Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.
Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a "mamiceniei" are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.
In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene... Ei vroiau natural, mai mult el. Ea... Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.
Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau... multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.
Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.
Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.
Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de "galagia" din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost "groaza". Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte.... Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!
Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul.... nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere. Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.
Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp. Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!
neprevazutul
laudatul
Off Miruna, mi-au dat lacrimile.
RăspundețiȘtergereSper ca sotul ei este alaturi de ea si incearca sa o ajute. E cumplit de greu in primele luni si mama este singura care poate sa se ambitioneze suficient incat sa faca fata
Din pacate imi par prea tineri si lipsiti de experienta si amandoi sunt in deriva, poate gasesc totusi resursele sa faca fata.
ȘtergereScri foarte frumos,ai dreptate toata lumea povestesc cat este de frumos sa alaptezi,sa fii mama dae nu este usor...
RăspundețiȘtergereMama a doi ingerasi,Diana
Alaptarea cred ca a fost cea mai mare provocare a vietii de mama, pe departe multe mai grea decat sarcina sau nasterea. Cand spun cuiva ca Mati e inca alaptata are senzatia ca a fost usor. Nu, a fost foarte greu si trebuie sa ai spirit de sacrificiu si sa dispara orice urma de egoism, altfel nu merge.
ȘtergereAm citit postarea pe nerasuflate. Ai mare dreptate, putine avem curajul sa povestim ce a fost rau cand vine vorba de copilul nostru. Poate pentru ca am uitat sau cel putin am vrea sa uitam.
RăspundețiȘtergereeu am nascut in urma cu 4luni si ceva la maternitate. Nu privata. Am avut mare noroc de o nastere relativ usoara si o recuperare ok
Acum ma lupt ca sa imi salvez lactatia, care a scazut dramatic pe fondul oboselii acumulate, zic eu.
Oricum ar fi, si sunt sigura ca ma asteapta muuulte, MERITA !Nu-i asa?
Felicitari pentru copilas. Lactatie sufera suisuri si coborasuri, am avut perioade si de 2 saptamani cand nu mai iesea strop de lapte si fi-mea tragea pana iesea sange. Ai nevoie de nervi tari si mult strans din dinti. Hrana, hidratare, odihna. Si inlatura orice persoana care gandeste negativ despre procesul alaptarii, cel putin in perioadele acestea mai grele.
ȘtergereMerita :)
Uf, de ce mamele peste ani uita, mi-as fi dorit ca mama sa-mi fi fost alaturi si sa imi fi impartasit din trairile ei de atunci decand m-a nascut. Am avut sansa sa am o prietena langa mine si sa salveze razboil pe care il dadeam cu mine si cu ceilalti din preajma mea.
RăspundețiȘtergereFetita mea a luptat alaturi de mine timp de 15 ore, aproape cand medicul care era alaturi de noi, epuiza si el, declara ca se pregateste de interventie pentru cezaria, bebelina a reusit, a invins a iesit dupa o nastere provocata, vanata si epuizata ...a fost o luptatoare dar in urmatoarele zile oboseala acumulata a produs razboi.
Uneori este foarte greu, nu mereu lucrurile merg firesc. Eu cred ca trebuie evaluat foarte bine momentul pana cand se insista cu naturalul si unde trebuie sa spui stop. Ma bucur mult ca fetita ta a invins, prima lupta castigata inseamna mult. Si pentru tine si pentru ea. Chiar daca apoi te-a coplesit oboseala, pe termen lung o sa conteze mult ca ati facut echipa si ati reusit :).
ȘtergereAm avut si eu momentele mele in care nu am mai putut...momentul in care il tineam de subsuori si il priveam in ochi si plangeam disperata... aflasem de hemoragia intracraniana, nimeni nu imi zicea nimic, nimic de bine, nimic de rau ci doar vedem... inebuneam... si au mai fost...momentul cu anemie severa, cu rezervele de fier consummate 90%, momentul in care mi-au zis ca e usor intarziat motor si hipoton, spasmul hohotului de plas, enterocolita...ca mai zic de nastere cum a fost? stress fetal,36 de saptamani,dubla circular, dismatur ... din pacate plange cand plang si eu asa ca furtuna emotioala s-a consumat usor usor... nu am explodat violent desi am zis gata de cateva ori...suntem create sa putem duce...cand aud povestea mea si a sarcinii si a nasterii si a tot ceea ce fac si trec si indur de 5 luni si ceva mi se zbarleste pielea si parul pe mie...mi se pare de groaza... dar eu spun povestea usor si o spun oricui pentru ca simt nevoia ca astfel sa scap de ea, sa o accept si sa o inving astfel.
