiar mari si te cam inspaimanta ideea ca ar putea scapa de acolo. Imprejmuirea tigrilor este din gard metalic. Pentru lei a fost montata o alta din sticla si lemn, ceva mai "naturala", din fericire pentru ei. Din pacate pentru vizitatori leii cautau protectia si umbra panourilor din lemn si stateau dupa ele. Asa ca puteai zari ori o coada ori trei fire din coama. Tigrii erau trei la numar, leii erau in pereche - o leoaica si un leu. Din ce am vazut felinele pareau sa o duca cel mai bine. Probabil fiind de multe generatii in captivitate s-au adaptat. Nu pot sti ce era in sufletul lor. Foarte multe pasari de apa (era o gasca foarte interesanta gri cu ciocul galben fosforescent- nu am notat cum se numea si imi pare rau). Exista doua colectii in incinta- un Aqua-Terrariu- cu pesti si reptile- si o Casa a pasarilor- cu multe specii de pasari exotice. Nu am reusit sa vedem fix maimutele, in special cimpanzeul, am vazut doar un fund rosu specific de Pavian. Nu le-am vazut pentru ca se adapostisera de caldura (sau poate nu mai erau). Acelasi lucru pentru lupii albi, urs, canguri. Simpatice nutriile :).

 
 
 









 
 acest domn vorbea cu animalele, isi lua ramas bun...
 
In ansamblu a fost o plimbare placuta alturi de oameni frumosi. Putin obositoare pentru fete asa ca ne-am tot oprit pentru a aduna frunze si pentru cateva balaceli la tzasnitorile cu apa potabila. Pentru mine a fost o dezamagire... nu stiu daca lucrurile chiar s-au schimbat atat sau pur si simplu atunci vedeam altfel. Acum am avut sentimentul ca ma duc in vizita in casa cuiva si proprietarul nu-i acasa, poate pentru ca nu exista picior de personal in tot perimetrul care sa atraga prin prezentarea sepciilor. Pentru copil, abia dupa cateva zile cand a avut cui povesti ce a vazut, am descoperit ca fusese o placere si ii ramasesera multe amintiri. O sa mergem si la anul, cu siguranta va intelege altfel lucrurile. Si ii urez succes domnului Oprescu in initiativa sa de a transforma Gradina Zoologica in Bio Parcul Zoo de 60 de hectare, de la 5,7 hectare cat are acum, pana in anul 2020.
 
 
 
 

marți, 20 august 2013

Goo fani la Sinaia

 
"Mami cu goo fani!"
 
 
 
Sub deviza "Mami si tu (ea) sunt doua funny!" am plecat la Sinaia. Parte din saptamana speciala impreuna a fost aceasta vacanta de patru zile la munte (a munie). Funny am devenit in timp ce goneam cu un copil de-o mana si un troler cat ea de cealalta, prin Gara de Nord, in speranta prinderii a una bucata tren. Ca asa e cand ai copil-mic-rar-facator-de-nr. 2 care se hotaraste ca ea face caca fix cand esti la usa sa pleci, nu ca nu te-ai fi rugat de ea toata dimineata sa presteze. Asa ca numai printr-o minune am reusit sa prindem trenul care pleca la 13,10, noi plecand de acasa la 12,55. Si de ce sa nu fie totul nostim complet si sa nu avem bilete tocmai in vagonul nr. 2 din vreo 14, deci in partea opusa intrarii pe peron. Matilda care stie ce-i aia "funny" pentru ca-i mai zic eu cand e nostima si simpatica a decretat in taxi ca mami si cu ea sunt "goo fani" spre maximul amuzament al taximetristului care a dat bice la bidivii si a ajuns din Tineretului la Gara in impresionantul numar de 6 minute. Multumim, multumim!

 
 
Pentru ca trusimul romanesc in pensiuni e loterie la drumul mare am zis ca iau prima pensiune decenta care-mi apare pe turistinfo.ro si aia e. Bugetul limitat, deci nu ne permiteam cine stie ce extravagante. Curat sa fie. Toaleta in camera sa fie. Intru pe site, vad prima pensiune- Vila Raoul, imi place, pretul mai mult decat ok (70-80 lei/noapte) garsoniera cu baie si bucatarie (dotata cu frigider incapator, aragaz, vesela, vase, loc de luat masa), televizor, internet gratuit, intrare individuala, curte frumoasa si aranjata, parcare. Situata pe Platoul Izvor chiar pe Calea Bucuresti. Vroiam ceva mai departe de centrul aflat acum in renovare pentru a evita picamarele si pentru a face plimbari mai lungi si linistite. Aveau doar 3-4 camere pentru inchiriat ceea ce mie imi place foarte mult. Unde-i lume multa lucrurile tind sa o ia razna. Parerile turistilor 90% pozitive. Nu era o vila luxoasa, dar pentru mine functionalul este mai important. Sun si-mi raspunde Cristina- o gazda simpatica si foarte modesta, discreta si de bun-simt. Mai aveau libera fix o camera de tip garsoniera pentru ca anulase cineva. Perfect! Deci in 5 minute de cand am luat decizia sa plecam la munte aveam camera rezervata. In inca 5 aveam biletele de tren emise. Maria Sa internetul sa traiasca.







 
(foto din garsoniera tip suita- 90 lei/noapte)
 
Gazdele ne-au recomandat un restaurant care era foarte aproape- Casa cu Cerbi- la doua minute de mers pe jos. Ne-a incantat terasa de afara cu priveliste. Nu ne place fumul de tigare, iar Matilda uraseste caldura. Asa ca am pus o haina pe noi si am stat in fiecare zi la terasa. I-a placut mult sa fie tratata ca un om mare. Este prima data cand nu mai folosim scaunul de bebe, a avut tacamuri complete, mancarea ei. A comandat (cu ajutorul traducatorului din dotare) ce a vrut ea sa manance (peste cu mamaliga si ciuperci, in principiu), punctul culminant fiind "aia gacaca maun"- inghetata maro- prin care am sarbatorit ziua ei de nume. Domnul foarte simpatic care ne servea deja ii invatase limbajul si ii aducea "apa buci pai"- apa cu bulbuci si cu pai. Mancarea este decenta, preturile ok, timpii de servire astronomici. Norocul nostru ca ne distram citind si repetand alfabetul, iar cand se plictisea de asta plimba un carucior rustic pentru servit desertul- cred ca era piesa de muzeu. Cand nu a vrut sa iesim la masa am putut pregati ceva in camera, de aici si dorinta mea de a avea o camera cu bucatarie proprie.







