Stau cu buzele lipite de crestetul ei si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Stau asa, ca intr-o pauza de toate cele. Vrea sa adoarma cuibarita la mine in brate. De cand cu tot chinul cu raceala vine si cere in brate, intinde manutele si ridica un picior, apoi cere cu ochii. Incearca sa-si faca loc, se tot suceste ca o pisica in spatele sobei, isi impinge carliontii sub barbia mea. Nu mai e suficient spatiu, deja e mult mai lunga decat jumatate din mine. Ii cade fundul printre picioarele mele, isi strange paturica la piept si isi aseaza capul pe pieptul meu. Apoi maraie usor, vrea sa-i cant. Nu prea i-am mai cantat. Nu prea am mai facut multe dintre lucrurile pe care le faceam pentru ea. Parca nu mai am timp de nimic. O fascineaza cand ii cant, imi urmareste buzele si pleoapele i se fac grele, clipeste moale, mai deschide putin ochii si apoi adoarme.
Are nevoie de mai multa afectiune, oare nu-i ofer destula? Si parintii mei cred ca mi-au oferit toata afectiunea din lume, eu nu am simtit asa. Poate ca nu stiu sa-i dau destulul ei. Sau e doar o perioada. Sau e bine si cald la mine in brate. E asa de caraghioasa cum incearca sa se catere pe mine. Uneori se trezeste noaptea, ma trage sa ma ridic in fund si se suie la mine in brate. Oare simte ceva? Ma simte pe mine obosita si nervoasa. Intr-o zi s-a speriat de mine, am ridicat vocea si am speriat-o. De atunci cere si mai des in brate. Au fost zile grele si am tot certat-o, ea creste, eu obosesc din ce in ce mai rau. Am certat-o pentru "nimicuri", dar nimicuri care prin ochii obositi devin lucruri amenintatoare de viata. M-am speriat ca pune mana pe cuptor. Ea stie ca aragazul frige si nu pune mana, glumea cu mine. Ieri m-am enervat pentru ca ne-am inundat in bucatarie si apa care venea de sub chiuveta era cu otrava pentru gandaci. Ea vroia sa ma ajute, luase un servetel si vroia sa stearga apa... M-am speriat ca pune mana in otrava si am tipat la ea... a inlemnit. Pe aragaz aveam branza ei la fiert, pe bufet ii taiam fructele, apa iesea si nu aveam atatea maini. Am tipat la ea, am smucit-o si i-am zis sa stea unde o pun. Se uita confuza, speriata, incerca sa zambeasca, credea ca e o gluma, incerca ea sa faca o gluma. A stat unde am pus-o cu servetelul ud in mana, tot vroia sa il arunce la gunoi si eu tipam la ea sa nu se miste. Mi-am adus aminte de o idiotenie de test de "personalitate" in care trebuia sa spui ce faci mai intai daca cineva suna la usa, cineva la telefon, in baie curge apa si in acelasi timp plange copilul. Cu mintea de atunci spuneam plina de zel ca intai iau copilul, apoi telefonul, apoi apa din baie si apoi usa. Doar telefonul a mai ramas la locul lui. Evident ca intai inchizi apa, copilul oricum l-ai lasat intr-un loc sigur, pentru ca nu ai cum sa-l lasi intr-o camera neasigurat, la usa poate sa fie si tata-mare ca nu-ti pasa, iar la telefon...