RăspundețiȘtergereTot eu, stii tu cine sunt :)
Tu stii cat m-a ajutat pe mine blogul sa vindec si sa eliberez greul prin care am trecut. Daca vrei sa-ti ofer aici spatiul unei postari in care sa vorbesti despre experienta ta poate te ajuta si pe tine si pe altii. Nu stiu daca la momentul acesta conteaza dar greul prin care ai trecut te va face o mama mult mai buna, mai atasata,o sa ai o relatie mult mai speciala cu baietelul tau. De uitat nu o sa uiti niciodata, dar o sa stii ca tu ai reusit si ai putut sa treci prin toate, prin lucruri pe care altii nici nu si le pot imagina. Si stii care-i culmea? Ca mamele ca tine nu se plang, ele se intaresc pentru ca stiu ca trebuie sa fie tari pentru copiii lor.
ȘtergereBuna Miruna si cititoarele Mirunei,
RăspundețiȘtergereVineri s-au implinit 6 saptamani de cand s-a nascut fiul meu la maternitatea Regina Maria din Bucuresti. Vineri m am apucat de o scrisoare deschisa adresata acestei maternitati in care o blamez de serviciile execrabile de care am avut parte eu si fiul meu. Nu am terminat aceasta scrisoare deoarece alaptez (!) si suntem in plin puseu de crestere. Cu chin, efort continuu si ajutorul constant al unui consultant in lactatie am reusit sa alaptez exclusiv dupa 2 saptamani de la nastere din cauza startului imposibil din maternitatea Regina Maria. Privind in urma, nu stiu efectiv cum am reusit. Poate ca la o prima vedere, par genul apriga si nu fragila. Iti multumesc ca i-ai oferit ajutorul tau vecinei tale.
La multe saptamani, lui si ani frumosi! :)
ȘtergereImi pare tare rau ca ti-au stricat momentul, ma revolta de fiecare data cand aud de o nastere si o experienta postpartum pe care cadrele medicale au stricat-o. Fie ele la privat sau la stat. Nimeni nu are dreptul sa-ti rapeasca acele momente. Si nu pot sa pricep cum in aceasta maternitate privata sunt povesti de rai si povesti de iad.
Sper sa reusiti, rabdare si nervi tari!
M-a emotionat pana la lacrimi ce ai scris. Aveam nevoie sa simt ca mai sunt si alte mame care trec prin diverse satari de spirit si ca nu sunt nebuna. Sa te mai duci la vecina ta, o sa ii vina greu sa faca ea pasul spre tine.
RăspundețiȘtergereMirela, eu cred ca toate am trecut prin momente de haos. Pentru ca eu asa simteam, ca e un haos din care nu stiam pe unde sa mai ies. Iar cel mai rau iti face oboseala si greul de a renunta complet la tine. Dupa ce intelegi ca vei fi a copilului atata timp cat este mic, cand nu te mai gandesti la tine si la cine erai inainte lucrurile incep sa se linisteasca. Dar fiecare trebuie sa-si gaseasca propriul drum spre armonie si de obicei asta o faci doar atunci cand esti singur cu bebelusul si nu mai intervine nimeni.
ȘtergereE tare greu cand ti se schimba toata lumea si trebuie sa inveti sa fii mama. Eu cred ca meseria de parinte este jumatate instinct si jumatate invatatura (pentru ca instinctul este pervertit de normele sociale si de o tona de informatii mai mult sau mai putin corecte). Poate le dai un contact de la leche league sau de la naste cum simti pentru un consilier in alaptare.
