miercuri, 28 noiembrie 2012

Saracia are ochi albastri

La mine in cartier este o piata, Norilor, vizavi de ea o cofetarie. In 2009 in fata cofetariei se pripasise o mama cu un bebelus in brate. Satatea cu el la san si astepta mila oamenilor. Nu a cersit niciodata agresiv, nu a deranjat, nu era genul. Era doar o femeie disperata pe care viata o aruncase acolo. Nu putea sa-si creasca pruncul, nu avea cu ce. Acum ca de ce l-a facut chiar nu mai conteaza. Femeia isi iubea copilul cum rar am vazut, plutea in jurul lor. Am ajutat-o cu un ban de fiecare data cand am trecut pe langa ea. Apoi eu am trecut prin lucruri foarte grele, am pierdut o sarcina, m-am atasat mai tare de mama cu bebelusul in brate. Cateva luni mai tarziu avea sa coboare Matilda in viata mea si intlegerea sentimentului de mama a devenit si mai puternica. Am nascut si am inceput sa sarbatoresc lunile din viata copilului meu. In fiecare luna cumparam un tort de la cofetaria cu pricina si de fiecare data ma opream sa vorbesc cu baietelul cu ochi albastri. Vazandu-l mereu in bratele mamei nici nu-mi dadusem seama cat era de mare, m-a uimit intr-o zi un sir de dintisori albi, atunci mi-am dat seama ca e deja un baietel. Ultima data am vorbit cu el cam acum 2 ani la inceputul lui decembrie. Copilasul ala crescuse acolo pe bordura la maica-sa in brate, dar era mai vesel si mai inteligent decat multi copii crescuti "la caldura".  Dupa Sarbatorile din acel an copilul si mama lui nu au mai aparut. A venit zapada mare si am zis ca nu au mai putut ajunge. Dar nici in primavara nu au aparut. Cand a implinit Matilda un an am fost sa cumpar un tort si am intrebat in cofetarie ce-i cu baietelul, vroiam sa-i dau hainute si de mancare. In cofetarie s-a facut liniste si una dintre fete a inceput sa planga, copilul nu mai este. Saracia din familia lui l-a omorat, le-a ars casa si impreuna cu ea 5 copii, traiau intr-o familie extinsa. Am plecat plangand si de atunci ma gandesc ca as fi putut face mai mult pentru ea, nu am intrebat-o niciodata daca ar putea munci, daca are nevoie si de altceva decat de un ban lasat din cand in cand. Nu pot sa uit copilasul ala si ochii lui. Mi-am promis atunci sa fac mai mult.  
 
 
Va mai amintiti de oamenii minunati despre care va povesteam aici? Ei mi-au dat ocazia sa imi tin promisiunea si sa fac mai mult. Impreuna cu ei am deschis un grup pe Facebook, v-am mai spus eu de el. Grupului i s-au alaturat oameni frumosi. Incercam sa ajutam familii in nevoie, catorva le-am adus deja putina bucurie. Am strans bani, am colectat hainute si incaltaminte, am cumparat alimente, rechizite, produse de igiena. M-am mirat si m-am bucurat de cat de receptivi au fost cei rugati sa  ajute. Dar... am ajuns intr-un punct in care avem nevoie de voi toti. In urma cu doua saptamani Nicoleta ne-a propus un caz. Sase familii din satul Ralesti, Comuna Gogosari, Judetul Giurgiu. Preotul din sat, cu grija de oamenii nevoiasi, cerea ajutorul. Sunt sase familii in care se afla 14 copii cu varste de la 3 la 14 ani. Atat stiam atunci. Am vorbit cu preotul din sat, ne-a trimis cateva fotografii si amanunte despre familii. Am pus cazul lor pe grup, Maria a scris despre ei pe blog, ajutorul a inceput sa vina. Am simtit insa ca trebuie sa merg acolo, ca trebuie sa vad exact de ce au nevoie. Mihai, unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, a fost gand la gand si am stabilit ca o sa mergem duminica, 25 noiembrie, la Gogosari.
 
 
Duminica dimineata am plecat cu Mihai spre Giurgiu. Am facut cate un pachet pentru fiecare copilas, doua in plus, poate mai gaseam copii si sa avem pentru toti. Am plecat ceva mai tarziu decat ne-am propus, nu mai ajungeam la timp pentru slujba. Preotul Catalin insistase sa ajungem la slujba de duminica si sa cunoastem acolo oamenii. Poate ca asa a trebuit sa fie sa ajungem mai tarziu, oamenii plecasera de la biserica, a trebuit sa mergem noi la ei. Cand am plecat de acasa ma tot gandeam ca sigur lucrurile nu stau chiar asa de rau, oamenii stau la tara, mai au una alta prin curte, la tara se locuieste in casa parinteasca si sigur sunt in familiile extinse. Insa ajungi acolo si te izbeste contrastul dintre frumusetea locului si amaraciunea oamenilor. Satul asta este intre doua lacuri, pe o culme de deal. Pe dealuri a fost candva vie, nu mai este, a ramas doar terasarea. A scapat o mare livada de nuci, baltile inteleg ca sunt in circuitul piscicol, este si o crescatorie de crap. Pe partea dreapta a lacurilor viata este frumoasa si oamenii o duc bine. In comuna se lucra la reteaua de apa potabila. Campania electorala e in plina desfasurare si de pe toti stalpii ne-au ras politicienii tarii. Traversezi prima limba de pamant si asfaltul dispare, casele sunt parasite, parca era si mai intuneric. Locurile sunt foarte frumoase, oamenii foarte saraci.

 
Preotul Catalin ne-a intampinat la biserica din sat, ne-a miruit si ne-a invitat in casa lui. Omul este asezat, gospodar, are o familie foarte frumoasa. Mezina familiei nu are nici o luna. Ne-a povestit despre sat, despre oameni, despre bisericile sale. Are doua parohii, cea din satul Ralesti si cea din satul vecin- Draghiceanu. Biserica veche de acolo, este din 1921, are mare nevoie de o restaurare. Am plecat de la casa parintelui optimisti, aveam sa ne intoarceam acolo 6 ore mai tarziu daramati.