 
Imi doream foarte mult sa merg cateva zile cu ea, doar noi doua. Instinctul meu imi spunea ca va fi mult mai bine decat insotite, ca Matilda va fi mai linistita si mai cooperanta, ca eu voi fi mult mai calma atunci cand nu sunt ore si planuri comune de urmat. Pur si simplu sa mergem si sa facem ce putem, cand putem. Fara ore de masa, somn, alergat de colo-colo. Instinctul meu a fost corect. Fara "trebuie" la ordinea zilei lucrurile au fost foarte frumoase. Ne-am plimbat muuuult. Am luat toate stradutele din jur la picior si ne-am oprit la fiecare gard, i-am povestit fiecare fir de iarba, floare, pom. A fost foarte incantata sa descopere plantele si insectele. Cel mai mult i-a placut cand ne-a prins un potop, ca ploaie nu era, si in 30 de secunde eram unde pana la piele. Mare distractie, daca ar fi fost mai cald si am fi avut haine la discretie as fi lasat-o sa topaie prin balati. Radea si tipa ca suntem funny asa cum ne picura apa din par. Excursia cea mai lunga a fost de la intrarea in Sinaia pana la Gara. Apoi ne-am intors catre Hotel International unde am baut o limonada si am mancat o inghetata. Ultima data cand "a fost" aici era cat un pepenas la mine in burtica. Acum, la aproape un metru si 15 kg, se invartea pe usile rotative foarte fericita, iar eu o priveam cu lacrimi in ochi. Am simtit sa o duc in locul acela in care  pe 5 decembrie 2010 m-am simtit cel mai singur om de pe pamant- una dintre cele mai triste zile din toata sarcina. Inca nu stiam nimic, daca va fi bine si ce va fi cu ea. A fost ca o pecetluire a faptului ca  a invins. Nu stiu daca a simtit ceva dar a venit si m-a imbratisat si a cerut pupic. De cand exista mi-a umplut viata si nu m-am mai simtit niciodata singura.











Inainte de intoarcere ne-am oprit in parculetul de deasupra Garii unde fetita mea temerara a vrut sa se dea in TIROLIANA! Ea chiar vorbea serios, isi pusese si o casca pe cap, eu as fi murit de inima asa ca i-am zis ca se va da la anul cand mai creste (si cand o putea mami sa ia un xanax daca o sa incheiam alaptarea pana atunci). A topait o jumatate de ora la trambulina (30 de lei) gratie inaltimii ei mult peste medie care ne-a permis sa spunem ca are 3 ani. Eu stiam sigur ca nu i se va intampla nimc. A plans si implorat sa o las si in mingiile gonflabile care "merg pe apa". Nu ne-a permis varsta. In rest am luat fiecare leagan si tobogan la rand. Am dat 3 lei pe fix 10 bobite de zmeura. I-am promis ca o sa revenim si a plecat cu lacrimi in ochi. Deci, o sa revenim!




 
Au fost patru zile minunate, cu ceva panica intr-o noapte cand am realizat ca suntem cam cuc pe acolo, cu peripetiile de la intoarcere, dar cele mai frumoase zile impreuna de pana acum. Pensiunea o recomand daca nu aveti predispozitii de lux in ceea ce priveste mobilierul si finisajele. Ideala daca aveti copii si doriti sa le puteti gati in camera. Nu au loc de joaca pentru copii, dar este un parc destul de aproape. Daca va doriti liniste absoluta ar trebui sa va cazati undeva mai sus, pensiunea aceasta este pe Calea Bucuresti (DN1) deci se cam aude traficul. Eu am ales-o asa pentru ca vroiam sa fie accesibila direct din soseaua principala. Gazdele au fost minunate- oameni care au inteles cum se face turismul si ca unele neplaceri se rezolva foarte usor daca exista bunavointa si bun-simt.
 
 Ah, si s-a dormit cam asa:


 
 
 
P.S.- regret sa o dezamagesc pe donsoara Corina care ne citeste doar pentru a se distra atunci cand nu ne simtim bine undeva.
 
 
 


duminică, 18 august 2013

Trenul privat- alta gluma romaneasca

As fi vrut sa va povestesc despre cea mai frumoasa vacanta in doi. In doua, noi doua. Goo fani, cum ne zice fi-mea. Dar ma impiedica sila si nervii, si revolta, si durere de cap, si mama ei de gluma de tara.
 
Eu- cetatean model, exagerat de model. Nu arunc, nu stric, nu risipesc, reciclez, platesc taxe, impozit, contributii, imi iau bilet. Nu m-am suit in viata mea intr-un mijloc de transport fara bilet. Si sunt convinsa ca daca as face-o intr-o zi, in cine stie ce situatie exceptionala, fix in ziua aia ar aparea un controlor. Si asa cetatean cum sunt am pretentia sa mai primesc si inapoi ceva servicii decente din partea statului colector. Joi am purces cu minunea din dotare in vacanta la munte. Am ales Sinaia pentru ca este suficient de aproape pentru a nu dura mult drumul si suficient de la munte pentru a schimba aerul. Este si locul in care am mers cel mai des si-mi place sa stiu unde ma duc. Pentru ca spontaneitatea cand ai un copil mic pe care-l cari dupa tine fara alt ajutor intra in categoria sport extrem pentru mine, iar eu nu simt nevoia de extra-adrenalina, am cumparat frumusel bilete din timp. Dus- intors. Patru. Eu ii iau si ei bilet pentru ca sunt satula de mutrele deranjate care intr-un tren gol se impiedica de un copil care sta si el asezat. Nu mai spun daca este aglomerat si doamne fereste sa-si mute careva papornita cu pufuleti si bere de pe locul de langa pentru a aseza copilul. Asa ca ii iau biletul ei. Stam civilizat. Am plecat cu IC- aer conditionat, masute, prize pentru laptop/telefon, curat. A fost chiar liber, am stat singure intr-o compartimentare de 4 locuri- nu pe locurile noastre pentru ca acolo tronau deja altii (?!). Fara intarziere (nici nu avea cum trenul formandu-se din Bucuresti), am ajuns exact in timp. As fi inceput sa cred ca lucrurile devin normale si in tare asta.
 