Are nevoie de mai multa afectiune, oare nu-i ofer destula? Si parintii mei cred ca mi-au oferit toata afectiunea din lume, eu nu am simtit asa. Poate ca nu stiu sa-i dau destulul ei. Sau e doar o perioada. Sau e bine si cald la mine in brate. E asa de caraghioasa cum incearca sa se catere pe mine. Uneori se trezeste noaptea, ma trage sa ma ridic in fund si se suie la mine in brate. Oare simte ceva? Ma simte pe mine obosita si nervoasa. Intr-o zi s-a speriat de mine, am ridicat vocea si am speriat-o. De atunci cere si mai des in brate. Au fost zile grele si am tot certat-o, ea creste, eu obosesc din ce in ce mai rau. Am certat-o pentru "nimicuri", dar nimicuri care prin ochii obositi devin lucruri amenintatoare de viata. M-am speriat ca pune mana pe cuptor. Ea stie ca aragazul frige si nu pune mana, glumea cu mine. Ieri m-am enervat pentru ca ne-am inundat in bucatarie si apa care venea de sub chiuveta era cu otrava pentru gandaci. Ea vroia sa ma ajute, luase un servetel si vroia sa stearga apa... M-am speriat ca pune mana in otrava si am tipat la ea... a inlemnit. Pe aragaz aveam branza ei la fiert, pe bufet ii taiam fructele, apa iesea si nu aveam atatea maini. Am tipat la ea, am smucit-o si i-am zis sa stea unde o pun. Se uita confuza, speriata, incerca sa zambeasca, credea ca e o gluma, incerca ea sa faca o gluma. A stat unde am pus-o cu servetelul ud in mana, tot vroia sa il arunce la gunoi si eu tipam la ea sa nu se miste. Mi-am adus aminte de o idiotenie de test de "personalitate" in care trebuia sa spui ce faci mai intai daca cineva suna la usa, cineva la telefon, in baie curge apa si in acelasi timp plange copilul. Cu mintea de atunci spuneam plina de zel ca intai iau copilul, apoi telefonul, apoi apa din baie si apoi usa. Doar telefonul a mai ramas la locul lui. Evident ca intai inchizi apa, copilul oricum l-ai lasat intr-un loc sigur, pentru ca nu ai cum sa-l lasi intr-o camera neasigurat, la usa poate sa fie si tata-mare ca nu-ti pasa, iar la telefon...
Ma uit la copilul meu si ma intreb cat e de "al meu". Ii sunt mama biologica, eu am conceput-o, purtat-o, nascut-o, hranit-o. Ii sunt si mama social si legal. Ii sunt mama psihic, emotional. Din partea mea toate lucrurile sunt acolo. Asa mi-am dorit si asa s-a intamplat. Dar ea, oare ea cum ma vede pe mine? Cine sunt eu? Ea are ceva de "spus" in toate lucrurile astea pe care eu le-am ales? Oare cat va mai fi a mea? Oare cat este in mintea noastra si cat este in realitate? Oare cat este in mintea lor? Oare ce a fost in mintea ei cand am tipat la ea? O sa tina minte? O sa-i fie frica de mine? O sa uite si nu o sa mai tresara? Acum daca am deschis cutia de tipete or sa mai vina si altele? O sa ii dau si "doua la fund"? Cat mai sunt de mama si cat mai e ea "de copilul meu" daca eu n-am atata minte si tip la ea? Sau e normal si sunt eu nebuna? Nu cred ca e normal, nu era vina ei, nu facuse nimic. Eu am tipat la ea, iar ea vine si se suie la mine in brate...
Matilda s-a schimbat foarte mult. Ma uit la fotografiile ei de acum cateva luni, nu mai spun de cele de acum un an, si vad cu totul alt copil. E din ce in ce mai putin bebelus si din ce in ce mai mult ea. Are ochii ei. Se uita la mine si este plina de pareri. De vointa. Este din ce in ce mai putin copilasul meu. Incepe sa fie un omulet. Ea evolueaza mai repede decat sunt eu pregatita sa o faca, eu sunt prinsa intre munca, oboseala, casa, griji, iar ea creste, creste foarte repede. Pe langa temperamentul pe care i l-am intuit de mica incepe sa infloreasca personalitatea ei. A acumulat deja experiente, a inceput sa le puna cap la cap, a inceput sa fie ceea ce vrea ea sa fie. Se manifesta foarte explicit si uneori chiar agresiv. Incearca sa-mi spuna in fiecare zi ca ea e un alt om, ca ea nu e eu. Cred ca am ajuns in primul loc greu. Sunt mandra de ea. Sunt fericita pentru ea. Sunt putin trista pentru mine. S-a terminat cu bebelusenia.