*********************************************************************************
 
Prima familie la care am mers are 4 copii, famila Mierlea - Stefan si Mariana sunt parintii. Casuta lor este una tipica pentru aceasta zona, doua odai mici separete de un hol. O singura camera era incalzita, acolo locuiau cei patru copii si parintii lor. Era insa curat, femeia cocea paine intr-un fel de cupor electric. Copiii cei mici dormeau. Barbatul era plecat sa munceasca prin sat. Familia este sarmana, singurul venit stabil venind din alocatiile copiilor. Mama nu a stiu sa ne lamureasca daca mai primeste ajutorul social pentru copilul cu handicap - Ionut de 8 ani. A ramas ca preotul Catalin sa se intereseze. Nevoile lor sunt multe. Cea mai importanta ar fi oferirea unui loc de munca tatalui, omul vrea sa munceasca. Apoi au nevoie de alimente (conserve de carne, conserve de legume, pate de ficat, orez, ulei, zahar, mezeluri), haine, incaltaminte, produse de igiena, un dulap pentru haine (dulapul l-am gasit dar am nevoie de cineva care sa-l demoneteze si sa-l transporte la o adresa din Bucuresi pana maxim joi), o canapea.
Copiii sunt:
Stefania- o minunatie de fetita de 3 anisori, nu avea jucarii deloc. Are nevoie si de hainute  si de incaltaminte numarul 23-24.


 
Georgiana Teodora - dormea inghesuita pe canapea langa surioara ei, am incercat sa nu o trezim. Ea are 4 ani, poarta 25-26 la incaltaminte.


 

 

Ionut – este un baietel foarte vesel, din pacate are o problema de dezvoltare mintala. Are 8 ani si poarta 30-31 la incaltaminte.

Andreea – 12 ani, merge la scoala si se vedea in privirea ei cat este de inteligenta, este un copil care sprijinit poate sa rasara din familia ei. Poarta 35-36 la incaltaminte si mai are nevoie de rechizite (coli albe mi-a spus).



 


 ********************************************************************************

Alexandra si tatal ei au ramas singuri, mama a murit acum un an. Tatal este foarte bolnav, are semipareza, are sonda urinara, abia vorbeste. Pare sa fi fost un om foarte bun, are ochii inca veseli. Alexandra are doar 14 ani, dar se poarta ca  un adult. Este foarte cerebrala, tine casa, are grija de tatal ei, se duce la scoala si este un elev foarte bun. Cand am ajuns la ea isi facea temele la latina. Am intrebat-o de ce au nevoie si primul lucru a spus: medicametele pentru tati. Nu a zis de haine, de mancare, a zis de medicamente. Le stia pe toate, stia pentru ce este fiecare medicament si cat o costa. Cam un milion pe luna. Apoi ne-a spus cat sunt facturile lunare. Este teribil si incorect ca un copil de 14 ani sa duca singur tot greul asta. Cel mai trist este ca acest copil nu crede ca mai exista speranta de mai bine, ca viata nu mai are nimic de oferit, este foarte marcata de pierderea mamei. I-am facut doar o fotografie, am simtit ca nu-si doreste mai mult. Este foarte demna, nu cere, nu se plange.



Daca doriti sa o ajutati are nevoie de: bani pentru medicamente (sau medicamentele:Teotard 200 mg; Prestarium 5 mg; Metoprolol 50 mg; Simvastatin 10 mg ), alimente (branza- e pasiunea tatalui, orez, paste, cartofi, ceapa, legume, pasta de rosii, ulei), produse de igiena, produse pentru spalat (detergent manaul), haine pentru iarna (o hainuta nr. 40, ghete nr. 38-39), un covor/mocheta cam de 3/3 m (au pamant pe jos in casa). Alexandra are cam 1,60-1,65 inaltime si este slabuta.



Noi ne-am indragostit de Alexandra, i-am lasat numerele de telefon, sper din suflet sa ne caute daca va avea o problema. Daca doriti sa o alintati putin cred ca s-ar bucura, ca orice adolescenta, de farduri, cosmetice, un parfumel. Surpriza cea mai mare ar fi sa-i ducem de Craciun "un ceva" la care sa asculte muzica la casti. Cine are unul de nu-l mai foloseste? Aveti?

*********************************************************************************

Adina este mama unei familii foarte frumoase, familia Amuza. Este simpla dar cu mare dorinta sa-si vada familia mai bine. Ne-a povestit cum sotul a luat-o chiar daca avea doi copii (acum mari) si au mai facut doi copii: Mihaela (4 ani, 26-27 nr. pentru incaltaminte) si Alexandru (14 ani, nr. 36 pentru incaltaminte). I-am gasit cu 3 culmi de rufe puse la uscat, casa foarte curata, copiii ingrijiti. Tatal era in sat la munca cu ziua. Venitul stabil al acestei familii este de doar 125 de lei, in rest daca mai castiga tatal ceva...Sunt oameni muncitori.  Au nevoie de o munca sigura pentru tata. In gospodarie ar avea nevoie de un frigider, evident ca si unul folosit este foarte bun. Au nevoie de: alimente neperisabile, cartofi, de produse pentru igiena, produse pentru curatenie, rechizite pentru Alexandru, medicamente generale pentru copii. De la Adina am aflat si de specula pe care o face magazinul din sat, toate produsele sunt aproape duble ca pret fata de preturile practicate la Giurgiu.



Mihaela isi doreste foarte mult carticele pentru colorat si creioane.

********************************************************************************

La familia Butnariu lucrurile stateau mult mai rau. Mama are un handicap mintal, din pacate si fetita. Locuinta lor este pe cale sa se prabuseasca. Intreaga familie locuieste intr-o camera, adica parintii si cei patru copii. Au nevoie de consiliere sociala si de un medic pentru a consulta copiii. Poate si o locuinta sociala in sat sau in comuna. Nevoile acestei familii sunt multiple, de la alimente neperisabile la haine, incaltaminte, produse pentru igiena.
Copiii:
Ionut- are 3 ani (24-25 la incaltaminte) cand am fost la ei dormea cu fratiorul sau Danut-  4 ani (26-27 la incaltaminte), au nevoie de hainute, jucarii, incaltaminte, alimente specifice varstei. Flori are 7 ani (nu se stie sigur, atat se presupune, se pare ca este mai mare dar din cauza retardului pare mai micuta) este vesela si prietenoasa, are nevoie de asistenta de specialitate. Isi doreste o papusica. Petrisor are 11 ani si este un copil matur, pare sa fie foarte constient de tot ce se intampla in jurul lui. Are nevoie de haine si incaltaminte numarul 33-34, de rechizite, jucarii, alimente.