RăspundețiȘtergereSi imi pare rau sa aud povesti naspa de la regina maria. Pentru mine a fost un loc minunat in care am primit o gramada de sustinere. Am nascut natural, n-am avut epiziotomie, am alaptat din primele 5 minute ale vietii Letitiei si in nici o secunda nu am fost descurajata de catre personalul spitalului. Sunt experiente si experiente. Dar valul hormonal plus necunoscutul care ma faceau sa ma simt neajutorata nu m-au ocolit si am avut si eu momentele mele (mai ales in prima luna) de plans isteric, de zacut letargic sub dus si de blocaj psihic. Asa ca am cautat un psiholog. Terapia a fost grea dar dupa 8 luni m-am simtit ca noua pentru ca am reusit sa-mi "repar" propria perceptie despre trecut. Oricum, fara ajutor inceputul in lumea mamiciei poate fi un calvar in care nu stii ce te-a lovit. Sper sa reusesti sa ii ajuti si sa treaca cu bine peste aceasta perioada. Bravo ca te-ai dus la ei si n-ai ignorat,
Da, Andreea, de acolo stiu povesti foarte frumoase dar si foarte urate. Cred ca depinde mult de medic. Refuz sa cad in capcana ca depinde de tine, de cat esti de pregatita si de hotarata. Nu mama trebuie sa lupte pentru momentul ei frumos, ea are alte griji atunci. Mama trebuie sa primeasca sprijinul necesar, asa cum l-ai primit tu.
ȘtergereNu am stiut ca ai trecut prin momente asa de grele, ma bucur ca ai iesit la liman, iar Letitia e o scumpa :).
Offf saraca mamica,si eu am tipat si am plans si m-am revoltat ca nu am lapte.Cateodata imi dau seama cat m-au ajutat cursurile facute cu Irina Popescu despre nasterea naturala si alaptare dar in acelasi timp au pus asa presiune pe mine de m-au dus usor spre depresie.Noroc cu sotul care mi-a zis ca milioane de copiii au crescut cu lapte praf si nu e o crima daca nu ai lapte.Copilul meu urla de foame si refuza sanul,pompa,ceaiuri,pastile,alaptat din ora in ora...nimic nu a mers si ma simteam ca ultimul om.Aveam lapte dar el nu era niciodata satul.Ca sa nu mai zic ca am nascut prin cezariana,tot la privat desi m-am dus cu apa rupta si pregatita sa nasc natural.Nu s-a putut,iarasi regrete si procese de constiinta.Cel mai sanatos e sa te detasezi putin,nu e un capat de tara daca nu alaptezi.Sotul ei in loc sa insiste sa alapteze mai bine statea cu copilul 3ore sa doarma si ea.Eu daca dormeam faceam lapte dar pt ca bebe era mereu la san nu apucam sa dorm,intrii intr-un cerc vicios-lipsa somnului e foarte periculoasa.
RăspundețiȘtergereNu stiu cat de coerenta am fost,ideea e ca se poate intampla oricui si vorba ta Miruna sunt multe mamici care scriu pe bloguri ce minunata e experienta asta de a fi mamica fara a recunoaste ca uneori e coplesitor.In acest fel iti pierzi increderea in tine,te intrebi :doar eu vreau sa mai am putin timp pentru mine,sunt o mama rea si egoista ca nu-mi port copilul 24/24?
Eu inca nu am depasit momentul cu timpul pentru mine, poate si pentru ca nu are cine sa ma inlocuiasca. Dar m-am dedicat ei si vad cat de bine ii face ca sunt cu ea mereu. Alpatatul este greu. Si nu numai fizici, este greu ca solicitare psihica, ca renuntare la sine, ca multe altele. Iar oboseala e inamicul ratiunii si al sentimentelor. Eu nu am mai apucat o noapte de somn din luna 5 a de sarcina. Adica acum 2 ani si jumatate. Sunt perioade cand simt ca o sa-mi stea inima,altele cand imi mai revin. Alpatatul trebuie sa fie o alegere foarte constienta, iar atunci cand o iei trebuie asumata fara resentimente. Este multa lupta in momnentele de impas si trebuie sa stii si cand sa renunti. Cunosc multe mame duse in pragul depresiei de presiunea pusa de sfintele mame alaptatoare si de consultantii in alaptare. Eu mi-am dus lupta singura, echilibrul este foarte fragil si pe mine stiu ca nu m-ar fi ajutat deloc un consultant, din contra. Pe alte mame le ajuta. Intr-un final fiecare trebuie sa aleaga pentru el, cea mai buna solutie in cazul lui.
