miercuri, 31 octombrie 2012

Pumpkinlicious

Decat dovleci ciopliti la geam mai bine o tarta delicioasa, zic!

(Zice si cumnata Andreea ca e foarte mandra de rezultat - fara zahar, fara gluten.)




Ingrediente tarta cu dovleac, fara gluten si fara zahar

Crusta (foaie)
  • 200 g faina de migdale
  • 1 ou (de tara sau bio)
  • 1 albus de ou (de tara sau bio)
  • 50g stafide (bio)
  • un praf de sare
  • unt (bio)
Crema (umplutura)
  • 150 g dovleac
  • 1 galbenus (de tara sau bio)
  • 2 linguri de branza ricotta ( sau urda scursa bine)
  • 50 g stafide (bio)
  • o lingura de sirop de artar bio (optional)
  • 50g faina de migdale (optional)
  • scortisoara
  • o pastaie de cardamom
  • un praf de nucsoara (pentru copii mai mari)
  • nuci pecan

Tot procesul tehnologic si alte retete minunat de sanatoase gasiti aici.

Happy pofta buna!


marți, 30 octombrie 2012

The one that got away

Te mai gandesti la el?

Se mai gandeste la tine?

Oare ce mai face?

Oare ii este bine?

Bruneta aia pe care ai vazut-o langa el acum doua saptamani la film il face fericit?

Sa-l suni?

Te tot gandesti ce ar fi fost daca...

Se mai gandeste ce ar fi fost daca...?


Mai primesti din cand in cand franturi din viata lui, un tag pe o retea, o vorba in vant, o voce care-i seamana si te intorci cu ochi fericiti cautandu-l in multime... Mai vezi o jumatate de placuta in trafic si-ti amintesti ca era numarul lui, prea tarziu... Mai simti un parfum in aglomeratia din supermarket si te gandesti ca poate tocmai ce a trecut pe acolo, doi-trei pasi prin parfumul atat de cunoscut si te-ai intors in intrebarea "ce ar fi fost daca?". Ce ar fi fost daca i-ai fi zis sa stea? Ce ar fi fost daca nu ai fi plecat? Ce ar fi fost daca ti-ai fi lasat mana in a lui si nu ai fi trantit usa furioasa in urma ta? Ce ar fi fost daca ai fi vazut in culori sau macar in putin gri, cum ar fi fost viata daca nu era doar alb si negru?

De ce nu ti-a spus atunci toate lucrurile pe care ti le spune acum? Acum are curaj? De ce arunca la intamplare intr-o discutie despre vreme, case, cafea proasta si dureri de cap un "noi doi ne-am iubit"? Stii ca l-ai iubit, stie ca te-a iubit. De ce v-ati intalnit in toate momentele proaste din viata voastra si nu ati nimerit niciun moment bun? Ca doar momente bune au fost atat de multe. De ce nu i-ai zis sa plece si sa se intoarca atunci cand va fi intreg? Acum iti reproseaza ca l-ai primit asa jumatati, ca nu trebuia, ca tu erai mai puternica si nu trebuia. Tu ai crezut ca l-ai putea lipi. N-ai putut. Sau ai putut, dar nu-i mai e bine in ochii tai, acolo el se vede tot slab, tot risipit. Sau nu te-ai respectat destul, ai crezut ca meriti doar atat, ai zis ca bun si asa? Sau ti-a fost teama ca nu se mai intoarce? Gresit.

Ai vrea sa-l suni? Nu se poate, nu se face. Mai ai cateva mesaje de la el, au ramas in telefon, nu te induri sa le stergi, crezi ca ele iti vor da curaj ca intr-o zi sa suni. Nu poti sa suni, daca-l deranjezi, daca are pe cineva? Daca e nesigur, daca si el se intreaba? Nu-l suni, ti-e teama. Dar ce ai avea de pierdut? Real- nimic, ipotetic- tot. Nu se face, e fiecare in viata lui de atatia ani. Poate s-a schimbat, poate ca acum nu l-ai mai primi... Tu te-ai schimbat, tu nu mai esti doar tu, ai un copil, de ce sa vrea un copil? Parca spunea ca nu-i vrea nici daca sunt ai lui, de ce sa-l vrea pe al altuia? Pentru ca te iubeste pe tine si atunci ar trebui sa iubeasca si sufletul asta nascut din tine? Totusi, poate s-a schimbat... Nu l-ai sunat nici azi? Nu.

Iti spui asta este, n-a fost sa fie. Oricum nu crezi in lucrurile care nu vin firesc, in ciorbe reincalzite, in a doua sansa, astea sunt pentru oameni slabi. Crezi in lupta, dar nu in lupta pentru sentimente. Speri ca va aparea un alt el, mai bun, mai potrivit, mai ca tine si mai ce ai tu nevoie. Uneori stii ca doar te amagesti. Uneori intalnesti un altul si fara sa vrei compari. Compari mirosul lui care-ti ramane pe piele, mainile frumoase, zambetul, rasul din toti plamanii, felul in care-ti saruta mana, felul in care te facea sa te simti dupa. Ai vrea sa dea cu plus, noul venit sa fie castigator, pe ici-pe colo chiar este, dar... dar nu e el. Te gandesti iar sa-l suni. Mai bine vorbesti pe net, e mai simplu, mai impersonal, nu-ti aude vocea, nu te simte. Hmm iar e cu cineva. Nu-i e bine, dar e cu cineva. Deci stai in banca ta, nu suni, nu spui nimic. Stii ca un simplu sarut l-ar aduce inapoi, cel putin pentru un timp, dar de ce sa faci tu primul pas? De ce nu-l face el? doar e barbat!? Probabil ca peste 50 de ani o sa radeti unul de altul cat de prosti ati fost sau poate o sa va pierdeti de tot si nu o sa mai stiti. Poate ca pur si simplu nu a fost sa fie. Poate ca intr-o alta viata, poate ca o sa fie altfel.

Nu a fost sa fie, dar nu poti sa nu te intrebi "ce ar fi fost daca?".



vineri, 26 octombrie 2012

Fara ganduri, fara...

Nu am mai scris nimic... Ca sa pot scrie trebuie sa pot gandi, sa pot simti. Zilele astea am refuzat sa gandesc. Am trait asa fiecare clipa ca si cum as fi cu mintea virgina. M-am jucat cu Matilda mult, si mai mult. Am incercat sa traiesc in lumea ei, in mintea ei. A fost odihnitor. Am vorbit mult la telefon, foarte mult. Am vorbit cu oameni noi, oameni care nu au legatura cu trecutul, nu au istoriile mele. Mi-au vorbit, m-au intrebat, m-au gandit cu ganduri bune si s-au lipit de sufletul meu. 

Este greu sa incerci sa-ti imprastii gandurile din minte. Este si mai greu cand esti un om rational si logic. Nu am facut asta de dragul unui experiment bizar, pur si simplu n-am vrut sa traiesc in realitate. Daca nu te gandesti, daca nu recunosti ca ceva s-a intamplat, inseamna ca nu s-a intamplat?!  Daca un lucru nu exista in mintea ta, daca nu ai nicio imagine reala, daca nu ai "pus mana pe nimic", inseamna ca nu exista?!