Copilul creste, evident. Copilul din anul 2012 creste mult mai repede decat copilul din 1980. Si timpul parca trece mai repede. Tu esti copilul din 1980 crescut si iubit in alte vremuri. Felul in care ai fost crescut a lasat o amprenta foarte adanca in tine. Nici nu-ti dai seama cat de adanca. Numai de cate ori ti-ai spus "eu nu o sa fac asa, eu nu o sa-mi cresc copiii cum am fost crescut eu". Ti-ai spus dar te trezesti de foarte multe ori in mijlocul unei fraze, ai mai auzit fraza asta de mii de ori si ti-ai jurat ca nu o sa o spui. Stiu ca Matilda are spiritul meu, poate chiar mai mult, stiu ce au gresit ai mei cu mine, stiu ce nu vreau sa gresesc cu ea, dar e atat de greu. Avem pornirile astea, nu stiu de unde, sa-i modelam, sa-i ingradim, sa fie ce am vrea noi sa fie. Am decis de la inceput ca Matilda nu va fi un copil crescut cu "nu". Si daca nu as fi decis eu, ar fi decis ea in locul meu. Este tipul de copil pe care nu-l convingi cu un sigur cuvant. Este foarte intelegatoare si pe multe le gandeste singura, dar nu-i spune ca "nu e voie". Nu te va crede, ea vrea argumentul si poate nici atunci nu este suficient. Nu-i spun nu, nu o santasez, nu o amenint, nu o critic. Cred ca asta este varianta cea mai buna pentru noi, e mai grea, dar e mai buna.
Stiam ca generatia ei este una precoce, nu ma asteptam sa fie chiar asa. Nu ma asteptam ca la un an si sase luni sa ma priveasca de la jumatatea distantei pana la pamant doi ochi de om care inteleg tot. Nu ma asteptam ca un copil atat de mic sa-si ia farfuria dupa ce a mancat si sa o duca la bucatarie, sa isi puna jucariile la locul lor, sa adune gunoaiele si sa le arunce la gunoi, sa isi aleaga hainele si sa se imbrace, sa stearga o picatura de apa cazuta pe jos, sa isi curete hainele daca i-a cazut mancare pe ele, sa inteleaga tot ce vorbim noi si sa aiba initiativa. Si nu a pus-o nimeni niciodata sa faca ceva, nici ordine, nici nimic. Cand o vad atat de serioasa ca pleaca cu vesela la bucatarie, calca apasat si priveste cu grija lingurita din cana ca nu cumva sa-i cada... Intr-o zi se clatina prea tare asa ca a luat-o in cealalta mana, a dus cutia de iaurt la gunoi si lingurita in chiuveta. Sa va spun de cate ori mi s-a intamplat sa arunc si lingurita la gunoi? Copilul de un an jumate este mai atent. Iar mie mi-e mila de ea. Nu stiu de ce mi-e mila, nu o chinuie nimeni, face ca asa ii place ei. Dar nu mi se pare normal, e un copil, sa-si vada de jucariile si de nazbatiile ei. Oare m-a inteles pe mine ca trebuie sa fie ordine? Ca am nevoie de ajutor? Oare o face pentru mine? Adevarul e ca vine foarte fericita inapoi si aplauda, rade la mine... Duminica m-a ajutat sa ma spal pe cap, mi-a tinut samponul. Si daca de fapt ea ma imita pe mine? O sa imite si ca am tipat la ea... O sa fie si ea nervoasa...
Cel mai mila imi e cand ii vad dorinta de socializare. Ea nu are foarte multi oameni ai ei. Suntem asa o jumatate de mana de oameni. Cum iesim din casa rade in toate partile, vorbeste cu lumea pe strada, fuge la copii si le ofera jucariile ei. Mai ales fetitelor mai mari... fetite care nu se joaca cu ea si fug. Sambata seara mi s-a rupt sufletul, s-a dus la o fetita sa-i dea trocariciu ei de impins, fetita mare s-a uitat asa de sus si a zis catre o alta "uite, asta vrea sa ne jucam, dar eu sunt mare ce sa ma joc cu ea" si a fugit. "Asta" a fugit cu disperare in ochi dupa ea. Am luat-o in brate, avea lacrimi, ce sa-i spun? O doamna care a observat scena a venit sa-i ofere o floricica, a vorbit cu ea si i-a intrat in joc, avea si un catel, fericire mare. Copilul de un an jumate vrea oameni si vrea socializare, vrea jocuri, iar eu nu cred ca fac destul pentru ea. Teoria spune ca pana la doi ani copiii nu se joaca impreuna, stau doar un grup. Nu stiu despre ce copii e vorba in teoria asta, al meu vrea joc interactiv si il cauta de luni bune.