*********************************************************************************

La familia Pleava nu am putut merge. Este vorba despre un tata vaduv si baietelul sau de 14 ani, Petrisor. Tatal nu doreste expunere, i-am respectat dorinta, il inteleg. Faptul ca omul este prea coplesit si demn si nu vrea sa cedeze in fata nevoilor si sa ceara ajutor nu inseamna ca nu are nevoie de el. I-a spus parintelui sa primeasca el ceea ce vor aduce oamenii. Sper ca lipsa de detalii sau imagini sa nu va faca sa-l ocoliti pe acest baietel. Petrisor poarta 36-37 la incaltaminte si are nevoie de alimente, haine, rechizite, jucarii.

*********************************************************************************

Am vorbit in seara asta cu parintele, aveam nevoie de niste detalii despre casa lor- a lui Andrei si Teo- l-am intrebat ce fac copiii: Andrei (3 ani) dormea, Teodor (8 ani) stia ca vine parintele si spera ca-i aduce ceva de mancare (ii adusese). Stiti ce a spus Teodor cand l-am intrebat ce face Andrei? Mi-a zis: "Andrei doarme ca a fost cu tati la munca." Andrei se duce pe santier cu tatal sau, acolo capata si ceva de mancare. Teodor se duce la scoala si apoi vine singur acasa, acolo sta tot singur si daca are noroc i-a lasat tatal o jumatate de paine si o ceapa. Nu are jucarii, carti, are doar doi catei.

Am pastrat familia Susanu la sfarsit chiar daca a fost cea de-a doua familie la care am fost. Pe drumul de intoarcere catre Bucuresti am simtit nevoia sa tac, si Mihai la fel, ne-am gandit la acesti copii si vorbele nu veneau. Stiam doar ca trebuie sa facem ceva pentru ei, sa facem tot ce putem pentru ei. Sa facem o CASA! De ce au nevoie de o casa? Pentru ca a lor a aras cu tot ce aveau in ea. Acum nu mai au nimic, nimic. Au scapat cu hainele de pe ei. Pentru moment locuiesc din mila unei persoane intr-o casa veche si crapata. Stau toti 3 intr-o camera pe care reusesc sa o incalzeasca. Nu au electricitate. Nu au o plita sau un aragaz, butelie, deci nu au unde sa gateasca. Au nevoie de tot ce va puteti imagina, de la soseste la linguri, de la farfurii la perdele, de la mancare la haine. Au nevoie de orice pentru ca nu mai au nimic. Au nevoie de o casa.  Tatal lucreaza acum pentru materiale de constructii, dar nu va razbi singur. L-am intalnit prima data impreuna cu cei doi copii la casa sociala, spargea pietre adunate de drum cu barosul ca sa produca pietris pentru constructie. Mai tarziu, cand ne-am dus la locuinta arsa, l-am gasit cautand printre daramaturi, incerca sa mai salveze ceva. Nu mai era nimic de salvat. Au nevoie de o casa! Nu au nevoie de lux, doar de patru pereti si un acoperis.

Benone Susanu este tatal a doi copii pe care-i creste singur. Mama copiilor i-a abandonat, a plecat la mai bine.Tatal isi priveste copiii cu mare dragoste si blandete.







 
 
 
 
Asa arata chipul vesel al lui Teodor... Ochii lui albastri m-au privit duminica de langa o casa arsa.
 


 
 

*********************************************************************************
 
Avem amintiri din copilarie sau din adolescenta pe care nu le putem lasa in trecut. Imi amintesc ca aveam vreo 13-14 ani si o duceam foarte greu. Au fost cam 4 ani in viata noastra in care saracia isi facuse cuib si nici ca vroia sa mai plece. In acea perioada imi amintesc ca am surprins-o pe mama cum statea noaptea in bucatarie si vorbea singura... Vorbea cu cei 10.000 de lei (lei din aia vechi, adica un leu de acum) ultimii bani pe care-i mai avea pana la salariu, bani care nu-i mai ajungeau nici sa cumpere paine. Nu cred ca stie ca am vazut-o in noaptea aia in care nu putea sa doarma de grija, nu mai avea ce sa ne dea sa mancam. Salariul ei doar pe asta se ducea si nu era suficient. Dupa revolutia din '89 tatal meu a trecut printr-o depresie puternica si s-a pensionat. Mama a ramas baza familiei. Serviciul ei era prost, stiam ca nu ne permitem haine sau rasfaturi, dar nu stiam ca nu aveam bani nici pentru alimente si ca ea se lupta sa ne duca de la un salariu la altul si sa nu simtim cat de rau ne este. In acea perioada eu si fratele meu a trebuit sa muncim, trebuia sa ne ajutam familia asa ca am carat navete, am descarcat camioane de navete cu rachiu pe care apoi le vindeam betivanilor din satul natal al mamei. Acolo incercasera ai mei sa faca un fel de magazinas, vara ne duceam sa ajutam, in principiu se vindea alcool. Am muncit acolo, am luat-o ca pe o joaca. Stiu insa in ce groaza se invarteau parintii mei. Stiu cum este sa ai ani de zile o singura pereche de pantaloni, si aia capatati. Stiu cum e sa vezi cum altii au si tu nu. Stiu cum e sa-ti vezi mama aproape murind de inima rea pentru ca un nenorocit i-a furat banii pe care-i obtinuse foarte greu si pe care vroia sa ne cumpere adidasi. Stiu. Dar mai stiu ca am avut doi parinti inteligenti si educati, doi luptatori, doi oameni care au reusit sa iasa la liman si sa stea iar drepti. Au reusit, ne-au ajutat, familia noastra a fost iar bine. Stiu si asta. Insa amintirile raman cu tine iar eu nu am cum sa uit cum vorbea mama singura de saracie. De asta eu nu pot sa trec pe langa un om in nevoie si sa nu bag mana in buzunar sa-l ajut.
 
Ii ajutam pe acesti oameni sa isi faca o viata mai buna?
 