A murit, stiu ca a murit, dar nu vreau sa stiu. Stiu ca nu o sa mai fie niciodata. Stiu ca nu o sa ma mai sune in fiecare sambata dimineata in speranta ca atunci o sa raspund, in rest se gandeste ca sunt la munca. Nu-i raspundeam mereu, nu aveam chef sa o ascult cate 15 minute, nu aveam. Acum nu o sa mai sune niciodata. Ultima oara am auzit-o cand era in spital, tot la noi se gandea, la "fetitele ei". La mine si la Matilda. De cand am si copilul ii era si mai teama sa ma sune, sa nu deranjeze copilul. Copilul nu se deranja, ma deranjam eu de comoda. O suna pe mama, si ea era uneori comoda. Acum nu o sa ne mai sune pe niciuna sa ne plictiseasca cu "prostiile" ei. Stiu ca nu mai este, dar nu vreau sa ma gandesc la asta. Daca nu ma gandesc, nu s-a intamplat.

Cand a plecat din lumea asta cealalta nasica a mea tot asa am facut. Chiar daca am fost acolo langa ea, ma gandeam ca nu e ea. Chiar nu cred ca mai era ea, dupa ce pleaca sufletul nu mai ramane nimic din noi. Mai ramane ceva aici pentru astia de trebuie sa aiba o inchidere, dar cel plecat e bun dus. M-am convins atat de bine ca nimic nu s-a intamplat incat uneori imi vine sa-i spun mamei mele de ce nu o suna, sa o intreb ce mai face nasica Cristina. In mintea mea a ramas acolo undeva, e vie si rade, face mancare de limba cu masline si ma iubeste. Nici mamaie nu a plecat, si ea e la ea acasa, da de mancare gainilor, isi piaptana parul si apoi il prinde intr-un coc mic. Nu vreau sa le stiu plecate.

Asa ca nu gandim, refuzam sa simtim. Refuz sa-mi spun cuvantul in minte. NU VREAU! Vreau sa fie asa cum era in verile cand mergeam la Brasov, vreau sa fie inalta si chocheta, vreau sa ne plimbe pe sub Tampa, vreau sa ne faca spuma de zmeura. Vreau sa fim iar copii si sa ne jucam cu soriceii mexicani la ea pe balcon. Vreau sa intru pe usa si primul lucru sa ma intrebe daca am mancat, ce vreau sa mananc, sa-mi faca cartofi inabusiti la ceaun. Vreau sa-i numar sutele de carti din biblioteca, vrea sa am iar 8 ani si sa citesc Spartacus. Vreau sa fie la masa din bucatarie si sa faca pasente si sa le vorbeasca acelor carti ca si cum ar fi oameni. Vreau sa fie...




Drum lin nasica mea, sper ca acum ti-e mai bine!

duminică, 21 octombrie 2012

Draga blogule, de ziua ta (fericire)

Draga blogule,
 
te-ai facut mare, ai implinit sase luni. Daca ai fi fost un copil acum ne gandeam sa diversificam ceva alimentatie, ti-ar fi iesit si primii dintisori, poate ca ai fi inceput sa stai in fundulet si sa silabisesti. Era frumos daca ai fi fost (inca) un copil. Joi ai implinit sase luni si ma gandeam sa-ti dedic si tie o postare, doar mi esti loc de bine, de respirat si de povestit. In aste luni cred ca mi-ai fost cel mai bun prieten si cred ca meritai sa te laud putin, sa-ti laud traficul, uncii, afisarile care pe unde, cata lume te apreciaza si te iubeste. Dar de ziua ta mi s-au intamplat niste bucurii mari si nu am avut timp sa te sarbatoresc, ma ierti tu, ca doar esti al meu :).
 
Ce bucurii? Pai mi s-a intamplat sa ma trezesc invitata intr-un grup pe Facebook unde o alta doamna cu blog dorea sa faca un cadou unui copil. Pur si simplu asa, pentru ca asa e ea: BUNA. Aceeasi doamna s-a oferit asta vara, fara sa stie nimic despre noi, sa ne duca la mare. Nici macar nu stia ca avem prieteni comuni. Atunci mi s-a parut putin ciudat, obisnuita cum sunt cu altfel de oameni, dar acum m-am lamurit de unde venea oferta ei. Din suflet, asa e ea. M-am bucurat sa o cunosc, m-am bucurat pentru ocazia pe care ne-a oferit-o tuturor de a aduce o mica fericire. De fapt, bucuria cred ca a fost mare. In timp ce lucram sa indeplinim visul asta mic am cunoscut si alte doamne la fel de frumoase. "Cunoscut" pentru ca nu ne-am vazut la ochi intre noi, doar ne-am pus gandurile bune impreuna. Cand misiunea a fost dusa la un sfarsit ne-am dat seama ca o mana de oameni chiar poate face ceva. Chiar si un ceva mic, dar poate face CEVA. Asa ca ne-am relocat tot pe Facebook intr-un alt grup. Acolo ni s-au adaugat din ce in ce mai multi oameni. Va asteptam si pe voi. Incercam sa ajutam cateva familii cu probleme si copilasii despre care am mai povestit. O sa si reusim. Sunt fericita, blogule!
 
De ce fericire? Pai pentru ca m-am regasit intre oameni la fel ca mine, oameni care nu spun nu am, oameni care pot sa ajute. Si nu pot pentru ca-i dau lucrurile si banii afara din casa, ei ajuta pentru ca au sufletul la locul lui. Am simit iar sensul locuitului in tara asta din care multi vor sa fuga. A inceput sa-mi curga iar sangele prin mine. M-am simtit calda. Am vorbit cu oameni minunati care isi pun resursele, relatiile si timpul lor in ajutorul unor copii din celalalt capat de tara. Nu au iterese personale in minte, se gandesc doar la acele suflete. Am vorbit cu oameni minunati care s-au dus si au cumparat hainute, rechizite, alimente  pentru niste familii pe care nu le-au intalnit si nici nu cred ca or sa le intalneasca. Oameni care au adunat hainutele si jucariile copiilor lor, hainute pe care poate le pastrau pentru un viitor copil, si le-au oferit mai departe acolo unde era mare nevoie. Am vorbit cu oameni care au adoptat copii, cu altii care vor sa faca asta sau macar sa petreaca doua ore pe zi cu un copil fara parinti. Oameni care vor sa ii duca in excursii sau sa le ofere un Craciun intr-o familie, intr-o casa. Oameni care se lupta pentru aplicarea legii adoptiilor, lege care a fost modificata de un an de zile dar nimeni nu o aplica. Oameni care cred in Cel de sus, dar  si in cei de langa ei. Sunt fericita, blogule!
 
 
 
 
 
M-a facut fericita Monica.
 
Si Maria.
 
Si Gabriela.
 
Si Ioana (tu nu ai blog, dar te stii).
 
 
M-a facut fericita bucuria celor ajutati!
 
Multumesc!
 
 

marți, 16 octombrie 2012

Somnul lor, visele noastre

Stau cu buzele lipite de crestetul ei si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Stau asa, ca intr-o pauza de toate cele. Vrea sa adoarma cuibarita la mine in brate. De cand cu tot chinul cu raceala vine si cere in brate, intinde manutele si ridica un picior, apoi cere cu ochii. Incearca sa-si faca loc, se tot suceste ca o pisica in spatele sobei, isi impinge carliontii sub barbia mea. Nu mai e suficient spatiu, deja e mult mai lunga decat jumatate din mine. Ii cade fundul printre picioarele mele, isi strange paturica la piept si isi aseaza capul pe pieptul meu. Apoi maraie usor, vrea sa-i cant. Nu prea i-am mai cantat. Nu prea am mai facut multe dintre lucrurile pe care le faceam pentru ea. Parca nu mai am timp de nimic. O fascineaza cand ii cant, imi urmareste buzele si pleoapele i se fac grele, clipeste moale, mai deschide putin ochii si apoi adoarme.