ȘtergereFoarte bine punctat, ca de obicei. Nici nasterea, nici perioada de lauzie nu sunt o vacanta de vis, si ma irita nespus propagarea unor asemenea idei cam pe toate site-urile dedicate viitoarelor mamici, sa nu mai vorbesc de unele bloguri. Depresia post partum e inca pritiva ca un soi de raritate, desi parerea mea e ca a devenit ceva mai frecventa tocmai in societatea noastra minunata, orientata pe imaginea pozitiva de sine si pe performanta. Exista presiunea sociala a unei sarcini 'perfecte', a unei nasteri 'perfecte' - acu' e musai natural, mai acu' 10 ani era in trend cezariana, a mamei perfecte, care nu urla, nu se enerveaza, alapteaza cu o mana si cu alta face operatii pe creier timp de 16 ore zilnic, intre timp fiind perfect coafata, fardata, imbracata la ultima moda, evident fara nici un kil in plus. Ca femeie in carne si oase, e imposibil de concurat cu imaginea asta, si de aici si senzatia esecului, intretinuta si hormonal. De ajutor de specialitate... unele au norocul sa dea peste medici/moase/oameni ok, care le ajuta sa depaseasca momentul. Unele trec mai usor peste modificarile hormonale. Altele tac, nimeni nu stie ce au patimit sau cum se simt. Unele aleg sa nu mai faca niciodata copii, de groaza acelor momente. Dar imaginea gravidei si a mamei perfecte se perpetueaza. Poate daca femeile chiar ar sti ce le asteapta, diferenta dintre imaginatie si realitate n-ar mai fi atat de colosala.
RăspundețiȘtergereJust si perfect de acord. :)
ȘtergereDin pacate de multe ori si eu sunt perceputa ca fiind una dintre mamele acelea. Dar numai eu stiu cat de greu a fost si nu mi-am dorit niciodata sa fiu luata ca etalon. Dar eu sunt una din aia de face si munca si copil si nu am iesit in viata mea neingrijita pe usa,sunt mereu machiata, coafata, imbracata, nici in casa nu stau sleampata. Am luptat pentru sarcina frumoasa, asa grea cum a fost, pentru nasterea frumoasa, pentru alaptat, pentru alimentatie, pentru educatia ei. Dar eu nu am strop de timp pentru mine si singurul loc de unde puteam sacrifica pentru a le face pe toate in 24 de ore a fost somnul. Perfect nu-i nimic la modul absolut.
Le poti face pe toate, dar te termina fizic. Insa eu nu am avut de ales, ori eram cea mai buna din ce puteam fi eu ori nu eram deloc. Cand nu ai sprijin nu-ti permiti sa fii mai putin. Si e foarte greu. Mi-as dori enorm sa stiu ca ma pot aseza intr-o zi in fund pe o bordura si sa incep sa plang, dar nu pot, nu e nimeni sa ma adune. Asa ca-mi vad de lupta mea cu a face totul bine. Dar e lupta mea si nu trebuie sa fie nimeni ca mine sau sa faca la fel. Nici nu as dori cuiva sa trebuiasca sa fie asa.
Da, da, da. Am fost femeia aceea de sute de ori, doar n-am avut curajul ei de a urla, de a recunoaste fata de ceilalti ca nu mai pot. Si inca mai sunt intr-un fel, chit ca nu mai alaptez; desi imi iubesc copilul mai mult decat orice pe lume, sunt inca acea femeie in toate momentele de singuratate, epuizare si tristete.
RăspundețiȘtergereIti multumesc pentru ce faci pentru ea.
Daca simti nevoia sa vorbim si fata in fata stii ca ma poti cauta :)
ȘtergereCopiii mei sunt mai maricei, 9 ani si 7 ani. Teoretic nu mai e asa greu. Dar de cand ii am, nu am stat fara ei decat ... poate sunt 10 zile in total, dar nu cred ca sunt asa de multe totusi. Chiar dc ii iubesc enom, imi doresc sa plece 1 sapt undeva, in vreo tabara, dar amandoi. Cred ca dc as avea saptamana aia nici pijamaua nu mi-as da-o jos.