 
Sat Ralesti, Comuna Gogosari, Jud. Giurgiu.
PARINTELE CATALIN-0740035463/ 0762650304
Adresa pentru a trimite bani prin mandat postal: Preot Badea Constantin Catalin, Comuna Gogosari, sat Ralesti, jud. Giurgiu

Grup de sprijin pe Facebook- O mana de ajutor de la o mana de oameni
Persoane de contact - Miruna Margarit/ Mihai Branzan
Donatii in contul grupului: IBAN RO23VBBU2509UN3555702701, Volksbank, sucursala Unirii - Margarit Miruna Mihaela. (va rugam specificati caz Gogosari si numele familiei).

Le multumesc tuturor celor care s-au alaturat deja acestei initiative si celor care isi pot aloca putin timp, energie, bani, donatii in alimente, haine, incaltaminte, rechizite... Multumim.

duminică, 25 noiembrie 2012

Atelier interactiv cu Tudor Chirila - 26 noiembrie


Descurajăm violenţa verbală cu idei inteligente!
Atelier pentru tineri, în cadrul campaniei Cuvintele dor, nu-i aşa?despre consecinţele violenţei verbale

Ca parte a campaniei Cuvintele dor, nu-i aşa?, lansată de Romtelecom la începutul acestei săptămâni,
luni, 26 noiembrie, va avea loc un atelier interactiv dedicat tinerilor cu vârste între 14-18 ani, care doresc să înțeleagă mai bine mecanismele fenomenului de violență și să învețe metode inteligente de administrare a acesteia.

Evenimentul are loc în Music Club, din Str. Baratiei nr. 31, sector 3,  Bucuresti, începând cu orele 19:00 și este dedicat exclusiv tinerilor.  Intrarea este liberă pentru aceștia, în limita locurilor disponibile (170 locuri).

Invitatul special al serii este artistul Tudor Chirilă, care le va vorbi tinerilor despre experiențele sale cu acest fenomen. Unul dintre psihologii implicați în campanie, Silviu Ioniță, va fi, de asemenea, prezent și le va vorbi tinerilor despre exemplificări și sugestii de soluții inteligente pentru combaterea celor mai generale situații de violență.

Scopul acestui atelier este să le ofere tinerilor participanți idei despre cum pot să transforme orice conflict într-o luptă a ideilor inteligente, prin tipuri de acțiuni gândite și nu prin impulsuri de moment.
Campania Cuvintele dor, nu-i asa? atrage atenţia asupra violenţei verbale şi consecinţele acesteia asupra comportamentului tinerilor și este realizată împreună cu Asociaţia Telefonul Copilului, partener de peste 10 ani al companiei, în proiecte dedicate tinerilor şi copiilor. Campania a fost stimulată de creşterea numărului de situaţii violente semnalate public, în care copiii şi tinerii sunt implicaţi fie ca victime, fie ca agresori, şi de creşterea numărului de apeluri la Telefonul Copilului care ridicau această problemă.

În plus, Romtelecom a comandat două studii care relevă o imunizare crescută a tinerelor generaţii la formele de violenţă verbală, deşi aceasta este larg recunoscută ca fiind punctul zero de escaladare către forme mai grave de violenţă:

Peste jumatate dintre copiii si tinerii intervievati au fost implicati intr-un caz de violenta verbala, locul in care aceasta s-a desfasurat fiind, in ordinea indicarii: pe strada, in cartierul in care locuiesc, la scoala si pe strada, in alt cartier decat cel in care locuiesc. Copiii si tinerii spun ca, la scoala, frecventa cea mai mare a cazurilor de violenta verbala este cea intre elevi, pe cand in cartier, locul este ocupat de cele intre persoane care nu se cunosc, participante la trafic (soferi, pietoni), care surclaseaza chiar si cazurile care implica interlopii sau „baietii smecheri”.

Cercetarea calitativă relevă faptul că agresivitatea verbală sau “uşoara îmbrânceală”  tind să devină normă comportamentală în ceea ce priveşte frecvenţa şi acceptarea socială (i.e. nu mai sunt percepute ca manifestări de ostilitate). Agresivitatea verbală este general întâlnită şi majoritatea tinerilor consideră că este punctul de pornire al multor episoade de violenţă fizică.
Tinerii participanţi atât la cercetarea cantitativă, cât şi la cercetarea calitativă nu asociază spontan violenţa cu agresivitatea verbală. In perceptia respondentilor, violenta verbala apare spontan in topul exemplelor de violenta abia pe locul sase, prin “cuvinte urate adresate de persoane necunoscute”, primele cinci pozitii fiind ocupate de exemplificari de situatii de violenta fizica.

Campania îşi propune să ofere instrumente de gestionare a situaţiilor de violenţă si include întâlniri deschise cu adulţi şi tineri interesaţi să afle mai multe despre soluţiile constructive de abordare a violenţei. De asemenea, pune la dispoziţie un centru virtual de informaţii şi recomandări www.cuvinteledor.ro, iar pe 7 decembrie se va încheia cu lansarea unei cărţi electronice gratuite, cu studii de caz şi recomandări generale. 

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Dilema de weekend

Now what? Copilul s-a culcat, o sa doarma cam o ora jumatate, ce sa fac eu acuuuum? Este singurul me time din toata saptamana. Zilele de luni pana vineri se termina pe la ora 23 dupa ce fac de mancare, strang, pun, frec, spal, calc, cad lata. Dar in weekend am aceste doua mici pauze. Ce de timp!!! Ce sa fac, ce sa fac?
 
Top 10 prioritati :))

a) sa ma culc si eu?
b) sa mananc?
c) sa ma rasfat cu o baie?
d) sa scriu ceva util pe blog (nu de alta, dar am ramas in urma cu materialele "despre")?
e) sa termin de citit cartea despre inteligenta copiilor?
f) sa mananc chestiile pacatoase pe care nu pot sa le mananc de fata cu ea?
g) sa ma uit la Grey's Anatomy, ieri a aparut episodul 6 din sezonul 9?
h) sa fac ordine?
i) sa fac niste exercitii pentru coloana mea amarata?
j) sa montez dulapurile de la Ikea?

(mancare avem)

Dileme, dileme... f&g?