Dupa patru zile de ras, jucat, descoperit padurea, iubit si giugiulit a venit ziua sa plecam. Trenul era la 14,38, un ICN care vine de la Viena. Numai bine, am plecat de la pensiune la ora 12 in ideea ca lasam bagajele la camera pentru bagaje si profitam de cele doua ore pentru a merge in parculetul de deasupra garii. Ceea ce am si facut. Dupa multe ture de tzopaiala la trambulina, leagane, tobogane, tanjit la tiroliana (ea s-ar fi dar, eu as fi murit de inima), hai la gara. Intram in gara ca doua hlizite ce suntem si hlizitei mari ii ramane rasul in gat. Pe panou in dreptul trenului nostru scria 119. Ce naiba e aia? Ma uit in capatul tabelului: INT. Deci trenul nostru vienez avea intarziere 119. 119 de ce? De minue? Deja simteam nevoia sa-l sun pe golanul ala de pe Targu Ocna sa-mi calculeze cate ore inseamna 119 minute. Mai clipesc o data si deja scria 120. Ca sa nu ne mai confuzeze in matematici. Luati de aici 120 de minute de intarziere! Doua ore, 120 de minute, 7200 de secunde. Ma duc la informatii in speranta unui raspuns de genul "e o greseala" sau "recupereaza". O tanti plictisita, probabil de viata sau de noi, imi raspunde ca acum a sunat si la Sighisoara avea intarziere de 2 ore, probabil pana in Sinaia mai creste. Boooon. Azvarl o privire deznadejduita spre panou si vad ca mai este un tren la 14,58. In dreptul lui un R (rapid?!). Intreb falfaind din gene ce-i cu celalalt tren. Nu-mi aminteam sa-l fi vazut pe infofer.ro. Primesc inapoi un "nu stiu". Zic, pardon, cum nu stiti? Nu vroia sa stie, era TRENUL PRIVAT. Nimeni nu stie nimic, nimeni nu zice nimic. Trenul nu se anunta, nu se dau informatii, nu se stie cat costa biletul, de unde se cumpara biletul.
 
In timp ce sedeam pe o margine de scaun in gara si-i dadeam Matildei san ma tot gandeam. Hmmm, e privat. Cat o costa? Mai am vreo 90 de lei. Daca nu ne dadeam prin toate draciile aveam mai multi bani. Bancomat. Tocmai sus. Iar sa iau scarile la galop in conditia mea fizica de molusca pensionata, nu ne intoarcem in timp. Vede Matilda iar parcul, nu e bine... Privat... daca e privat trebuie sa fie mai bun. E si mai scump? Cat poate sa fie de scump? Daca ar fi cu mult mai scump nu l-ar mai lua nimeni. O fi plin? Vin toti fitosii de la Brasov inapoi... Daca nu avem loc. Totusi... Mmm, daca nu ne ajung banii. Biiing!!! Biletele pe care le am, ma duc sa cer banii pe ele. Cat mi-or da si cu ce mai am.... Haide, bebe, ca e tarziu!
 
Dupa o vizita la ghiseul de informatii, unde iar tanti nu stia nimic, imi recuperez vreo 35 de lei de pe cele doua bilete. Incep sa sun prietenii pe care-i presupuneam pe langa un internet si fara copii de culcat sa imi spuna cum e treaba cu privatu'. Evident ca fix atunci toti sunt cu treburi importante, nu raspunde nimeni. Sun o mama, ea raspunde dar nu gaseste nimic. Ma interesa daca putem rezerva cumva un loc (ce fantezii aveam si eu). Si-mi pica fisa, doamna de la bagaje era foarte amabila, ma duc si o omenesc cu trei lei si sigur stie tot. Ma duc, bag copilul in fata, si cu privire de mama in dervia obtin toate informatiile. Trenul privat circula in regim de personal (?!) dar merge la fel de repede ca un accelerat (?!). In doua ore suntem la Bucuresti. Biletele se cumpara doar din tren- in Sinaia nu au casa speciala pentru ei, costa cam 18 lei biletul. Ne ajuta si cu bagajul foarte greu si ne indica pe peron unde sa stam sa fim in dreptul unei usi. Zic saru'mana, mai dau o tura de tzatza sa avem de drum si trenul apare. Pe afara arata putin diferit. Nu prea am avut timp de "admirat" pentru ca-i explicam Matildei cum sina este strada trenului si numai el are voie pe acolo. Opreste trenul si turma de bipezi da navala. Nu, nu sa ma ajute, ci sa ne calce in picioare. Probabil ca ei stiau mai bine cum merge treaba. Pun copilul in tren, tip la ea sa stea acolo pentru ca dadea sa sara cand a inceput sa fie impinsa din toate parile. Urnesc si trolerul si reusim sa ne suim. Noroc cu un amarat de nenea fara bani care se lupta cu "nasul" sa nu-l dea jos din tren, ce daca nu are bani. Trenul pleaca cu usile deschise, usi la doar 20 de centimetri in spatele meu.
 
Cand imi revin in simtiri dupa efortul de a urca vad... ce vad? O scena din filmele indiene. Un tren "bouvagon" arhiplin. O caldura si un miros in concordanta. Oameni, bagaje, animale. Unii dorm isirati pe doua locuri, nu par de deranjat. Toti te prievesc cu ura omului incins si incercat de claustrofobia unui spatiu atat de mic. Loc? Ce gluma! Ma mut in compartimentul de langa. Tot plin si mirositor. Imi vine sa plang. Sau sa urlu. Sau amandoua. Unde este un loc liber ce-i trei din jur il pasazesc cu stoicism. Se fac ca ploua, ba mai pun un bagaj. O tanara se ridica si ne face loc langa ea. Bagajul nicio sansa sa-l punem sus. Ne inghesuim toate trei pe o bancuta. Matilda incepe sa se nelinisteasca. Nu-i plac apropierile fortate, nu-i place caldura, vrea si ea locul ei, vrea un loc unde sa-si puna carticica. Repeta trist "nui oc, nui oc". Nu-i, mama, loc. Ne descurcam noi. Incerc sa o linistesc, sa o asez mai comod. Clipa in care vecinul de vizavi isi exprima nemultumirea catre consoarta.
 