RăspundețiȘtergereCarmen
Te cred :). Eu inca nu ma indur sa plec fara ea sau sa plece ea fara mine. NU pot. :)
ȘtergereEu cred ca la Regina Maria e ok cu nasterile naturale care decurg ok si unde alaptarea instinctiv nu pune probleme. Dar cand din diverse motive pentru care se gasesc diferite explicatii, ajungi la cezariana, apai cum sa initiezi corect alaptarea in noaptea de la terapie intensiva cu alte minim 5 femei intr-o incapere minuscula, cu o lumina de neon aprinsa deasupra capului toata noaptea, si cu copiii adusi la san in bloc indifererent ca unul doarme, altul urla pe motiv ca adusi toti o data nu deranjeaza mamicile. A doua zi copilul deja e pe lapte praf si glucoza, sanul nu l prinde bine, nu-l stimuleaza suficient. NIMENI din Regina Maria nu mi-a aratat cum sa pun copilul la san corect, cum sa folosesc corect pompa electrica ptr a stimula lactatia, etc. Dupa 2 saptamani, in care am reusit prin eforturi proprii sa restabilizez lactatia si sa l fac pe bebe sa stea la san, desi bebele luase ok in greutate; mi-au recomandat (neonastolog de la Regina Maria) sa i dau completare de lapte praf la fiecare supt dupa proba suptului. Da, trebuie spus ca la un pachet de nastere la Regina Maria de approx 10.000 ron ai mari sanse sa pleci cu copilul pe lapte praf (nici cati ml de lapte praf nu mi au zis; am aflat la externare de pe pachet) si ca trebuie sa iei contact cu un consultant in lactatie cat mai devreme, poate chiar sa te viziteze cat esti internata, caci in cele 3 zile nimeni nu m-a ajutat, ba, mai mult mi-au dat recomandari gresite (folosirea unui mamelon de silicon care era prea mic ptr mine; folosirea dispozitivului niplette de la avent care poate bloca canale galactofore; folosirea incorecta a pompei electrice). Eu cred ca o mama care vrea sa alapteze trebuie sa-si asume efortul imens din primele 2 saptamani. Exista si cazuri fericite in care nasterea si alaptarea nu pun probleme, dar mai bine hope for the best, prepare for the worst! Alaptarea si o persoana plasa de siguranta (sotul, mama, o prietena buna) tin depresia post natala departe.
RăspundețiȘtergereMiruna, e prima oara cand comentez pe blogul tau desi te citesc de cateva luni bune, dar ai deschis un subiect tabu ptr multa lume!
Eu am plecat cu ragade din maternitate. Nu ma asteptam sa ma sprijine cineva acolo. Stiam ce trebuie sa fac dar eu am gresit. Am lasat copil prins prost la san sa traga. SI asta a fost. Sanul stang, cel cu ranile mai nasoale, nu si-a mai revenit cu productia decat undeva la 30% ceva asa, am dus toata alaptarea asta de 26 de luni aproape numai cu sanul drept. Cand facea si el rani era dezastru. Nu mi s-au format mameloanele pana la 2 luni, orice le-as fi facut. Si de un sfarc neformat copilul nu se poate prinde bine, scapa sanul, tzoncaia, prindea aer. A fost chinul de pe lume. Norocul a fost ca am putut mentine productia pana am iesit din perioada asta si fiind foarte mult lapte reuseam sa o hranesc. Pe mine cel mai mult m-a ajutat ca am fost lasata in pace, ca am fost singura. :)
ȘtergereEu am nascut in feb 2012 la reg maria si a fost impecabil totul. Am avut cezariana, mi-au adus copilul la 30 de min de la inchiderea operatiei, mi l-au pus ele la sin, ajutindu-ma. Pina m-au dus in salon, cind am putut tine copilul cu mine, mi l-au adus din 2 in 2 ore si stateau cit voiam eu. M-au ajutat toate 3 zilele, intr-una. Atit asistentele cit si medicii de garda. Si lapte praf i-au dat numI dupa ce am semnat eu ca sint de acord, dupace statuse o ora la sin in gol, si urla de juma de ora de foame. In privinta asta, pt mine a fost jos palaria exp cu reg maria versus giulesti, la prima nastere. Corina
RăspundețiȘtergereCorina, paradoxul este ca in RM lucrurile merg mult mai bine pentru cezariene, ei pentru asta sunt pregatiti si astea le plac. Asa ca protocolul merge struna. Cand sunt nasteri naturale sau nasteri initiate natural care sfarsesc prin cezariana lucrurile o iau razna. Si e pacat.
ȘtergereMiruna, esti de zahar! Am citit printre lacrimi...Bine ai facut ca ai batut la usa. Si eu dupa nastere mi-am pus intrebarea daca sunt normala, daca e normal ce se intampla cu mine, pentru ca in toate revistele gaseai doar mame cu zambetul pe buze bi bebelusi cu gura pana la urechi. Nu tu cearcane, nu tu lacrimi, par valvoi, tricouri ude de lapte si uscate tot cu lapte, nik... Cateodata chiar avem nevoie ca cineva sa ne bata la usa.