 
 

Voi ce faceti cand va dorm copiii? Si sa nu ziceti sex, ca-i post!

joi, 15 noiembrie 2012

Despre noroc

Sunt acasa la mine. Am o casa. Bine, e de fapt un apartament, dar eu asa ii spun: casa. Am casa mea cu pereti, acoperis, geamuri, usa si e cald. Am un job bun, poate foarte bun, un job care-mi asigura un venit mare pentru tara asta. Am avut si o masina, a patit o dauna totala, dar imi cumpar alta. Am cam tot ce-i poate trebui unui om normal, am in limita bunului simt si nu cred ca mai mult m-ar face mai fericita. Am.

Copilul meu frumos si sanatos doarme in camera de langa. Doarme in patul meu nostru. Doarme acolo pentru ca asa am hotarat acum un an si ceva ca e mai bine pentru noi.  Am culcat-o si m-am jucat prin parul ei. Zambeste in somn. E un copil linistit si fericit. Are mancare, are haine, are jucarii, oameni care o iubesc si multa liniste. Avem familie, prieteni, oameni care ne iubesc, oameni pe care-i iubim. Nu sunt multi, dar sunt cei care trebuie. Nu cred ca daca ar fi mai multi as fi mai fericita. Avem.

In ultimul timp m-am gandit mult la "a avea" asta, nu m-a lovit acum o revelatie, stiu pe ce lume traiesc. Dar m-am tot gandit. Eu de ce am si altul n-are? Sunt lucruri in viata pe care pur si simplu le primesti, te nasti intr-o familie, te nasti intr-o casa, cresti acolo unde ti-a fost dat. Sunt lucrurile date. Apoi sunt lucrurile din viata pe care ti le faci. Eu cred ca poti sa faci orice ti-ai propune. Daca vrei cu adevarat, le faci. Si jobul, si casa, si masina, si cuptorul cu microunde, ti le faci pe toate. Unii trebuie sa se straduiasca mai mult, sa munceasca mai mult (sau sa fure mai iscusit), dar daca vrei ceva suficient de mult o sa ai. Nu conteaza ca traiesti in Romania, America, China, poate conteaza daca traiesti intr-o tara muritoare de foame din Africa, asta poate da, dar traiesit in Romania. Si da, este posibil sa dureze ceva mai mult in tara numita Romania, dar si aici se poate. 

Apoi sunt lucrurile pe care nu ti le da situatia de fap si pe care nu le poti face tu oricat te-ai stradui. Sunt lucrurile care depind de ceva de dincolo de noi. Poti sa-i spui noroc, poti sa-i spui destin, sansa, Dumnezeu. Poti sa-i spui cum vrei, dar o sa vina ziua cand o sa simti ca este ceva dincolo de tine. Eu am simtit asta in ziua in care Matilda s-a asezat in pantecul meu. Atunci am simtit ca eu sunt nimic si viata este totul.

Eu am avut noroc! Si nu ma refer la faptul ca m-a ajutat mama cu bani cand am cumparat casa, ca am  beneficiat de referinte bune cand m-am angajat, ca o sa recuperz banii de pe masina, ca maine imi vin dulapurile de la Ikea. Astea le-as fi facut oricum, stiu ca le-as fi facut. Norocul meu pe lumea asta, norocul meu cel mare, este ca am un copil sanatos.  Am avut noroc ca nu s-a intamplat sa fie monstrul ala de care-mi spuneau medicii, am avut noroc ca a iesit intreaga si ca este sanatoasa. Am noroc ca inca este. Mi-ar fi placut sa cred complet si sincer in Dumnezeu, I-as fi multumit Lui. Nu stiu cui sa multumesc, asa ca spun ca am avut noroc. La asta ma gandesc in fiecare seara cand ma joc prin parul ei, in fiecare dimineata cand se trezeste si ma ia in brate, in fiecare zi cand vin de la munca si ea alearga chiuind catre usa. Am avut noroc, un noroc pe care altii nu-l au. Si nu cred ca sunt eu mai demna cu ceva de el, cum nici nu cred ca viata avea vreo datorie fata de Matilda. Nu cred ca unii merita si altii nu, pur si simplu unii au. Eu am.

Ce ma ingrozeste teribil este ca norocul se poate termina oricand si eu nu as putea face nimic sa opresc asta. Pot doar sa ma bucur, sa apreciez, sa ofer recunostinta, sa multumesc pentru ceea ce am azi. Si mai pot sa incerc sa ajut acolo unde norocul inca nu a venit.

Sunt oameni care au nevoie de ajutor. Sunt oameni care au copii bolnavi.



duminică, 11 noiembrie 2012

The Blind Date

N-am mai fost de ceva timp la o intalnire. Nici pe vazute, nici pe nevazute, nici de pe net, nici aranjata de vreun cunoscut, nici simple coincidente frumoase dále vietii. De vreo doi ani si ceva sunt mama, mai intai 9 luni la interior si restul de 19 luni si la exterior. Deci dispozitie, timp, aspect de intalniri... mai putin. Mai rad cu prietenii ca ar trebui sa ma intorc si eu pe piata. Inca nu ma simt pregatita pentru asta. Uneori ocaziile se lovesc singure de mine, dar nu le consider INTALNIRI. Nu prea ma strabate niciun fior. Unele sunt simple cafele, altele sunt reglari de stari fiziologice. Nevoia de intimitate a crescut mult dupa ce am devenit mama. Am nevoie de acea intelegere profunda, de complicitatea dintre doi parteneri, nu mai am sufletul de prea multe cuvinte, vreau fara cuvinte. Cum nu am gasit ce-mi trebuie stau pe tusa un timp, e interesat sa privesti oamenii din afara jocului. Mi-e inca bine asa si nu simt ca as avea ceva mai mult de oferit acum.
 
Daaar luni seara primesc un telefon. Il asteptam, nu credeam ca o sa sune asa de repede inapoi. Era PERSOANA. Recunosc numarul si ma trece un fior, sa vezi ca-mi spune ca NU. Am cautat ceva timp persoana asta si in circumstantele prezente am mare nevoie de ea, mare. Raspund, imi propune sa ne intalnim a doua zi dupa serviciu. Incerc sa nu se simta emotia si-i raspund fara sa respir ca si pentru mine e bine marti dupa serviciu, ne vedem la metrou la Izvor. E vizavi de job-ul meu si ajung in doua minute. Inchid, imi fac o cruce "Da Doamne sa fie PERSOANA!".
 