"Eu chem controlorul sa le dea jos, nu pot sa calatoresc in asa zgomot!"
 
Ma uit in jur, ma uit la el si-l intreb daca se refera la copil. Imi spune ca evident. Il intreb daca el s-a uitat in jur si vede unde se afla, poate confunda locatiile. Suntem intr-un tren reciclat din Franta secolului trecut, dar suntem departe de a fi la Paris- chiar daca asa indica statiile marcate pe pereti. Si jegul parca avea alt miros fata de cel din trenul personal pe care l-am "iubit" maxim in cei 10 ani de neveta  de weekend obligatorie la tara- o fi fost si asta tot frantuzesc. Matilda simte aversiunea tanarului si se pune pe jelit. Acum, da, poti sa spui ca este zgomot. As fi plecat si eu daca aveam de ales. Cum nu aveam, m-am ridicat si m-am dus in "vestibul" sa o impac. Afara niste panouri publicitare, ii arat literele si se linisteste. Eram deja in prima halta. Se elibereaza un soi de bancheta situata langa usi. Ne asezam acolo, e mai liber, mai racoare- poate si pentru ca usile raman deschise in timpul mersului, probabil pentru a permite calatoritul atarnat de usi prin tarile pe unde mai ajung astfel de garnituri. Nu o mai asalteaza nimeni. Isi revine in starea ei de comedie. Ma duc si tarasc si bagajele (trolerul nu are loc pe roti, trebuie sa-l pun pe cant). Trenul chiar opreste des, ceea ce este un lucru bun pentru ca se mai dau jos navetistii (duminica?!), dar intre statii goneste cu o viteza pentru care eu nu cred ca era facut. Judecand dupa tangaj si sunet. In doua ore de hurducaiala ori mi s-au pus vertebrele la loc ori... Daca sunteti insarcinate si vreti sa nasteti mai repede faceti o tura cu trenul privat. De ajuns a ajuns in timp, din el s-a prelins o masa de transpiratie si prin ea niste oameni.
 


 
Asa ne trebuie daca avem impresia ca prin ceva "privat" intelegem ceva mai bun. Uneori inseamna si altceva :). Nu-i mai bun, e doar o alta afacere romaneasca. Daca se poate sa avem costuri zero si profit maxim e perfect. Da, e mai ieftin, dar pentru conditiile oferite si pentru caracterul ocazional al calatoriei.... 20 de lei in minus sunt egali cu 0. Deci daca nu sunteti intr-o situatie de urgenta sau nu aveti 15 ani si 3 baxuri de bere cu voi in drum spre mare/munte ocoliti privatu'.

sâmbătă, 17 august 2013

Multi am avut, putini mi-au mai ramas

Nervii, ca despre ei vorbesc. Eu sunt un monument de rabdare, poti sa joci tzontzoroiul pe nervii mei foarte mult timp pana sa-mi sara mustarul. Cu astia mici ce sa mai zic, chiar si inainte sa fiu mama, ma puteam juca si 5 ore acelasi lucru, nu ma plictisesc si nu ma enervez. Pot sa le explic si sa imi explice de o suta de ori, le repet si ii ascult. Dar de cand a sarit fi-mea de doi ani si mai ales pe fondul unei oboseli care incepe sa devina stare de fapt, nu prea mai sunt asa de zen. Uneori chiar ma surprind foarte nervoasa din niste nimicuri pe care de obicei le priveam cu amuzament. Booon. Si cum teoria mea de baza in ale cresterii de copii este consecventa, trebuie sa numar pana la 10 100 si sa nu ii transmit copilului semnale confuzatoare. Nu poti acum sa razi si in alta zi sa-ti vina sa dai cu el de pamant pe acelasi subiect. Ca asta e "parenting schizofrenic", cel mai periculos stil de a creste un copil- parerea mea. Asa ca numar, raspir adanc, parasesc perimetrul ca sa ma limpezesc de nervi si sa nu pice ea victima lipsei mele de autocontrol.
 
Mai nasol este cand suntem pe strada, nu am unde pleca, nu am cand sa mai numar, sa ma mai linistesc, sa gasesc alte solutii. Si de obicei pe strada ii vin ideile si capriciile cei mai mari. De fapt ideea ei e singura- sa o iau in brate. Se intampla rar sa vrea in brate, de obicei pentru ca eu am gresit si am extras-o dintr-un loc prin luare in brate. Si atunci ea ce zice- pai, daca tu vrei sa plec de aici si ma iei pe sus, ia-ma!. Dimineata iesim noi din pensiune cu planul sa gasim magazinele si sa cumparam lucruri "vitale"  (cum ar fi deodorant pentru mami, uitat acasa fiind el) si o jucarie din plus. Ieri, la masa, cei 4 copii de la masa vecina aveau toti cate o jucarie de plus dupa ei. S-a uitat cu ochii ei de caprioara la mine si a zis ca vrea si ea... Mna, o sa mergem si luam si noi. Asa ca azi am luat-o la picior spre "in sus". La prima curte de langa noi fatalitate: un loc de joaca si portile laaarg deschise. Doamna din curte (gazda) cum o vede asa dragalasa o invita sa se joace. Ce sa mai dau eu cu stai ca avem un plan, stai ca sunt ude, stai ca unele sunt ale turistilor care stau acolo. S-a pus pe calarit jucarii si jucat fotbal. Dupa vreo 15 minute ii spun sa noi trebuie sa plecam. Da' de unde. Pana la urma o conving ca mai gasim si alte jucarii (stiam ca e un parc mai sus) si o iau in brate sa plecam. Cand zece pasi mai tarziu dau sa o pun jos se agata ca maimuta de mine. Niu si niu. Mai, mamica, stii ca ma doare rau spatele, nu te pot duce in brate. (Asa iti trebuie daca nu ai gasit alta metoda sa o iei de la jucarii, na!). Mai, frate, si se pune pe plans. Iar Matilda nu plange si ea ca un copilas. Ea jeleste cu lacrimi pana in barba, cu sughituri si suspine, cu vaitat de zici ca cel putin o omoara cineva. Eu tot ii explic calm ca nu pot, ca uite mergem amandoua pe jos, ca mai stam putin si ne odihnim. NIUUU! Waaaahaaa!
 