Are nevoie de mai multa afectiune, oare nu-i ofer destula? Si parintii mei cred ca mi-au oferit toata afectiunea din lume, eu nu am simtit asa. Poate ca nu stiu sa-i dau destulul ei. Sau e doar o perioada. Sau e bine si cald la mine in brate. E asa de caraghioasa cum incearca sa se catere pe mine. Uneori se trezeste noaptea, ma trage sa ma ridic in fund si se suie la mine in brate. Oare simte ceva? Ma simte pe mine obosita si nervoasa. Intr-o zi s-a speriat de mine, am ridicat vocea si am speriat-o. De atunci cere si mai des in brate. Au fost zile grele si am tot certat-o, ea creste, eu obosesc din ce in ce mai rau. Am certat-o pentru "nimicuri", dar nimicuri care prin ochii obositi devin lucruri amenintatoare de viata. M-am speriat ca pune mana pe cuptor. Ea stie ca aragazul frige si nu pune mana, glumea cu mine. Ieri m-am enervat pentru ca ne-am inundat in bucatarie si apa care venea de sub chiuveta era cu otrava pentru gandaci. Ea vroia sa ma ajute, luase un servetel si vroia sa stearga apa... M-am speriat ca pune mana in otrava si am tipat la ea... a inlemnit. Pe aragaz aveam branza ei la fiert, pe bufet ii taiam fructele, apa iesea si nu aveam atatea maini. Am tipat la ea, am smucit-o si i-am zis sa stea unde o pun. Se uita confuza, speriata, incerca sa zambeasca, credea ca e o gluma, incerca ea sa faca o gluma. A stat unde am pus-o cu servetelul ud in mana, tot vroia sa il arunce la gunoi si eu tipam la ea sa nu se miste. Mi-am adus aminte de o idiotenie de test de "personalitate" in care trebuia sa spui ce faci mai intai daca cineva suna la usa, cineva la telefon, in baie curge apa si in acelasi timp plange copilul. Cu mintea de atunci spuneam plina de zel ca intai iau copilul, apoi telefonul, apoi apa din baie si apoi usa. Doar telefonul a mai ramas la locul lui. Evident ca intai inchizi apa, copilul oricum l-ai lasat intr-un loc sigur, pentru ca nu ai cum sa-l lasi intr-o camera neasigurat, la usa poate sa fie si tata-mare ca nu-ti pasa, iar la telefon...

Ma uit la copilul meu si ma intreb cat e de "al meu". Ii sunt mama biologica, eu am conceput-o, purtat-o, nascut-o, hranit-o. Ii sunt si mama social si legal. Ii sunt mama psihic, emotional. Din partea mea toate lucrurile sunt acolo. Asa mi-am dorit si asa s-a intamplat. Dar ea, oare ea cum ma vede pe mine? Cine sunt eu? Ea are ceva de "spus" in toate lucrurile astea pe care eu le-am ales? Oare cat va mai fi a mea? Oare cat este in mintea noastra si cat este in realitate? Oare cat este in mintea lor? Oare ce a fost in mintea ei cand am tipat la ea? O sa tina minte? O sa-i fie frica de mine? O sa uite si nu o sa mai tresara? Acum daca am deschis cutia de tipete or sa mai vina si altele? O sa ii dau si "doua la fund"? Cat mai sunt de mama si cat mai e ea "de copilul meu" daca eu n-am atata minte si tip la ea? Sau e normal si sunt eu nebuna? Nu cred ca e normal, nu era vina ei, nu facuse nimic. Eu am tipat la ea, iar ea vine si se suie la mine in brate...

Matilda s-a schimbat foarte mult. Ma uit la fotografiile ei de acum cateva luni, nu mai spun de cele de acum un an, si vad cu totul alt copil. E din ce in ce mai putin bebelus si din ce in ce mai mult ea. Are ochii ei. Se uita la mine si este plina de pareri. De vointa. Este din ce in ce mai putin copilasul meu. Incepe sa fie un omulet. Ea evolueaza mai repede decat sunt eu pregatita sa o faca, eu sunt prinsa intre munca, oboseala, casa, griji, iar ea creste, creste foarte repede. Pe langa temperamentul pe care i l-am intuit de mica incepe sa infloreasca personalitatea ei. A acumulat deja experiente, a inceput sa le puna cap la cap, a inceput sa fie ceea ce vrea ea sa fie. Se manifesta foarte explicit si uneori chiar agresiv. Incearca sa-mi spuna in fiecare zi ca ea e un alt om, ca ea nu e eu. Cred ca am ajuns in primul loc greu. Sunt mandra de ea. Sunt fericita pentru ea. Sunt putin trista pentru mine. S-a terminat cu bebelusenia.

 
Copilul creste, evident. Copilul din anul 2012 creste mult mai repede decat copilul din 1980. Si timpul parca trece mai repede. Tu esti copilul din 1980 crescut si iubit in alte vremuri. Felul in care ai fost crescut a lasat o amprenta foarte adanca in tine. Nici nu-ti dai seama cat de adanca. Numai de cate ori ti-ai spus "eu nu o sa fac asa, eu nu o sa-mi cresc copiii cum am fost crescut eu". Ti-ai spus dar te trezesti de foarte multe ori in mijlocul unei fraze, ai mai auzit fraza asta de mii de ori si ti-ai jurat ca nu o sa o spui. Stiu ca Matilda are spiritul meu, poate chiar mai mult, stiu ce au gresit ai mei cu mine, stiu ce nu vreau sa gresesc cu ea, dar e atat de greu. Avem pornirile astea, nu stiu de unde, sa-i modelam, sa-i ingradim, sa fie ce am vrea noi sa fie. Am decis de la inceput ca Matilda nu va fi un copil crescut cu "nu". Si daca nu as fi decis eu, ar fi decis ea in locul meu. Este tipul de copil pe care nu-l convingi cu un sigur cuvant. Este foarte intelegatoare si pe multe le gandeste singura, dar nu-i spune ca "nu e voie". Nu te va crede, ea vrea argumentul si poate nici atunci nu este suficient. Nu-i spun nu, nu o santasez, nu o amenint, nu o critic. Cred ca asta este varianta cea mai buna pentru noi, e mai grea, dar e mai buna.