Marti dimineata obosita dupa o noapte cu 7 treziri de alaptat uit complet de marea intalnire. Abia ma tarai prin casa, ma uit la hainele de ieri... hmm parca ar mai merge si azi (stiu ca asa ceva nu se face, dar... fiti si voi indulgenti). Incerc sa-mi fac o fata cat de cat umana si in timp ce agitam fondul de ten ma loveste: INTALNIREA! Shit, la naiba, cam nasol! Fuga inapoi in baie, spalat pe cap, aranjat, machiat, pus hainutele de zile mari, nici prea prea nici foarte foarte, nu-mi pun tocuri ca nu stiu cat e persoana de inalta si sa nu fie intimidant. Se face ora 9, trebuia sa fiu la munca de o jumatate de ora, sigur a sunat sefu dupa mine (are un fel de radar, daca nu ajung la timp intr-o zi fix atunci suna). Mai arunc o privire: machiajul prietenos, rochia neagra clasica spune elganta-dar-nu-intepata, parul l-am prins ca-i prea cret si prea roscat si cine stie, fara tocuri, dragut, merge - par abordabila si prietenoasa. Hai ca pleaca taxiul si mai gasesti altul peste o ora.
 
Toata ziua am stat ca pe ace. Asa emotii nu am mai avut de.... nu mai stiu cand. Mi se par prostesti, sunt ditamai omul, si nu orice om, fac mereu interviuri, ma intalnesc in fiecare zi cu sute de oameni, de unde emotii?! Nu stiu de unde, dar am. E foarte important ca persoana sa ma placa si este si mai important ca si eu simt ca e The One. Daca nu e cine trebuie Matilda o sa stie din prima, copiii stiu. Pfaa, abia patru. A zis ca mai suna, n-a sunat, daca nu mai vine si nici macar nu suna. Nu pare genul de om care sa nu mai vina la o intalnire si sa nu mai sune. E cinci. Ce repede se face noapte, e deja intuneric! Suna, e persoana, hai ca-i bine, acum pleaca de la munca si la 17,30 e la Izvor. Bun, improsaptez machiajul, verific tinuta, plec spre metrou. Poate trebuia sa-mi pun tocuri, mai inalta par mai slaba. Iar parul meu e foarte frumos, de l-am prins?! M-am machiat prea mult?! Prea tarziu. Doamne ajuta!
 
 
Evident ca am ajuns inainte, ma uit la ceas: nu, e chiar 17,30. Daca nu mai vine? Nu am stabilit la care dintre cele doua iesiri de la metrou, pendulez intre ele, am mana pe telefonul din buzunar sa nu cumva sa sune si sa nu simt. Suna, ma uit in jur sa vad cine are telefonul la ureche, e chiar in fata mea, imi bate inima de zici ca am 14 ani si dau admiterea la liceu. Vine zambind, are in jur de 40 de ani, parul negru, ochii blanzi, pare un om bun. Miroase bine. Dam mana, ne bufneste rasu. Imi spune ca are mari emotii, ca toata ziua si-a facut toate gandurile din lume. Cand aude ca si la mine a fost la fel se mai linisteste si rade. Pare sa fie persoana potrivita. Ii propun sa mergem acasa sa o cunoasca pe Matilda, acela este momentul adevarului. Degeaba imi pare mie ca e cine trebuie, instinctul meu nu mai e ce a fost. Pe drum mai vorbim una alta, chiar e un om foarte placut. Si tanar si dragut, de i-ar placea si Matildei...
 
Ajungem repede acasa. Matilda e la masa. Intram, saluta, se duce sa se spele pe maini. Am emotii, Matildei nu-i prea plac strainii care se introduc asa brusc pe teritoriul nostru. Sper macar sa nu planga. Persoana intra in sufragerie si se duce sa dea mana cu Matilda, imi sta inima in loc - sa vezi acum cand se pune pe urlat- Matilda rade si-i intinde manutele. Ne pica fata de-a dreptul. Copilul rade, se duce in bratele persoanei si incepe sa o studieze, apoi ii cara arsenalul de jucarii si se poarta ca si cum s-ar cunoaste de o viata. Imi dau lacrimile, sa fie chiar asa de usor?! Da ce-i cu Matilda, ei niciodata nu-i plac oamenii asa din secunda 1. Da bine ca-i place! Se pare ca sentimentul e reciproc si persoana ne place si ea pe noi. Ne despartim de copilul plangand la usa, trebuie sa merg pana la Mega.
 
Pe drum negocierea se poarta scurt. Iti dau 200 de lei in plus, zilele legale libere si concediul cand am si eu sau in caz de urgente ne intelegem noi, singura mea problema este sa nu agresezi verbal sau fizic copilul ca te aruc pe geam. Simplu! Se uita cu lacrimi in ochi si-mi spune ca a lucrat la protectia copilului, nu se pune problema, iar de unde este acum vrea sa plece tocmai pentru ca nu este de acord cu stilul de educatie. Oricum eu o verficasem si vine printr-o recomandare de mare incredere. Ramane sa vina sa mai iesim impreuna in weekenduri, apoi o perioada de proba impreuna cu mama si Matilda. A doua zi aflu ca si ea ne-a placut foarte mult, deja si-a depus preavizul si abia asteapta sa vina. De la 1 decembrie vine la noi.
 
Am gasit bona! N-am mai fost asa de fericita de cand am adus-o pe Matilda pe lume. Dea Domnu sa fie bine si sa avem liniste!
 
 
P.S. Acum poate ca este timpul sa ma intorc si eu "pe piata"!
 