Pe la porti incep sa apara oamenii tulburati din linistea orei 10. Toti ma privesc de parca sunt un balaur cu sapte capete toate pregatite sa manance copilasul asta frumos si nevinovat. Pe mine e clar ca nu ma aud ce-i explic. Inca vorbeam incet si calm. Se vede doar cum eu stau impasibila in fata zbuciumului propriului copil. Mama denaturata si cremenala. Urasc scenele astea din strafundul sufletului, mereu le-am considerat esecul parintelui de a preintampina o astfel de criza. Nu copilul este vinovat, parintele este! Simt cum incep sa transpir de nervi si cum ma apuca tendintele de a-i spune ca-i frig doua la fund. O stii ce-i aia? Nu-i spun pentru ca eu nu o bat si nu o amenint. Nici nu am ambitii prostesti fata de un copil de doi ani sa vedem "cine e mai tare". Daca m-ar fi tinut fizicul o luam de la inceput in brate si am fi fost amandoua fericite. Ii explic frumos ca ma doare spatele, ca o iubesc si ca vreau sa o duc in brate, dar nu pot. Clipa in care vrea sa ma ocoleasca si se zmuceste din mana mea in mijlocul strazii. Strada pe care trec masini. Imi sta inima, vad rosu si o trag de mana tipand la ea. Oamenii din jur privesc... Zic, ok, astia nu au gresit cu nimic, oricum nu te apuci sa "faci educatie" pe strada, o iau in brate. Oricat i-as fi explicat era in transa, nu ar fi rationat sub nicio forma. Fac 10 pasi si nu-mi mai simt piciorul cu problema din coloana. Ma asez cu ea pe vine si o pun jos. Incep i-ar sa-i explic despre faptul ca mami are buba rau la spate si nu poate sa o duca in brate. Ca mai stam si ne mai odihnim daca e obosita. Nu cred ca m-a auzit pentru ca-si umfla plamanii pentru a elibera un ragnet cum numai ea stie. Simt ca ma ia si pe mine plansul. Daca as fi fost intreaga pana acum eram sus cu ea in carca. Nu e un copil capricios sau "rasfatat", eu gresisem si ea se comporta in concordanta.
 
In timp ce stateam cu ea jos si incercam sa aflu ce o face atat de nefericita si de ce este musai sa o iau in brate... ma trezesc cu o femeie tanara- la un 30 de ani- probabil ca iesise dintr-o curte, la 10 centimetri de nasul meu privindu-ma insistent. Ma uit la ea, ea se uita la Matilda si-i intinde o ciocolata. Deci daca pana in clipa aceea mai aveam o faramita de stapanire de sine... Ma uit la ea, de fapt incerc pentru ca statea atat de aproape de mine incat nu puteam focusa pana la ea, si o intreb daca ea gandeste. Ma priveste la fel de insistent si amenintator. Incerc sa-i spun ca nu este ok deloc, ca nu intervenim intr-o situatie care nu ne priveste mai ales ca nu era o situatie de violenta care sa presupuna salvare. Si mai ales nu te trezesti tu, un strain, sa oferi o ciocolata copilului suparat. Ma ignora complet si isista cu ciocolata catre Matilda. Copilul care nu stie despre asemenea manevre de impacare/recompensare si mai ales ca ea stie ca cicolata nu e pentru copii, ma priveste printre lacrimi si tot incearca sa scape din apropierea nenaturala a femeii. (Nimic nu o tulbura mai rau decat un strain intrat brusc in spatiul ei intim). Aceasta nimic... Si atunci au explodat nervii mei si asa putini. I-am spus ca daca pe fi-mea nu o bat, ca-i copil si e al meu, pe ea s-ar putea sa o incing nitel sa reconsidere astfel de interventii. M-a privit iar staruitor si fara cuvinte si a plecat. Pot doar sa-mi imaginez ce era in mintea ei si cum se vedea scena din exterior. Dar ea nu cred ca-si imagineaza pentru o clipa ce a fost in a mea.
 
Pentru ca Matilda era deja intr-o stare din care nu o mai scoteam cu nimic am luat-o in brate si am mers pana mi-a amortit si celalalt picior si ne-am asezat pe niste trepte. Unde mi-a dat lovitura de gratie: tzitzi. M-a bufnit rasul. Tzitzi pe trepte in mijlocul orasului. Transpirata, plina de nervi, cu dureri prin toti nervii existenti, cu riscul sa nu ma mai pot ridica de jos... copilul vrea san. Daca nu am convins-o eu ca nu o pot duce in brate, cum o conving ca nu pot sa-i dau san in clipa aia?! Uimitor... cand i-am repetat cu calm a suta oara situatia, a inteles. M-a luat de mana sa mergem sa cautam ham-ham- jucarie. Apoi mi-a spus ca mami are bucu (bubita) la spate si o doare. Am dus-o in parc cum am promis. Ne-am dat in jucarele. Ham-ham nu am gasit. Dar am gasit calut de tras dupa ea (sau inainte, ca se pare ca ei asa i se pare mai logic) si a fost foarte fericita. Eu inca nu-mi simt piciorul stang dar sper sa-si revina pana duminica pentru ca frumoasa gara din Sinaia nu are rampe si trebuie sa cari bagajele pe scari prin pasaj. Maine reluam traseul, vreau sa ma duc sa discut calm cu doamna interventionista de astazi. Poate ii duc si o ciocolata.
 