Stiam ca generatia ei este una precoce, nu ma asteptam sa fie chiar asa. Nu ma asteptam ca la un an si sase luni sa ma priveasca de la jumatatea distantei pana la pamant doi ochi de om care inteleg tot. Nu ma asteptam ca un copil atat de mic sa-si ia farfuria dupa ce a mancat si sa o duca la bucatarie, sa isi puna jucariile la locul lor, sa adune gunoaiele si sa le arunce la gunoi, sa isi aleaga hainele si sa se imbrace, sa stearga o picatura de apa cazuta pe jos, sa isi curete hainele daca i-a cazut mancare pe ele, sa inteleaga tot ce vorbim noi si sa aiba initiativa. Si nu a pus-o nimeni niciodata sa faca ceva, nici ordine, nici nimic. Cand o vad atat de serioasa ca pleaca cu vesela la bucatarie, calca apasat si priveste cu grija lingurita din cana ca nu cumva sa-i cada... Intr-o zi se clatina prea tare asa ca a luat-o in cealalta mana, a dus cutia de iaurt la gunoi si lingurita in chiuveta. Sa va spun de cate ori mi s-a intamplat sa arunc si lingurita la gunoi? Copilul de un an jumate este mai atent. Iar mie mi-e mila de ea. Nu stiu de ce mi-e mila, nu o chinuie nimeni, face ca asa ii place ei. Dar nu mi se pare normal, e un copil, sa-si vada de jucariile si de nazbatiile ei. Oare m-a inteles pe mine ca trebuie sa fie ordine? Ca am nevoie de ajutor? Oare o face pentru mine? Adevarul e ca vine foarte fericita inapoi si aplauda, rade la mine... Duminica m-a ajutat sa ma spal pe cap, mi-a tinut samponul. Si daca de fapt ea ma imita pe mine? O sa imite si ca am tipat la ea... O sa fie si ea nervoasa...


Cel mai mila imi e cand ii vad dorinta de socializare. Ea nu are foarte multi oameni ai ei. Suntem asa o jumatate de mana de oameni. Cum iesim din casa rade in toate partile, vorbeste cu lumea pe strada, fuge la copii si le ofera jucariile ei. Mai ales fetitelor mai mari... fetite care nu se joaca cu ea si fug. Sambata seara mi s-a rupt sufletul, s-a dus la o fetita sa-i dea trocariciu ei de impins, fetita mare s-a uitat asa de sus si a zis catre o alta "uite, asta vrea sa ne jucam, dar eu sunt mare ce sa ma joc cu ea" si a fugit. "Asta" a fugit cu disperare in ochi dupa ea. Am luat-o in brate, avea lacrimi, ce sa-i spun? O doamna care a observat scena a venit sa-i ofere o floricica, a vorbit cu ea si i-a intrat in joc, avea si un catel, fericire mare. Copilul de un an jumate vrea oameni si vrea socializare, vrea jocuri, iar eu nu cred ca fac destul pentru ea. Teoria spune ca pana la doi ani copiii nu se joaca impreuna, stau doar un grup. Nu stiu despre ce copii e vorba in teoria asta, al meu vrea joc interactiv si il cauta de luni bune.

Ma uit la ea cand doarme si incerc sa deslusesc lucruri. Oare ce viseaza, ce o fi in mintea ei mica? O tin in brate si ma uit la ea. Uneori mai deschide un ochi si-mi zambeste, plescaie si se culca la loc. Cand doarme seamana cu ea bebelus. Mi-e drag cand se cuibareste la mine in brate. Ma linisteste sa o adorm asa. Cand era mica nu-i placea, mai adormea accidental la san. Cand a mai crescut chiar se dadea jos din brate, i-a placut sa adoarma in patut. Acum e prima data cand cere "brate". Ma tot gandesc ce s-a schimbat. I-a lipsit ceva, are nevoie de altceva?! E o faza normala? Sa stie ea oare ca am nevoie sa o tin in brate? Si ziua cand alearga prin casa isi aduce aminte de mine si vine la iubit. Vine strigand mama-mama in bucatarie de-mi sare inima. Ma ia in brate si da din gene la mine, apoi fuge la treaba ei. Cred ca a inteles deja cum e cu fericirea... si ca mami e fericita atunci cand e luata in brate. Doar ea stie.


Probabil ca e doar un alt copil dintre acei multi copii, dar e (inca) a mea. :)

vineri, 12 octombrie 2012

Ajutam niste copii? Va rog eu!

De ani buni incerc sa ma vindec de sensibilitate, stiu ca sunt prea sensibila, ca nu e sanatos, ca asta m-a facut aproape sa ma pierd pe mine, dar nu pot. Nu pot! Nu o sa pot in viata mea sa trec pe langa un copil chinuit si sa nu-mi vina sa-l iau acasa, sa-l ingrijesc si sa-l iubesc. Am si facut-o. O sa simt mereu cand vad un copil agresat ca-mi vine sa-l fac una cu pamantul pe agresor. O sa ma gandesc mereu la copiii din caminul unde am fost voluntar, o sa sper mereu ca au ajuns undeva bine. De cand am si eu copilul meu si simt ce inseamna sa fii mama si vad ce inseamna ca un copil sa aiba mama... stiti si voi, e ceva prea mare si prea mult ca sa incapa aici in trei randuri.

Ajutam niste copii? Sunt orfani, sunt intr-un spital din minunata tara numita Romania, sunt la Iasi. Nu au de niciunele, nimic, nici macar scutece. Scutecele alea de ne fac noua viata mult mai usoara, nu au, au panza in loc de scutece. Aveti un bax pe acasa?  Poate ca au ramas mici de copilul vostru, poate ca deja e copilas mare si face la olita. Eu am 3 baxuri, chiar scutece bio, fi-mea nu le-a vrut. Hainute mici? O jucarie? Eu am si hainute mici si jucarii. Le trimitem unor copii?

Sunteti din Iasi? Va puteti duce pana la ei. Suneti de oriunde din tara asta? Le puteti trimite bani, hainute, scutece. Daca nu aveti timp si nu puteti  sa va deplasati ma contactati pe mine, le strang eu pe toate si ma asigur ca vor ajunge la ei. O fundatie din Bucuresti se ocupa de acelasi lucru, de la ei am aflat povestea, ii puteti contacta direct pe ei ( Aleea Vergului nr. 4, bl. 15, ap. 35, sector 2 Bucuresti) si pe cei care se ocupa de acesti copii:

Anca Craciun (0749067014)
Alexandra Parnic (0753856441)
Irimiea Adrian (0756646441)
Olaru Alina (0745557985)
Dr. Diana Padure (0745831521).

Sunt 57 de copilasi cu varste intre o luna si 2 ani, sunt internati in centrul de recuperare Sf. Maria din Iasi. Nu vreau sa va fac si pe voi sa plangeti, vreau doar sa va rog sa-i ajutam. Va rog eu!


Copii ca ei sunt peste tot in tara, puteti ajuta oriunde.


Multumesc!

miercuri, 10 octombrie 2012

Scrisori pentru Matilda (4)

marti, 9 octombrie 2012


Draga mea,

de aseara  ma tot gandesc la Craciun. Ma intorceam de la cumparaturi si pentru prima data in foarte mult timp nu se vedea nici o masina, nici un om, nici la stanga, nici la dreapta. Stateam la semafor si ma gandeam oare sa fie un meci ceva, ca doar cand joaca Romania piere toata suflarea de pe strada, neam de microbisti neamul asta al tau. Nu era nici un meci, mi-a confirmat taximetristul. Am stat asa cateva clipe si am privit linistea, ce frumos! Frumos si straniu, ne-am obisnuit sa fim inghesuiti din toate partile. Am scos nasul afara si mirosea a frig,  a sarbatoare. Poate ca de asta nu erau oameni pe strada, o fi sarbatoare?! Sunt toti acasa? Sunt cu familiile lor, cu puii dragi? Mi s-a facut dor cu lacrimi... dor de tine.