luni, 5 noiembrie 2012

Scrisori pentru Matilda (5)

luni, 5 noiembrie 2012

Draga mea,


cred ca iti fac o nedreptate. Nu te laud prea des, nu prea te laud in general. Mi-e teama sa te laud in fata altora, mi-e teama sa nu fie ridicol. Nu stiu de unde este tendinta asta, probabil pentru ca asa am fost crescuta eu. Probabil pentru ca nu am fost niciodata suficient de, nu conteaza de ce, dar nu eram destul de. Nu eram destul de draguta (uite, ca nici nu pot sa spun frumoasa), nu eram destul de silitoare, destul de cuminte, destul de nimic. In orice situatie in care se punea problema de tinut partea, partea nu era a copilului propriu, era a celuilalt. M-am tot intrebat de ce, intr-o vreme chiar m-am revoltat, am cerut explicatii, am cerut sa stiu de ce. N-am primit decat alte reprosuri si poze de victima. Oare chiar asta gandeau, oare asa credeau ca ne motiveaza, oare au patit si ei la fel si nu stiu altfel? Nu au stiut sa-mi spuna. Apoi am crescut si nu am mai avut nevoie de confirmarea parintilor. Dar nu pot sa nu ma intreb oare de ce sunt asa. Din cauza lor nu am stiut niciodata sa primesc un compliment, o lauda? N-am putut niciodata sa spun multumesc si atat? Din cauza lor am crezut mereu ca nu merit mai mult? Din cauza lor m-am pus mereu in situatii nedemne? Pentru ca am crezut ca eu nu sunt destul? Din cauza lor nu sunt cu tine asa cum as vrea sa fiu? Eu cred ca da, iar asta doare. Atunci cand esti crescut ca si cum nu ai fi "destul de" chiar ajungi sa crezi asta. Si o crezi si despre altii, o crezi si despre copilul tau.

Ieri bunicul tau mi-a mai servit una, are senzatia ca nu mi-a spus destule, ca-mi mai trebuie si la 32 de ani sa aud ca "nu". Bunicul tau nu mi-a mai fost tata in adevaratul sens de vreo 20 de ani. Ma uimeste cum din cand in cand se baga in viata mea, a noastra, ca si cum m-ar cunoaste, ca si cum ar mai sti cine sunt eu. Ieri, in timp ce eu ma luptam cu cele cinci cutii in care ti-am pus hainutele mici, el a considerat ca este momentul sa ma jigneasca si ca mama. Se pare ca nu sunt suficient de buna nici la asta. Paharul meu de critici paterne este atat de plin incat am ridicat vocea, ne-am cerat. Se intampla foarte des. In ultimul timp de fiecare data cand ne vedem. Ne certam. Evit intalnirile, evit certurile. Mai ales ca de fiecare data il apuca de fata cu tine. Ma lupt cu mine sa-l las in preajma ta, dupa ce ca nu ai tata macar bunic sa ai. Ce daca despre mine crede ca nu sunt destul, macar tu sa fii. Oricum nici tu nu esti, dar e bine ca inca nu stii asa. Ieri a considerat sa rada si sa-si faca doua randuri de cruci cand i-am spus ca pastrez hainutele tale pentru un alt copil, un copil tot al meu - daca o da Domnu sa-ti fac o fratioara candva. Nici asta nu e bine, e de ras pentru el, cum n-a fost bine nici cand te-am facut pe tine. Niciodata nu e bine.

Urasc felul in care sunt, felul in care m-au facut ei. Sunt critica cu mine, sunt critica cu cei din jur, dar mai ales cu mine. De atat de multe ori m-au facut sa cred ca nu sunt asa cum trebuie, cum trebuie din mintea lor, incat imi dau doua la fund pentru orice fleac. Nu sunt destul de frumoasa, m-am ingrasat (iar), nu sunt destul de desteapta, nu sunt destul de darnica, de buna, acum nu sunt destul de mama. Si ma surprind facand asta si cu tine, iar tu nu meriti asa ceva. Daca cineva imi spune ca esti frumoasa eu ii spun repede ca nu esti, ca esti frumusica si foarte simpatica, dar nu FRUMOASA. Dar tu esti frumoasa, sa stii ca esti! Daca cineva te lauda ca esti isteta si iti merge mintea aia mica brici, mie imi vin in minte N exemple de copiii care fac mai mult sau altceva decat faci tu. Si nu e corect. Tu esti chiar isteata, sa stii ca esti! Si orice mi-ar spune cineva despre tine si oricat te-ar lauda eu tind sa spun ca nu. Imi vine sa-mi dau palme, imi musc limba, numai sa tac si sa nu mai spun nimc. Fac eforturi mari, crede-ma.

As vrea sa fiu acea mama care ii spune copilului ei "esti cel mai frumos", "esti cel mai destept". As vrea sa fiu una dintre acele mame care moare de gat cu oricine pentru copilul ei. As vrea sa-ti iau apararea tie in orice situatie, chiar daca noi doua acasa o sa avem alte socoteli, in fata altora TU trebuie sa fii cea mai importanta. As vrea sa nu-ti tai aripile niciodata. O sa vrei sa pictezi? O sa-ti cumpar cele mai frumoase culori din lume. O sa vrei sa canti la chitara cand o sa fii in clasa a 9 a? O sa-ti cumpar chitara, una noua, nu una second rupta si amarata. Nu o sa iei numai 10 la scoala sau ce note or mai fi pe atunci, asta este, atat ai putut tu in ziua aia. Nu este sfarsitul lumii, nu trebuie sa faci depresie pentru ca ai luat 4 la latina. As vrea sa fiu una dintre mamele acelea care-si respecta copilul si atunci cand nu face "ce trebuie". As vrea ca atunci cand o sa-mi spui ca o sa aduci pe lume un copil, eu sa nu te critic si sa-ti spun ca nu am de ce ma bucura. Vreau sa ma bucur ca si cum ai fi a 8 minune a lumii. Ca pentru mine esti!


Sunt mandra de tine! Tu esti fetita mea si esti cea mai frumoasa, cea mai cuminte, cea mai desteapta, cea mai vesela, cea mai intelegatoare, cea mai mancacioasa, cea mai dormitoare, cea mai vorbareata, tu esti copilul meu si niciodata nu o sa fii prea putin!


 





  
Te iubeste mami!

joi, 1 noiembrie 2012

Despre abuzul asupra copiilor, o forma de tortura

Voi ati fost batuti la scoala? Trasi de par, de urechi, linii la palma?

Voi ati fost agresati verbal la scoala? S-a ridicat tonul, s-a tipat, injurat, jignit?

Voi ati fost umiliti in fata clasei? S-a ras de voi?

Voi ati fost amenintati, santajati, speriati de educatorii si profesorii vostri?

Eu am fost! Fratele meu a fost. Prietenii mei au fost. Copiii prietenilor mei sunt abuzati, acum, 30 de ani mai tarziu.