Pentru mine este cumplit sa nu pot face un lucru atat de simplu cum ar fi sa o iau in brate cand cere... Nu mai spun ca nu ma pot juca asa cum isi doreste ea si cum ar fi normal. Deci cand vedeti un parinte care nu se indupleca sa-si ia copilul in brate poate va ganditi si ca acesta nu poate fizic sa faca asta, nu pentru ca este un parinte rau. E doar un parinte la trei secunde distanta de a plange si el mai rau decat copilul.
 
 

 
N.B.- eu am discopatie lombara cu doua hernii de disc, compresie de nervi sciatici, deplasare si fractura de vertebre in zona sacrala/lombara. Teoretic nu am voie sa car, ridic, port nimic mai greu de un kg. Practic...
 

joi, 15 august 2013

Pierdut postari, le declar nule

In urma cu vreo 2 luni scriam o postare de suflet, cam asa cum sunt toate scriiturile de pe blogul asta, si imi doream sa pun o legatura catre o alta. Constat ca postarea cu pricina nu raspunde la cautari. Ma gandesc ca-i defect gadgetul de cautari, se mai intampla. Intru pe prietenul google si caut titlul postarii- nimic. Stiam precis luna in care am scris-o, intru in istoric pe blog- nimic. Stiam sigur cand am scris-o pentru ca se numea "Despre o saptamana din august"- era povestea saptamanii in care am aflat ca sunt insarcinata, in care am trecut prin iad si prin groaza, prin iubire si dor, prin tot ce e mai bun si mai rau. Cea mai grea saptamana din viata mea, a noastra, era istoria acelei saptamani din tot sufletul si cu tot sufletul. Una dintre cele mai dragi postari scrise. Disparuse. Si atunci ma loveste! Imi amintesc ca prin mai, ceva asa, am vazut ca o parte din postarile din Top 10 vizualizari nu mai erau in top. Am zis, eh, e firesc, erau mai vechi si au urcat altele mai noi. Chiar m-am bucurat ca una dintre ele nu mai era, asa ca nu mai avea cineva cum arunca cu oua clocite permanent in capul meu ca i-am stricat eu zenul in viata. O caut si pe aceea, nu mai era nici ea. Inca una pe aceeasi tema- vacanta de la mare de anul trecut- nici aceasta. Inca una pe care o stiam sigur ca este in top 5 vizualizari, nici ea. Inca una care era prima in top- si aceasta lipsea. Deja simteam cum mi se aseza o pacla pe creier. O furie si o revolta cum rar am simtit. In total 12 postari. Multe dintre ele erau dintre cele mai vizualizate, celelalte erau numai una si una postari de suflet, de mare drag. Am inceput sa tremur si sa plang. M-am simtit  agresata, vandalizata sufleteste. Nici nu pot descrie complet sentimentul. Cineva intrase in casa sufletului meu si imi furase niste parti din mine.
 
Cand mi s-au mai adunat neuronii la locul lor am trimis mesaj catre Blogger, am cautat de erori, am sapat pe google macar sa fi ramas o urma a postarilor sa le recuperez cumva. Nu era nici eroarea din aprilie care afisa prost postarile din Top vizualizari. Nu era nici nu stiu ce alta inginerie prin care Blogger ne soma ca ne transforma postarile care au potential de a leza imaginea cuiva inapoi in draft. Oricum nu era nimic in draft. Concluzia a fost ca cineva a intrat si le-a sters. Nu mai erau nicaieri. Nici urma, disparute complet impreuna cu numarul de accesari, comentarii si statistici. Ramasesera doar linkurile puse de cei care trec pe aici si considera ca merita sa mai citeasca si altii. Nici acum nu stiu care sunt toate cele 12 postari. Nu am avut nervii sa le identific pe toate. Stiu ca sunt atatea pentru ca atunci cand aniversam un an de blog am scris cate postari erau si matematica e simpla. Lipsesc 12. Pentru mine inseamna foarte mult. Nu scriu in fiecare zi, nu scriu despre cum m-am spalat pe dinti. Scriu atunci cand sufletul se umple de ceva si se cere scris. Nicio postare nu este doar asa ca sa fie. Nu e genul de blog jurnal, nu este pentru trafic, nu am nicio norma si nu sunt in competitie cu nimeni. Scriu atunci cand simt din tot sufletul sa o fac. Si scriu spontan, nu fac drafturi, copii, am sentimentul ca daca il prelucrez e un soi de teatru si nu ma mai simt sincera cu mine. Acest cineva a intrat si a lovit, a stiut si ce anume. Sunt sigura ca intr-o zi o sa aflu cine este si o sa avem o discutie "amiabila".

 
 
Zilele trecute cuiva i-a disparut blogul cu totul. S-a gandit cineva ca e amuzant sa ii mananci altuia niste ore din viata oferindu-i suparari. Sper sa il recupereze. Eu atunci mi-am invatat lectia si salvez tot blogul in fiecare zi. Daca ai codul HTML al postarii o poti pune la loc in cronologie. Am schimbat parole, am instalat mare jmecherie de siguranta pe smartphone, acum daca pierd telefonul nu mai pot intra nici eu pe blog :)). Stiu ca toate astea sunt inutile pentru ca daca un nenea istet isi pune mintea pret de trei secunde iti rade blogul de pe fata internetului. In lumea asta traim. Lumea in care unii nu au loc de trei cuvinte scrise din sufletul unui om. M-am resemnat, am renuntat sa mai caut logica si sensul sau interesul unor astfel de actiuni. Probabil ca pe o parte o sa le rescriu, unele  sunt atat de adanc in mintea mea incat daca le-as rescrie in fiecare an ar fi identice. Restul... or sa ramana doar in amintirea celor care au ajuns sa le citeasca.

 

miercuri, 14 august 2013

Scrisori pentru Matilda (12)

luni, 12 augusut 2013
 
 
Draga mea,
 
 
joi, 12 august 2010, ultima zi fara tine. Mai bine spus ultima dimineata in care m-am trezit fara sa stiu ca sufletul meu se reintregise. Probabil ca ar fi trebuit sa stiu ca esti acolo, ca daca ai fost atat de hotarata sa te intorci la mine incat ti-am simtit sufletul cald... o amarata de pastila nu te-ar fi facut sa pleci. A fost ultima noapte in care am dormit cu "amadoi ochii inchisi". Ultima noapte in care am fost singura, doar eu. In dimineata aceea ai dat navala, ai umplut inimi, ai naucit minti, ai adus lacrimi, ai adus zambete.
 