Ti-am luat un cadou, niste cuburi pentru construit, noua ta pasiune. Un cadou pentru cele 18 luni de viata. Primele 12 luni ti le-am sarbatorit cu tort, pe fiecare in parte, fiecare minunata, fiecare unica. Dupa ce ai implinit anul am zis sa lasam glucida si ti-am luat cate un cadou micut. Tu stii ce sunt cadourile de mult timp, iti plac, mai ales ambalajele. Sa-ti dau pungi, hartii, fundite, cea mai mare fericire. Ti-au placut foarte mult cuburile noi, a trebuit sa iti facem baie cu ele in maini, tot asa te-am imbracat, te-am pus la san si ai adormit (tot cu ele in maini). Noroc ca-s moi, cuburile :). Te bucuri asa de orice prostiuta, cateva cubulete colorate si pentru tine era deja magine, ce frumos o fi!

Frumos ca de Craciun, si pentru noi era asa. Mi-e dor de Craciun! O sa fie al 3 lea Craciun impreuna. Primul l-ai petrecut la mine in burtica, sigur nu mai stii de el, cu toate ca mie imi place sa cred ca tu, undeva intr-un coltisor de minte, mai stii cum era acolo. Probabil ca nu intelgeai ce-i cu toata agitatia, ce e cu mirosul ala nou, mirosea a brad. Nici cu leganatul ala sus-jos nu cred ca stii ce a fost, ma tot cocotam eu pe scara ca sa pun globuletele in pom. Imi pare rau ca am plans de primul nostru Craciun. Eram singura si ma enerva atat de rau neputinta, nu puteam sa mai fac lucrurile firesti, sa fac ordine, sa pun bradul, sa-l impodobesc. M-am asezat in fund langa el si am inceput sa plang. Cred ca mi-am plans si de mila, de faptul ca o sa fac bradul singura mereu. Ma ajunsese greul si l-am simtit mai tare, m-am gandit la tine, m-am gandit ca o sa ma ai doar pe mine, mi-a fost ciuda, mi-a fost ciuda de toate sarbatorile in care o sa ai doar mama. Bine ca ai si mama, dar... Am plans mult de primul nostru Craciun. Acum imi pare rau, eram obosita. Sper ca nu te-am suparat si pe tine atunci. N-am indraznit sa-ti fac nici cadouri, nu stiam ce o sa fie cu noi atunci. Dar uite ce brad frumos ti-am facut!





Al doilea Craciun l-am petrecut impreuna, dar fiecare in trupsorul ei, nici pe asta nu o sa ti-l amintesti, e doar in sufletul meu. De data asta am plans, dar de bucuria ta. Mi-am dat seama cat de bleaga am fost, nu erai singura, nici eu nu eram, noi doua suntem o familie. Acum aveai nasucul tau sa te bucuri de mirosul de brad. Te-a fascinat. Nu stiai de unde a rasarit peste noapte chestia aia mare si verde cu multe beculete si mingiute colorate. A rasarit pe la trei noaptea in dimineata de Craciun, abia atunci am avut timp sa-l fac, imi era teama ca o sa te trezesti si nu o sa fie bradul gata. A fost, he he, mami super mami :). Nu o sa uit niciodata reactia ta: ai facut ochii mari, ai exclamat oaaaaaaaaaa si te-ai arcuit toata, asa cum faci cand te bucuri de ceva. Ma asteptam sa vrei sa-l gusti, sa-i tragi globurile si jucariile din el, dar nu, te-ai dus si le-ai mangaiat. Te uitai la mine cu ochi intrebatori si vroiai sa stii ce e fiecare minune de acolo. Cred ca ti-am povestit fiecare glob de o suta de ori. Cel mai mult ti-a placut globul rosu, cel aniversar: primul tau glob! Anul asta o sa comande mami mai din timp si o sa ai unul pictat cu o poveste. Anul trecut m-am dezmeticit destul de tarziu si am luat globuri simple pentru tine si varul Tudor, iar pentru copilasii care au fost la botezul tau am cumparat globuri pictate. Sunt facute manual de niste oameni foarte draguti din Harghita, frumoase, delicate, cu suflet. Culmea, au si ajuns toate intregi, am avut mari emotii. De data asta comandam cu mai mult curaj. De data asta o sa impodobim impreuna bradul. Anul asta esti mare (tare mare esti), o sa fie primul tau Craciun cu amintiri, restul o sa le vezi doar in poze. Anul asta o sa fim cu adevarat impreuna, noi doua, familie. Pe 10 decembrie o sa mergem sa alegem un brad, asa face mami in fiecare an, apoi o sa-l aducem acasa si o sa zaca un timp pe balcon. Probabil ca o sa uiti ca-i acolo. Dar in seara de Ajun, adica pe 24 decembrie, o sa-l chemam pe nenea Ulian sa puna marele copac (ca o sa fie mare, iti zic sigur) in suport si noi doua o sa-l impodobim :). Sper sa nu rezulte prea multe victime in randul globurilor. Apoi tu o sa te duci si la nani si mami-Mosu' o sa-ti puna muuulte cadouri sub brad. O sa le gasesti acolo dimineata si nu o sa mai stii pe care sa-l desfaci si pe care sa-l joci primul.


Asa era Craciunul si pentru noi. Nu stiu de unde scoteau mamaie, tataie, nasicii si nasicile banii dar ne luau multe cadouri. Viata era altfel atunci, probabil atat de altfel incat copilasii ca tine or sa auda despre asta ca si cum le-ar spune cineva o poveste. Jucariile erau putine, cine avea relatii sau pe cineva "pe afara" si primea cate o masinuta teleghidata era asa uaaaa, cevaaaa. Noi ne bucuram si pentru trei portocale si doua banane coapte sus pe dulapul din bucatarie. O cutie cu compot de ananas, niste ciocolatele in folie aurie si o mana de bomboane cubaneze, ca doar era sarbatoare. Mamaie Marita ne tricota mereu un fluar si o pereche de pantaloni. Asa am crescut noi, poate de asta acum ne dorim sa facem atat de multe pentru voi. Dar oricat de simplu ar fi fost restul anului, de Craciun totul era minunat. Se adunau toti si incercau sa ne indeplineasca dorintele. Primeam ba papusica aia cu parul aramiu, ba broscuta saltareata, ba vreo masinuta portocalie si decapotabila pentru unchiul tau. Erau mai multe jucarii decat am fi avut nevoie intr-o sigura zi, dar asta era tot farmecul. Nu era orice zi, era CRACIUNUL! Asa mi se pare ca e frumos, chiar daca sunt inutil de multe, chiar daca o parte or sa fie abandonate undeva, Craciunul aduce cadouri. Inca nu am uitat bucuria sacului cu jucarii, vreau sa ai ocazia sa o simti si tu. Sa stai acolo in mijlocul lor si sa chicotesti asa cum numai tu stii. Pentru un timp cadourile o sa ti le aduca Mosu', la cat sunteti voi de isteti acum "timpul" asta o sa fie destul de scurt. Apoi o sa intelegi ca cei dragi tie sunt cei care te gandesc si iti aduc o mica bucurie, dar dincolo de noi este spiritul acelei zile. Chiar daca Mosul este demascat nu o sa se piarda nimic, chiar o sa castigam ceva, o sa castigam sensul acelei zile a bunatatii. O zi in care o sa primesti si o sa faci daruri. O zi in care mami o sa te invete ca nu suntem doar noi pe lume, ca mai sunt si altii mai putin norocosi, o sa mergem la ei si tu o sa le faci daruri. O sa simti o bucurie si mai mare decat cea de a primi cadouri, o sa stii cum este sa oferi si tu la randul tau.