Cred ca stiti deja ce mi-a provocat "revelatia" asta, filmuletul cu invatatoarea nazista a circulat pe tot internetul. A scris Maria, a scris Karioka, a scris Mara si probabil ca multi alti oameni-parinti revoltati. Un parinte anume, unul care poate ca intelege in profunzime consecintele unor astfel de tratamente - este medic psihiatru-, si-a pus un status evocator pe Facebook, cineva i-a dat share si a ajuns si la mine. I-am cerut medicului Gabriel Diaconu acordul de a-i reproduce gandurile aici, va rog cititi si impartasiti. Poate peste 30 de ani copiii nostri or sa raspunda cu NU intrebarilor de mai sus.



"In 1984, cu doua saptamani inainte de nasterea sorei mele, la 13000 de km distanta avea loc un eveniment istoric de care nimeni, în anul cu pricina, nu a auzit în România. Pînă atunci i-am putut spune ignoranță. După 10 decembrie 1984, vreme de 6 ani, până la data de 18 decembrie 1990, am putut da vina pe regimul opres
iv de la București pentru cenzura, și privarea populației de această cunoaștere a unui cuvânt, și unor termeni care îl definesc. Vorbesc, cititorule, de tortura.
Știu că nu ai venit aici să citești mesaje lungi. Dacă nu ești curios de urmare, mergi mai departe. Dar dacă da, dă-mi două minute din viața ta. Citește.
La 10 decembrie 1984 Organizația Națiunilor Unite a semnat Convenția Împotriva Torturii și Altor Comportamente sau Pedepse Crude, Inumane or Degradante. Pentru prima oară în istorie o adunare de țări de pe Terra numea, răspicat, și definitiv, ce înseamnă, și în speță ce presupune ”tortura”, cuvânt cărui noi, muritorii de rând, îi oferim îndeosebi sensuri extreme și, cel mai des, conotații sângeroase.  
Potrivit Convenției tortură este: ”orice act prin care o persoană administrează durere severă sau suferință pentru scopuri cum ar fi obținerea de la victimă sau de la o terță persoană informații sau o mărturie, pedepsirea unei persoane pentru un fapt pe care el sau o terță persoană l-a comis sau este suspectat că l-a comis, sau intimidarea or coerciționarea unei persoane, pentru orice motiv fondat pe o discriminare de orice fel, când atare durere sau suferință este aplicată de către sau la instigarea unei sau cu consimțământul sau admiterea tacită a unui oficial public sau persoană care acționează într-o capacitate oficială”. 
O specie aparte de abuz sistematic sau, de aici înainte numit de mine, tortură este abuzul asupra copiilor. Fie că vorbim de abuz fizic, sexual or psihologic noțiunea de abuz presupune exercitarea cu forță, predilecție și violență a superiorității pe care o are un adult în poziție privilegiată unuia, sau mai multor copii.  
Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului (UNCHR) prin Carta Drepturilor Copilului, la articolul 28, menționează dreptul unui copil la educație, obligatorie și liberă pentru toți, care – la articolul 29 – este direcționată către dezvoltarea talentelor, personalității și abilitățiilor fizice și mintale ale copilului (a), dezvoltarea respectului pentru drepturi și libertăți fundamentale ale omului (b), și alte principii incluse în Carta Fundamentală a Națiunilor Unite.
Articolul 37 din Carta Drepturilor Copilului, în Conjuncție cu Convenția pentru Tortura din 1984, stipulează că ”Statele Membre se vor asigura că nici un copil nu va fi supus torturii sau orice alt fel de tratament sau pedapsă crud(ă), inuman(ă) sau degradant(ă).
Acesta este preambulul necesar pentru o afirmație pe care eu am făcută astăzi, public, în replică la evenimente care au loc în București la Colegiul Național N. Iorga unde o învățătoare a fost înregistrată cu un telefon, timp de 10 zile consecutive ori patru ore pe zi, aproximativ (deci 40 de ore, plus minus) la clasă unde, în fața a 25 de copii, îi înjura pe unii, îi amenința pe alții, unii copii erau făcuți proști, alții ticăloși, erau luați în derâdere, erau amenințați că vor fi trimiși la altă școală dacă nu învață, erau amenințați cu violență, cu moartea (o fetiță a fost amenințată că va fi aruncată pe geam). Materialul a fost postat, anonim, pe Internet și a ajuns în media. Trei familii, deocamdată, și-au transferat copiii la altă clasă. Trei familii au fost și au vorbit, vineri, cu direcțiunea Colegiului. În prezența mai multor persoane directorul Colegiului, persoană publică și autoritate oficială, a admis că știe de problemele cu învățătoarea respectivă dar nu are ce face pentru că nu el a angajat-o, ci Statul. În ciuda rugăminților insistente ale părinților implicați direcțiunea a aplicat doar sancțiuni administrative, Inspectoratul Teritorial a replicat că, până la concluzionarea unei anchete tot ce poate face e să dea sancțiuni conforme cu Codul Muncii. Învățătoarea vinovată de abuz colectiv, și tortură psihologică a copiilor (vezi definiția), a doua zi a intrat la clasă. 
Familiile au mers către media. Mass-media a reacționat, reacționează și va continua să reacționeze. Eu, Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, analist șef ONU și UNICEF în 2011 pentru Kosovo, membru al Comisiei Internationale pentru Reabilitarea Victimelor Torturii/ UN, dar și cetățean al acestei țări, părinte, om, scriu aceste rânduri pentru că, la 28 de ani de la semnarea convenției, pentru că la 22 de ani în curând de la ratificarea aceleiași convenții de către România văd că, în București, copii sunt abrutizați, intimidați, pedepsiți cu cruzime de un membru al corpului didactic. Nu există cuvinte intermediare, nu există formulă corectă politică pe care să o pot folosi ca să ”coafez” incidentele de la Colegiul Iorga. 
 Mă mândresc cu prietenii mei. Tu, care ai avut răbdare să citești, probabil că ești unul dintre ei. Ajută-mă să dau mesajul acesta mai departe. Faptul că vocile părinților au fost opresate de autorități nu precede obligația, privilegiul nostru de a spune, tare și răspicat, așa NU. Așa NU, domnilor, nu în țara părinților și bunicilor mei, nu în țara copilului meu. Așa NU, și cer mai mult decât anchetă, cer suspendarea dreptului de a profesa al acestei doamne până când acuzația mea publică de tortură și rele tratamente va fi soluționată legal, moral și uman de către Statul român și legea penală în vigoare."

Gabriel Diaconu