RăspundețiȘtergereNu puteam sa nu ma duc, asa sunt eu. Asa ajuta pe oricine. Eu am fost singura cuc, dar eu sunt alt gen de om, pe mine singuratatea de determina sa fiu mai tare si mai eficienta. Ma pot concentra mai bine, ma pot dedica mai bine. Dar asta functioneaza [pentru mine, pentru altii si numai gandul ca e cineva acolo in apropiere pentru un mic ajutor si este destul ca sa depaseasca perioada mai grea.
ȘtergereMa recunosc pe alocuri in articolul asta...sunt curioasa daca vor cere ajutor. Eu am sunat la Clinica de alaptare din maternitate, ca sa verific daca ce mi se spunea sa fac era ok.
RăspundețiȘtergereSi eu am nascut la Regina Maria si experienta a fost una pozitiva. Cred ca conteaza mult determinarea mamei de a naste natural dar si pregatirile anterioare(un medic orientat spre nastere naturala, cursuri Lamaze, citit mult despre alaptare, etc). Eu mi-am cautat special un medic "vaginist" si am discutat cu el despre ce vreau si ce nu vreau, ce asteptari am si cum as vrea sa decurga tot. Si mi-a respectat dorintele, am nascuta natural, fara epidurala (dar cu niste ocitocina pentru ca la un moment dat nu mai aveam contractii bune si nu mai cobora bebe), fara epiziotomie.
Bebelina am tinut-o numai cu mine si la primele alaptari m-au ajutat asistentele sa mufez fata. Nu i-a dat nimeni lapte praf sau glucoza, m-au rugat sa scriu intr-un tabel de cate ori si la ce ora papa, de cate ori face pipi si caca ca sa se asigure ca e totul ok. Mi-au adus pompa electrica si mi-au aratat cum sa ma mulg cand imi pocneau sanii de plini ce erau.
Nu am nimic sa reprosez nimanui, totul a fost ok. Dar m-am dus pregatita, nu m-am lasat la mana nimanui.
Ruxandra, noi suntem noi, firi din astea mai tzepene. Si ne ajuta si fizicul, tu ai facut sport si esti in forma, stiai ca poti duce o nastere naturala din propriile forte. Dar nu cred ca o mama ar trebui sa lupte pentru momentele alea, mai ales la privat. Eu, nascand la stat, m-am dus hotarata sa le rup mainile daca se ating de mine, i-am spus moasei ca numai daca-i da prin cap sa se suie pe burta mea eu ii rup mana si o bat cu ea. Dar eu am fata de om pe care le-ai crede intr-o situatie din asta. Pe fata asta daca o vezi... abia vorbeste. Din pacate in cazul ei nasterea naturala nu cred ca a fost o alegere inteleapta.
ȘtergereBuna,
RăspundețiȘtergereM-a impresionat foarte mult articolul tau mai ales in ideea ca si eu astept momentul cand o sa fiu mama.
Chiar astazi am fost la o prietena medic pentru a vedea daca viroza pe care o am prezinta vreo complicatie.
Cunoscand-o si fiindu-mi prietena m-a poftit sa intru si mi-a sugerat sa imi dea o trimitere pentru orl, nimic anormal pana acum, analize de sange si radiografie pulmonara. Am intrebat-o pentru ce este nevoie de radiografie, daca nu se poate clarifica si prin ascultatie cu stetoscopul, eu incercand sa evit expunerea inutila la raze Rx. De asemea am intrebat-o pentru ce sunt necesare analizele de sange, spunand ca prefer sa nu le efectuez din motive personale. Apoi a venit direct la mine asistenta cu acul netinandu-se cont de mine si neputand refuza.
Referitor la radiografia pulmonara mi-a fost si frica sa ridic problema stiind cum urma sa fiu privita si ca pana la urma se pare ca la noi in spitale nu este dreptul nostru sa decidem. Spun asta cu mahnire in suflet, deoarece anul acesta termin Facultatea Umf Carol Davila si sper sa nu uit in practica natura umana a meseriei.
Dupa ce a constatat ca am de fapt doar bronsita imi spune ca sigur este de la faptul ca nu mananc ce trebuie, eu refuzand de obicei sa mananc mancare saraca nutritiv pizza/covrigi/gogosi si sigur daca mananc 'normal' nu mai racesc.
Din pacate trebuie sa te lupti pentru drepturile tale ca pacient ca si cum ar fi niste favoruri.
Ștergerebuna ziua,
RăspundețiȘtergereeste extraordinar de frumos scris articolul. Felicitari!