Cat o sa fii puiul meu si o sa mai astai pe langa mine o sa sarbatorim mereu Craciunul, o sa fim familie, o sa impodobim bradul, o sa desfacem cadouri multe impachetate cu grija in hartie rosie. O sa te ajut sa-i scrii o scrisoare Mosului si o sa am grija sa primesti lucrurile din ea. O sa te rasfat si o sa stii ca acea zi este despre bucuria de a fi copil. O sa-ti fac sarmale si cozonac (sper ca ne da nasica Andreea o reteta gluten free si sugar free :)) ). O sa pun covorul ala cu omul de zapada la usa si o coronita din brad pe care in fiecare an o sa ne-o fure cineva. O sa mergem sa vedem cum se aprind luminitele in oras, o sa privim in sus si o sa asteptam sa ne pice un fulg de zapada pe limba, apoi inaca unul si inca unul, pana o sa facem rosu in gat. O sa bem compot de mere fierbinte cu scortisoara si portocale. Nu o sa te pedepsesc niciodata, nu cred ca de Craciun e ziua in care un parinte trebuie sa plateasca politele, toti copiii sunt "cuminti" de Craciun. O sa-ti spun povesti frumoase despre bunicii si strabunicii tai. O sa le aprindem o lumanare celor care nu mai sunt. 



Atunci cand o sa fii prea mare pentru prostiile mele de femeie batrana si nu o sa mai ai rabdare cu mine sau atunci cand nu o sa mai fiu as vrea sa-ti aduci aminte de primul tau Craciun de omulet pe pamantul asta. De luminitele din ochii tai, de cartile pe care le-ai ros cu pofta, de costumasul de elf care ti-a patat scaunul de masa, de urechile de ren si de clopoteii din ele, papusica bio cu parul cret si jumulibil, de globul rosu care-ti ura Craciun fericit in 2011. As vrea ca o zi de Craciun din 2011 sa-ti stearga orice lacrima dintr-o zi de Craciun din 2033 sau 2055 cand cine stie ce barbat te-a lasat singura de Ajun, cand cine stie ce faptura mica si minunata iti misca in burtica si tu nu stii ce o sa fie cu viata voastra, cand poate eu nu o sa mai fiu, as vrea sa-mi simti mangaierea din dimineata de Craciun si sa stii ca dragostea de mama face totul sa fie bine. Noi am fost bine. Noi suntem bine!







Te iubeste mama!

luni, 8 octombrie 2012

Despre un personaj fictiv: parintele perfect

N-ai somn, stai intins in pat, te gandesti la... lucruri. Esti parinte obosit, deci nu te gandesti la acele lucruri, ci doar la din astea parintesti. De fapt ai si somn, dar copilul horcaie, tuseste, se tot ineaca, nu poti sa adormi ca ti-e teama ca se sufoca, asa ca-l veghezi. (Nu ne-a trecut raceala sau ne-a trecut pentru 3 zile, m-am intors la job unde toti erau infectiosi, am luat-o de la capat). La ce ma gandesc zilele astea (pe langa faptul ca le urez de bine celor care vin bolnavi morti la munca)? Eu cum am fost astazi? Dar Matilda? Am apucat sa ma bucur de ea, sa-i sorb zambetele, sa-i mangai lacrimile sau i-am dat doar de mancare (ce trebuia, evident), am ingrijit-o, spalat-o, culcat-o? Ce am fost eu azi? Am fost mama ei sau doar un parinte? Ma gandesc la bucuria pe care am simt-o sau nu astazi. Ma gandesc la incrancenare. La incrancenarea parintilor in a fi perfecti si in a creste copii perfecti. Nu-i zi de sus sa nu se iste cel putin o discutie halucinanta despre cine-i mai bun, mai atasat, mai alaptator, mai purtator. Toate istoriile astea sunt ascunse sub ideea de a avea copii fericiti si parinti asisderea, oare sa fie asa? Mie imi miroase mult mai tare a orgolii si a competitie decat a fericire.

Noi locuim langa un parc. Mare bucuruie, bucuria e proportionala cu dimensiunea parcului, parcul e mare- bucuria si mai si. Eu nu sunt genul de mama-sociabila, ma irita grupurile de mame care stau si filosofeaza la o tigara sau punga de seminte despre teoria biberonului, schimbatul rahatului, rasul marului, adormitul copilului, etc. Cu cat pot sa le evit mai mult, cu atat mai bine. Pe cat imi plac mie oamenii, pe atat imi displac grupurile astea de "socializare". Tot anul trecut ne-am plimbat cu orele pe cealalta parte a lacului. Pe acolo se aventureaza foarte putini, parinti si mai putini, ne intalnim, ne zambim, ne intelegem, si ei sunt la fel ca mine. Dar Matilda a crescut si a trebuit sa ne mutam ambasadele in parculetele cu tot felul de agregate, vrea la leagane, vrea la copii, asa ca executam leagane. Ehh si oricat as aplica eu strategia cainelui turbat - fara contact vizual direct - tot ma trezesc abordata de cate un parinte. Discutiile sunt invariabil aceleasi: da cati ani are? a, da? pare mai mare! si lapte praf mananca? nu? cum adica o alaptati? da mancare, mancare mai mananca? da, de toate? cum nu mananca pufuleti/biscuiti/stiksuri? Hmmm, dar nici paine, nici o prajiturica facuta in casa? (si se uita asa cu o moaca de vai, saracu copil). Aceleasi discutii, mereu. Acum ca Matilda e mai copacel asa intrebarile incep sa-i fie adresate si ei: Cati ani ai, cum te cheama, vrei un pufulete? Nu, nu vrea si nici nu vorbeste, evident.  Daca avem noroc nu ne abordeaza nimeni, daca avem ghinion stam si ascultam pareri despre ce ar trebui sa fac eu pentru copilul meu, cand ar fi trebuit sa manance, ce sa manance, cand sa-i rasara dintii, cum sa doarma, cum sa se joace, ect. Si ma intreb si eu (ca porstu) oare toata existenta unui copil se reduce doar la asta, chiar e asa de important cati dinti are la x luni? Si daca are mai putini inseaman ca ce? Chiar este asa de socant cand o mama iti raspunde despre copilul sau cu "e fericit"? Chiar nu mai avem ce face ca parinti decat sa ne uitam un curtea vecinului? Sa-i analizam copilul, sa-i comparam copilul, sa-i criticam copilul, sa credem ca daca al lui e altfel decat al nostru inseamna ca al lui nu e "normal"? Poate ca al nostru e altfel si ceilalti sunt "cum trebuie". E normal sa vedem si in jurul nostru, e normal si sa avem pareri, dar nu s-ar putea, totusi, sa avem mai putine si mai putin agresive? N-am putea mai bine sa vedem ca odrasla noastra tocmai ce a cazut cu nasul de pamant in timp ce noi nu aveam loc de nasul copilului de langa? As putea sa le spun si eu lucruri? As putea, dar nu (mai) simt nevoia. Le mai spun prietenelor si cunostintelor atunci cand ma intreaba, dar si asta foarte rar.