Mi-a fost atat de frica. Era ora 9 si un sfert si priveam tremurand testul de sarcina. Nu aveam cuvinte, nu ma puteam misca. Uitasem si sa respir. Erai in sfarsit cu mine. Era o minune nesperata. Te asteptasem, te rugasem, te chemasem. Iti vorbisem atat de des in gandul meu. Am stiut mereu ca ai sa vii, dar imi dorisem atat de mult sa vii intr-o familie, sa vii iubita si dorita de doi, sa fie bine si frumos, sa fie perfect. Ai venit, insa, doar pentru mine. Ai ales un moment greu, ai adus atata indoiala. Am avut nevoie de catea zile ca sa gasesc lumina, ca sa ma intorc catre tine, ca sa stiu ca daca tu ai ales asa, asa trebuia sa fie. Ma gandesc la acele zile de indoieli si de plans. La cati de "si daca" am spus. La cate sute de pagini de internet am citit. Nu stiam ce unde sa mai caut sa stiu ca o sa fii bine. Aveam nevoie de certitudini, aveam nevoie sa STIU. Nu puteam sa te aduc pe lume daca nu erai bine, nu puteam sa te las unei vieti de chin. Intr-o zi stiu ca am cautat si cuvantul "avort". Vroiam sa stiu totul, in cel mai mic detaliu. Daca se ajungea acolo, vroiam sa stiu. As putea scrie un doctorat despre radiografii in sarcina. Inca unul despre efectele hormonilor din pilula de a doua zi. Inca unul despre antibioticele luate in primul trimestru de sarcina. Si altul despre cum influenteaza starea si gandurile mamei sarcina.... Multe doctorate, nopti nedormite, zile de citit flamand, cautari, toate pentru ca trebuia sa stiu.


Aveam nevoi de certitudini. Omul argumentelor si al logicii trebuia sa fie sigur, sa gaseasca negru pe alb raspunsul cel bun. Si nu doar o data. Trebuia si sa-l auda de la cat mai multi. Medici peste medici. Iar ei in loc sa spuna ce vroiam sa aud ma afundau si mai tare in negura. Presupuneri spuse cu seriozitatea unei certitudini, apostile puse pe bucati de hartie care-ti cereau sfarsitul. Un monstru. Un copil incomplet. Fara ochi. Fara membre. Cu handicap. De ce sa vrei sa faci un asemenea copil? O sa te chinui toata viata! O sa-l chinui toata viata! As putea desena cu ochii inchisi chipul acestei asistente care in timpul cat medicul intarzia sa apara, mai bine de o ora, nu a facut decat sa-mi povesteasca despre copii "blestem la casa omului". Cand am inceput sa plang mi-a spus ca e mai bine asa, sa nu te tin, o sa fac altul. Cea mai lunga saptamana din viata mea a fost plina de plans si groaza. De dragoste tinuta in frau. De ganduri teribile. Nimeni nu-mi dadea raspunsul si eu aveam nevoie sa stiu. Nu te puteam iubi pana cand nu stiam, iar iubirea era atat de multa incat nu mai avea loc.


Decizia a venit din toata aceasta iubire care a depasit nevoia de a sti. Pentru ca intr-un final m-a facut sa inteleg ca nu aveam nevoie sa stiu nimic. Trebuia doar sa simt. Iar de simtit simtisem toata viata ca tu o sa vii, ca tu esti copilul meu. Ca nu exista alta decizie, ca singura decizie fusese deja luata de cine trebuia. Eu eram acolo doar sa o imbratisej. Ca te-as fi iubit oricum ai fi fost, ca un copil vine pentru un anumit parinte, el alege si el stie de ce. Printre lacrimi si neputinte, dupa o saptamana de revolta in fata nedreptatii, s-a asezat linistea. Am cautat in sigurul loc unde ar fi trebuit sa caut de la inceput. In sufletul meu. Erai acolo! Vesela, frumoasa, intreaga. Cu ochii astia minunati cu gene lungi pe zi ce trece tot mai verzi. Cu parul tau buclat. Erai acolo si erai bine. Erai chiar tu cea de acum. Nu stiu daca puterea gandului te-a facut sau ai venit chiar tu ca sa ma linistesti. Dar am vazut acest chip de copil fericit alergand pe un camp cu maci, si erai tu. Tu mi-ai adus raspunsul, tu ti-ai dorit sa ai viata. Iar eu trebuia doar sa te las sa fii.


Trei ani mai tarziu tot traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Te iubesc pana la lacrimi, te strang si te sarut. Ca mi-a fost prea teama ca o sa pleci? Oare de asta? Sau este doar dragostea mamei care a inteles ce dar esti? Ti-am promis in acea saptamana in pantec ca in fiecare an o sa fim impreuna in saptamana noastra speciala. Anul trecut am fost in primul nostru concediu. Erai inca micuta, mai mult simteai decat sa intelegi. Anul acesta ochii tai dezleaga mistere. Vad cum incepi sa intelegi tot mai mult. Ieri seara eram suparata si ai venit sa ma alini... Mi-am recunoscut chipul pe fata ta, ochii mei in ochii tai. Era chipul meu cand iti vindec o rana, cand te iau in brate si te las sa simti ocrotirea. Ai inteles ca aveam nevoie de alinare si mi-ai oferit-o. Ma simt atat de norocoasa... Nu stiu ce am facut sa merit un copil ca tine. Suntem in saptamana noastra speciala si te redescopar. Redescopar o dragoste care creste odata cu tine, cu noi. In fiecare zi tot mai mare. Suntem atat de norocoase, si stiu ca si tu intelegi asta.


Te iubeste mami!



sâmbătă, 10 august 2013

Deliciosii

Biscuitii glazurati Prajiturele oferiti cu ocazia Saptamanii internationale a alaptarii arata cam asa si foarte curand or sa ajunga la Cristina pentru a se delecta cu ei:




Multumesc, Anamaria- Tanti roz!

luni, 5 august 2013

Fara titlu

Atentie- acest articol contine mame si copii fericiti!
 
