Fara ganduri, fara...

Nu am mai scris nimic... Ca sa pot scrie trebuie sa pot gandi, sa pot simti. Zilele astea am refuzat sa gandesc. Am trait asa fiecare clipa ca si cum as fi cu mintea virgina. M-am jucat cu Matilda mult, si mai mult. Am incercat sa traiesc in lumea ei, in mintea ei. A fost odihnitor. Am vorbit mult la telefon, foarte mult. Am vorbit cu oameni noi, oameni care nu au legatura cu trecutul, nu au istoriile mele. Mi-au vorbit, m-au intrebat, m-au gandit cu ganduri bune si s-au lipit de sufletul meu. 

Este greu sa incerci sa-ti imprastii gandurile din minte. Este si mai greu cand esti un om rational si logic. Nu am facut asta de dragul unui experiment bizar, pur si simplu n-am vrut sa traiesc in realitate. Daca nu te gandesti, daca nu recunosti ca ceva s-a intamplat, inseamna ca nu s-a intamplat?!  Daca un lucru nu exista in mintea ta, daca nu ai nicio imagine reala, daca nu ai "pus mana pe nimic", inseamna ca nu exista?!

A murit, stiu ca a murit, dar nu vreau sa stiu. Stiu ca nu o sa mai fie niciodata. Stiu ca nu o sa ma mai sune in fiecare sambata dimineata in speranta ca atunci o sa raspund, in rest se gandeste ca sunt la munca. Nu-i raspundeam mereu, nu aveam chef sa o ascult cate 15 minute, nu aveam. Acum nu o sa mai sune niciodata. Ultima oara am auzit-o cand era in spital, tot la noi se gandea, la "fetitele ei". La mine si la Matilda. De cand am si copilul ii era si mai teama sa ma sune, sa nu deranjeze copilul. Copilul nu se deranja, ma deranjam eu de comoda. O suna pe mama, si ea era uneori comoda. Acum nu o sa ne mai sune pe niciuna sa ne plictiseasca cu "prostiile" ei. Stiu ca nu mai este, dar nu vreau sa ma gandesc la asta. Daca nu ma gandesc, nu s-a intamplat.

Cand a plecat din lumea asta cealalta nasica a mea tot asa am facut. Chiar daca am fost acolo langa ea, ma gandeam ca nu e ea. Chiar nu cred ca mai era ea, dupa ce pleaca sufletul nu mai ramane nimic din noi. Mai ramane ceva aici pentru astia de trebuie sa aiba o inchidere, dar cel plecat e bun dus. M-am convins atat de bine ca nimic nu s-a intamplat incat uneori imi vine sa-i spun mamei mele de ce nu o suna, sa o intreb ce mai face nasica Cristina. In mintea mea a ramas acolo undeva, e vie si rade, face mancare de limba cu masline si ma iubeste. Nici mamaie nu a plecat, si ea e la ea acasa, da de mancare gainilor, isi piaptana parul si apoi il prinde intr-un coc mic. Nu vreau sa le stiu plecate.

Asa ca nu gandim, refuzam sa simtim. Refuz sa-mi spun cuvantul in minte. NU VREAU! Vreau sa fie asa cum era in verile cand mergeam la Brasov, vreau sa fie inalta si chocheta, vreau sa ne plimbe pe sub Tampa, vreau sa ne faca spuma de zmeura. Vreau sa fim iar copii si sa ne jucam cu soriceii mexicani la ea pe balcon. Vreau sa intru pe usa si primul lucru sa ma intrebe daca am mancat, ce vreau sa mananc, sa-mi faca cartofi inabusiti la ceaun. Vreau sa-i numar sutele de carti din biblioteca, vrea sa am iar 8 ani si sa citesc Spartacus. Vreau sa fie la masa din bucatarie si sa faca pasente si sa le vorbeasca acelor carti ca si cum ar fi oameni. Vreau sa fie...

Drum lin nasica mea, sper ca acum ti-e mai bine!