 De parca nu erau suficienti cei cu plozi, acum au intervenit in discutie si cei fara. Sunt femei care stiu ce vor face cand vor avea copii, au multe pareri, au pareri liber exprimate. Faptul ca o femeie nu are copii inseamna ca nu are dreptul la o parere? Parere despre ce? Pai despre cum se fac/ nasc/ cresc ei, copiii astia, despre ce fac bun parintii din jur, despre ce fac rau, despre cum o enerveaza un copil care urla si sa tavaleste pe jos intr-un hipermarket. Eu cred ca are dreptul la o parere, are dreptul si sa viseze la cum va face ea cand va avea copii, va fi (evident) genial de ponderata, nu va umbla prin extremele parentingului, nu va alapta excesiv, nu va purta excesiv sau deloc, nu va alinta, nu va si mai ales NU va. Mai mult, eu cred ca are dreptul si sa judece, toti judecam, nu cred ca suntem Maica Tereza reincarnata, toti comparam si judecam, astea vin la pachet. Chiar daca nu o faci cu rautate, in clipa in care ti-a iesit pe gura porumbelul care incepe cu " eu am facut/ eu cred/ eu zic" atunci a iesit si judecata ta. Deci oricine are dreptul si la parere, si la vis, si la judecata, dar tare as vrea ca atunci cand acel copil personal va aparea pe lume, persoana, perfecta ea asa in teorie, sa ia totul cu liniuta de la capat si sa-si nege sau confirme (Doamne ajuta) parerile de acum. Poti sa crezi si sa spui lucruri despre tine, dar nu poti sa stii ce e mai bine pentru altul, nu stii cine-i copilulul lui si ce-i trebuie. De fapt nici despre tine nu stii mare lucru pana cand nu o sa ajungi in pantofii tai de parinte. Cele mai mari razgandiri de strategie le-am vazut in cazul mamelor zmeu, cele cu eu nu o sa fac si nu o sa dreg si mama Doamne ce de mai fac acum.

Eu aveam pareri inainte sa am copilul? Evident. Aroganta cum ma stiti aveam chiar multe. Le si expirmam? Uneori. Jigneam prin exprimarea lor? Poate. Ai dreptul sa-i spui unui parinte ca tu crezi ca-si creste copilul gresit? Habar nu am, dar multi o faceam mai mult sau mai putin direct. Are un alt om dreptul sa-mi spuna mie ca-mi cresc prost copilul? As vrea sa aud si argumentele. Imi cresc bine copilul? Sper, fac tot ce e omeneste posibil ca sa-i fie bine. As putea face mai mult? Cred ca da, de exemplu as putea fi mai rabdatoare si in zilele in care-mi explodeaza capul de nervi. Tot ceea ce fac eu pentru copilul meu ma face un parinte mai bun? Alaptatul, alimentatia, dormitul cu ea, alinatul, lipsa constrangerilor, toata informatia pe care am adunat-o, toate astea ma fac un parinte mai bun? Eu cred ca da, ma fac mai buna decat as fi fost fara sa fac si fara sa stiu toate lucrurile de mai sus. Sunt mai buna decat alti parinti? Sunt cat pot eu sa fiu de buna pentru copilul meu, pentru un alt copil... nu cred. Ar fi o alta persoana un parinte mai bun pentru copilul meu? Posibil si asta, dar nu l-ar iubi si pretui asa cum o fac eu. Oricat ar fi o alta femeie de pregatita, de desteapta, de rabdatoare, inteleapta, experimentata, oricat de oricat, nu-ti va iubi copilul asa cum o faci tu, nu se va bucura de zambetul lui mai mult decat o faci tu, nu o va durea sufletul mai tare pentru o lacrima de tristete a copilului tau.

Am pareri si astazi? Evident. Poate ca sunt mai aroganta decat eram (asa am auzit eu ca ma alinta lumea, cica-s aroganta pentru ca am tupeul sa fiu parintele copilului meu). Imi mai spun parerile? Poate mai mult ca niciodata, mi le spun  aici. Le mai spun si "pe viu"? Mult mai putin, doar daca sunt intrebata si nici atunci pe deplin. De ce? Pentru ca acum, avand si experienta propriului copil, tin si mai mult la parerile mele. Am citit, am simtit, am facut, fac, imi cresc copilul exact asa cum credeam ca o sa-l cresc, asa cum simteam eu ca trebuie crescut un copil. Am facut mai putin decat credeam ca o sa fac? Pana acum nu. Am facut mai mult? Da, am facut lucruri la care nici nu visam. Copilul m-a inavatat nevoile lui si eu le-am urmat. Multe lucruri pur si simplu ni s-au intamplat, ne-am trezit 18 luni mai tarziu tot dormind impreuna, tot alaptand, tot atasate.  Asta face din Matilda o rasfatata? Nu cred, face din ea doar un copil ascultat, respectat si fericit. Are si ea capricii? Sigur ca da, e om, e a mea, e ca mine. Are incapatanari si capricii, nu i le temperez, mi le-am asumat. Se tavaleste pe jos in magazine? Inca nu, nici nu cred ca o va face. Intre un copil capricios si unul militarizat educat l-as alege oricand pe primul.
 
Copilul din teorie e rodul imaginatiei noastre, e perfect, nu face crize, nu miroase, nu vrea in brate. Orice femeie care isi doreste un copil isi face si proiectii legate de acest copil. Viseaza ca va avea albastrul ochilor de la bunica, zulufii parului verisoarei de a 5 a speta, dar ce conteaza, ea ii avea frumosi, sa fie inalt, sa fie suplu, inteligent nu mai spun. Apoi copilul personal va veni cu temperamentul perfect: suficient de linistit cat sa nu ne puna nervii pe moate, dar suficient de activ si de simpatic pentru a nu parea un pampalau. Pe langa acest copil ne visam pe noi, mamele ideale, calme, frumoase, parfumate, nedormite de 2 ani dar fara cearcane pana la buric, perfecte si noi. Copilul din teorie va fi perfect si va avea un parinte perfect, lucrurile vor fi teoretic de minunate. Dar copilul din teorie nu va fi niciodata iubit si nu te va iubi, el traieste doar in mintea ta.
 