De cand am blogul tot primesc mesaje. Este firesc, este semnul ca cineva ne citeste si ca-i pasa destul cat sa-si aloce timpul pentru a scrie cateva cuvinte. Unii ne iubesc, ne felicita, unii chiar ne-au devenit prieteni si le multumesc. Altii ma apreciaza mai putin, mi s-a intamplat sa primesc si urari de "foarte bine"- cum ar fi sa mor de cancer pentru ca-mi alaptez prelungit copilul si pentru ca-l iubesc prea mult. Cum numai o minte deranjata poate gandi asa ceva nici nu are sens sa ii raspund, e loc pentru toti sub soare. Dar din cand in cand primesc mesaje ca cel care urmeaza- tocmai astazi dintre toate zilele. Mesaje care la o prima citire ma enerveaza, ma revolt si imi vine sa le urez sa-si manance ei pranzul intr-un wc public. Apoi... apoi imi pare rau pentru ei. Trebuie sa fii tare trist si nefericit incat sa poti gandi asa. Draga cititoare, iti doresc sa devii mama si puiul tau sa-ti lumineze mintea si sufletul apoi sa te intorci aici si sa ne povestesti ce simti atunci cand puiul tau are nevoie sa fie pus la san - atunci si acolo.
 
"Atata timp cat il alaptezi intr-un loc cat mai ferit de lume si expui cat mai putina piele nu am nimic impotriva.Dar sunt cazuri,si sunt sigura ca acelea sunt criticate,in care ramai oripilat.De exemplu in locurile amenajate pentru mancat din supermarketuri,cand poti foarte bine sa iei o pauza de la masa si sa te duci la baie sa il alaptezi,nu sa iti scoti sanul in vazul tuturor,ca toti ceilalti asezati la mesele din jurul tau sa fie martori,sau in propriile case,de fata cu rudele,prietenii etc.In mod normal nu ti-ai arata sanii de fata cu ei,acuma de ce ai facea-o,nu poti alege o camera goala? Atunci cand nu ai de ales,este de inteles,dar cand unele parca insistent doresc sa iti bage sanul in fata,da e scarbos si de condamnat." 
 
 
Spuneam ca tocmai astazi pentru ca azi o mamica uimitoare si-a vazut un vis implinit si a reusit sa alcatuiasca acest montaj minunat. Priviti cu mintile si sufletele deschise, este viata in cea mai frumoasa forma a ei. Multumim pentru ca ne-ai facut si pe noi partase in visul tau- Ludmila!
 
 
 
Alaptare extinsa- Alaptare desavarsita!
 
 
 
 
P.S.
Nu uitati de postarea de ieri, e cu frumos cadou :).

duminică, 4 august 2013

O saptamana, un eveniment, un gand si un cadou

Nici in cele mai frumoase vise nu credeam ca o sa sarbatorim si anul acesta Saptamana alaptarii ca mama si pui inca alaptat. A fost un drum minunat si ma simt recunoscatoare ca am putut sa-l parcurgem. Iti multumesc pentru acesti mai bine de doi ani de emotii, rabdare, vointa, incredere, daruire, magie, oboseala, sanatate, atasament, frumusete, zambete, timp, nopti, zile, in parc, in masina, pe strada, acasa, pe plaja, singure, cu familia, cu prietenii, cu oameni straini. Iti multumesc pentru doi ani si patru luni de iubire! Fara tine stiu ca nu as fi fost mama care sunt astazi!

Vroiam sa va povestesc mai multe, mai ales despre ce a insemnat acest nou an in experienta alaptarii, dar va fi timp si pentru asta. Acum m-am oprit la o singura fraza (multumesc Anamaria pentru ca mi-ai scos-o in cale). O fraza care cred ca spune tot, concentreaza tot si de fiecare data cand o citesc ma lasa fara cuvinte si fara nevoia de a spune mai mult. Sa privesc in ochii Matildei plini de minuni zi de zi, iar ea sa priveasca inapoi chipul meu....


"Life began with waking up and loving my mother's face".

George Eliot
 
 
 

Va invit si pe voi sa lasati un gand despre ce a insemnat sau inseamna alaptarea pentru voi. Despre cum a fost, despre ce ati fi vrut sa stiti, despre cum credeti ca va fi, despre ajutorul primit sau nu. Iar eu am un mic dar pentru curajul vostru de a vorbi, pe 8 august o sa tragem la sorti dintre toate comentariile si cea norocoasa va primi un cadou dulce pe tema alaptarii de la Prajiturele.


 
Daca doriti si sa ne vedem in aceasta saptamana, pe 7 august de la ora 18 la invitatia dragei mele Mihaela Nita, ma gasiti la evenimentul dedicat alapatarii:

Tema acestui an, “Sprijinirea Alăptării: Aproape de Mame” subliniază importanţa suportului primit de mamele care alăptează din partea familiei, cadrelor medicale şi al societăţii.

Veniți pe 7 august 2013, de la ora 18:00, să sărbătorim împreună acest eveniment în cadrul Amfiteatrului Mare al Spitalului „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti.
...

Vom avea alături de noi specialişti în alăptare, medici, psihologi, artişti, mame cu experienţe deosebite şi nu numai. Vă aşteptăm cu multe surprize şi premii!

ORGANIZATORI:
Eugenia Dobrescu, Managing Mother
Mamagazin

Dr. Mihaela Niţă, medic pediatru SCUC "Grigore Alexandrescu", IBCLC, membru ILCA

SPONSORI:
Custom Paper Design, AQUA Carpatica, Medicover Romania

Parteneri media:
Omedia

Parteneri:
Asociația Franco-Română “BébéBienvenu”; Asociația ProMAMA– Institut și Centru de Alăptare; Bebelu.ro; Clinica de 07ALAPTARE; Ea și Ea Blog; Eu,părinte,ghemotoc; GoKID!; Ilio.ro; Mami; Mămica activă Blog; Mămica de azi; Maya.Store.ro; Perne de alăptat; SfatulMamicilor.ro; Urbankid.ro;
www.melc-codobelc.ro.