Cred in echilibru? As crede daca ar exista sau daca ar exista doar un singur echilibru. Dar pentru asta ar insemna sa existe un singur parinte si un singur copil, iar existenta lor sa fie intr-o lume perfecta. Cred in echilibrul nostru, dar echilibrul nu e format dintr-o linie drepata, ci e format din stanga si din dreapta. Echilibrul nostru este greseala de azi, lucrul facut bine maine, lucrul facut mai putin bine peste o saptamana, cel minunat facut doua zile mai tarziu.  Facem tot ce putem, asa cum au facut si parintii nostri pentru noi. Au facut asa cum au crezut ei atunci. Au crezut ca o sa ne fie mai bine la bunici, ne-au dus acolo, au crezut ca o sa ne fie mai bine mai putin cocolositi, nu ne-au alinat dupa fiecare sughit, au crezut ca e mai bine ca un copil sa fie "ïndependent" de mic, ne-au culcat singuri si nu au raspuns la primul scancet. Asta stiau acum 30-40 de ani, asta au facut. Ne-au dat mar ras cu biscuite, ne-au dat suc de morcov, ne-au dat supa de legume din biberon. De  cele mai multe ori nici nu aveau de ales, nu aveau informatie, nu aveau timp, nu aveau nici 10% din ceea ce avem noi acum. Dar sunt sigura ca erau la fel de convinsi ca si noi astazi ca fac ceea ce era mai bine. Nu cred ca felul de a ne creste face diferenta intre ei si noi. Nu cred ca suntem atat de traumatizati pe cat ar zice teoriile de astazi. Cum am mai fi noi asa de destepte si de atasate iesite din niste mame atat de nepricepute si de defecte?! Da, au fost si lucruri care puteau fi altfel, au fost si traume, sigur ca au fost, eu le am pe ale mele si zic ca in mare parte le-am depasit (mai ales de cand sunt si eu parinte). Dar siti ce aveau ei si nu avem noi? Intre scutece de panza, tetine de cauciuc, morcovi storsi in tifon, biscuti sfaramati, stiti ce aveau ei? Aveau bucurie, aveau libertate, aveau inocenta, aveau fericirea de a fi parinti. Am sentimentul ca asta se pierde de la zi la zi. Cu fiecare carte in plus, cu fiecare teorie lansata, cu fiecare tehnologie, se pierde din fericirea de a fi parinte. Ne pierdem in atata incrancenare de a fi perfecti. Vestea proasta este ca oricum nu o sa fim. Deci n-am fi cu totii mai castigati daca seara ne-am numara in minte de cate ori a ras copilul nostru azi decat gramele de gluten pe care le-a mancat. Copilul este despre el si despre fericirea lui.



Cand a ras copilul tau pentru prima data? Cand a chiuit de fericirea unei noi descoperiri? Cand ti-a cuprins obrajii in maini si te-a pupat cu dinti si balute? Cand ti-a zis pentru prima data stangaci si timid "mama"? Cand a descoperit iarba, cerul, fluturii? Cand  a vazut marea si nisipul?  Cand s-a mozolit pana la urechi intr-o felie de pepene? Cand a fost fericit?


 

 

marți, 2 octombrie 2012

Nostalgii de mama

Este si toamna, si frunze galbene, si liniste, si faptura minunata are aproape 18 luni de cand nu mai locuieste in mine. Alearga, rade, vorbeste despre lucrurile din mintea ei, toate lucrurile din mintea ei fac precum magarul, asa a decis ea, toate sunt magari si fac ihaaaa, ihaaaaa. Doar cainele are un statut aparte, el face totusi ca un caine. Si e toamna, si ma uit la pantecul meu in care nu mai locuieste nimeni, poate doar cafeaua bauta in viteza de dimineata, cafea la cuptor (nu avem gaze de doua zile). Acum doi ani, tot toamna, acolo era EA. Era cu mine mereu, era ocrotita, iubita si asteptata. Mi-a lasat o mica amintire, daca te uiti atent, dintr-o parte, stii ca acolo a fost un cuib. A ramas o urma unde a crescut o viata, e o mica rotunjire. Mi-e tare drag de ea, o privesc in fiecare dimineata cand trec in fuga catre dus. Ma saluta linistita din oglinda, e amintirea ca eu am gazduit un suflet. Am nostalgia existentei ei in mine, mi-e dor de clipele noastre in care se misca usor sub palma mea, se mangaia de mine, de clipele cand imi auzea vocea si isi incepea dansul. Mi-e dor sa o mai simt acolo, doar a mea.

 Mi-e dor de felul in care-mi cocotai burta, n-am avut niciodata o burtica gen balon, aveai tu grija sa fie in colturi, sa fie un hexagon, cam asa a si ramas. Se vede ca ai stat numai in stanga, te impingeai pana ti se vedeau talpitele prin piele. Mi-e dor sa te mai gadil la talpi. Si de noptile in care-mi trageai ghionturi ca prea ma culcasem bine pe burta. "Treci mami inapoi pe o parte, nu pe aia, pe cealalta!". Mi-e dor de acea joi seara din toamna cand am simtit primul fluturas, erai tu, incepeam sa-ti simt zborul. Imi lipsesc inceputurile de saptamana cand iti povesteam ce e cu tine.

"Astazi incep sa-ti creasca manutele, o sa ai degetele, zece."

"De astazi ai urechiuse, o sa incepi sa auzi o voce care-ti spune in fiecare secunda cat de mult te iubeste, e mama ta."

"Astazi o sa deschizi ochii tai frumosi, ochii tai care or sa vada toate minunile lumii."

"Da, ala e un sughit, o sa tot sughiti, e bine, ti se dezvolta plamanii."

"Nu mai ai loc, stiu, e tare inghesuita garsoniera ta. Te intinzi? Acum e mai bine? E bine asa cu un picior pe ficat, unul nici nu mai stiu pe unde si capul ti se odihneste linistit pe vezica, e bine. E totul moale si cald."

Chiar asa, oare cum era pentru tine acolo? Oare mi-ai spune daca ti-ai mai aminti? Eu cred ca-ti amintesti, dar nu stii sa-mi spui. Era cu muzica si leganat? Ti-e dor de pernuta moale pe care dormeai? Si de sfoara aia? Da, ti-a cam fost drag de ea, ti-ai pus-o de doua ori in jurul gatului, margele. Te speria sunetul apei de la dus, stiu, si acum te sperie. Nici corurile din biserici nu-ti placeau, nici asta nu s-a schimbat. Iti placea somonul, ce de somon m-ai facut sa mananc, e preferatul tau si acum. Da, si nectarinele.

Oare cum a fost pentru tine cand ai iesit? Ai simtit acelasi gol, aceeasi singuratate? Oare ti-a fost la fel de cumplit de greu cand te-ai trezit singura? Cred ca ti-a fost. Te-am inteles, crede-ma. Cel mai mult atunci cand aveai trei saptamani, m-au obligat sa "ies putin din casa". Fara tine, fara tine in pantec, fara tine la sanul meu. M-am simtit pierduta. Nu stiam cine sunt, de ce sunt eu fara tine, cum de sunt fara tine. Nu mai stiam nici sa merg. M-am vazut pentru o clipa intr-o vitrina, era o straina acolo, cine era femeia care seamana cu mine? M-au durut privirile oamenilor, privirile barbatilor adresate unei femei, nu unei mame. Imi venea sa le strig "Ce va uitati, sunteti nebuni? Nu vedeti ca sunt cu pui?" Nu, nu vedeau, nu mai eram. Pe afara eram iar doar femeie, prin suflet eram doar mama. Mi-a luat timp si mi-a fost greu sa invat sa fiu doar una. Ciudat cum o viata de unu s-a uitat in 9 luni de doi.

Imi amintesc ca atunci abia asteptam sa o vad, as fi scos-o doar asa pentru cateva clipe, as fi sarutat-o si apoi as fi bagat-o inapoi. Acum as vrea sa o mai simt pentru o clipa cum ma gadila cu manutele ei mici.  Mi-e dor de dragostea pe care o simteam pentru corpul meu, de frumusetea pe care o vedeam in el. Nu cred ca am fost candva mai frumoasa. M-am iubit, ceva nou pentru mine. Am fost atat de "eu" cat am fost "noi". Am nostalgia zilelor care au dat alt sens vietii.


 20 noiembrie, 20 de saptamani