Ma uit la ea cand doarme si incerc sa deslusesc lucruri. Oare ce viseaza, ce o fi in mintea ei mica? O tin in brate si ma uit la ea. Uneori mai deschide un ochi si-mi zambeste, plescaie si se culca la loc. Cand doarme seamana cu ea bebelus. Mi-e drag cand se cuibareste la mine in brate. Ma linisteste sa o adorm asa. Cand era mica nu-i placea, mai adormea accidental la san. Cand a mai crescut chiar se dadea jos din brate, i-a placut sa adoarma in patut. Acum e prima data cand cere "brate". Ma tot gandesc ce s-a schimbat. I-a lipsit ceva, are nevoie de altceva?! E o faza normala? Sa stie ea oare ca am nevoie sa o tin in brate? Si ziua cand alearga prin casa isi aduce aminte de mine si vine la iubit. Vine strigand mama-mama in bucatarie de-mi sare inima. Ma ia in brate si da din gene la mine, apoi fuge la treaba ei. Cred ca a inteles deja cum e cu fericirea... si ca mami e fericita atunci cand e luata in brate. Doar ea stie.
Probabil ca e doar un alt copil dintre acei multi copii, dar e (inca) a mea. :)
Stiam ca generatia ei este una precoce, nu ma asteptam sa fie chiar asa. Nu ma asteptam ca la un an si sase luni sa ma priveasca de la jumatatea distantei pana la pamant doi ochi de om care inteleg tot. Nu ma asteptam ca un copil atat de mic sa-si ia farfuria dupa ce a mancat si sa o duca la bucatarie, sa isi puna jucariile la locul lor, sa adune gunoaiele si sa le arunce la gunoi, sa isi aleaga hainele si sa se imbrace, sa stearga o picatura de apa cazuta pe jos, sa isi curete hainele daca i-a cazut mancare pe ele, sa inteleaga tot ce vorbim noi si sa aiba initiativa. Si nu a pus-o nimeni niciodata sa faca ceva, nici ordine, nici nimic. Cand o vad atat de serioasa ca pleaca cu vesela la bucatarie, calca apasat si priveste cu grija lingurita din cana ca nu cumva sa-i cada... Intr-o zi se clatina prea tare asa ca a luat-o in cealalta mana, a dus cutia de iaurt la gunoi si lingurita in chiuveta. Sa va spun de cate ori mi s-a intamplat sa arunc si lingurita la gunoi? Copilul de un an jumate este mai atent. Iar mie mi-e mila de ea. Nu stiu de ce mi-e mila, nu o chinuie nimeni, face ca asa ii place ei. Dar nu mi se pare normal, e un copil, sa-si vada de jucariile si de nazbatiile ei. Oare m-a inteles pe mine ca trebuie sa fie ordine? Ca am nevoie de ajutor? Oare o face pentru mine? Adevarul e ca vine foarte fericita inapoi si aplauda, rade la mine... Duminica m-a ajutat sa ma spal pe cap, mi-a tinut samponul. Si daca de fapt ea ma imita pe mine? O sa imite si ca am tipat la ea... O sa fie si ea nervoasa...
Ma uit la ea cand doarme si incerc sa deslusesc lucruri. Oare ce viseaza, ce o fi in mintea ei mica? O tin in brate si ma uit la ea. Uneori mai deschide un ochi si-mi zambeste, plescaie si se culca la loc. Cand doarme seamana cu ea bebelus. Mi-e drag cand se cuibareste la mine in brate. Ma linisteste sa o adorm asa. Cand era mica nu-i placea, mai adormea accidental la san. Cand a mai crescut chiar se dadea jos din brate, i-a placut sa adoarma in patut. Acum e prima data cand cere "brate". Ma tot gandesc ce s-a schimbat. I-a lipsit ceva, are nevoie de altceva?! E o faza normala? Sa stie ea oare ca am nevoie sa o tin in brate? Si ziua cand alearga prin casa isi aduce aminte de mine si vine la iubit. Vine strigand mama-mama in bucatarie de-mi sare inima. Ma ia in brate si da din gene la mine, apoi fuge la treaba ei. Cred ca a inteles deja cum e cu fericirea... si ca mami e fericita atunci cand e luata in brate. Doar ea stie.
Probabil ca e doar un alt copil dintre acei multi copii, dar e (inca) a mea. :)
Totul e ok... esti cea mai buna mama pentru Matilda. Este un adevar pe care tindem sa il chestionam prea des. Ieri m-am enervat si eu pe fi-mea... ea se juca, eu nu ma simteam bine, m-a muscat (a nu stiu cata oara), m-a durut si am tipat la ea. A inceput imediat sa-i tremure barbia si a plans 5 minute indiferent de cat de tare am strans-o in brate, M-am simtit groaznic. Rezultatul a fost o noapte agitata in care a vrut sa se cuibareasca cat mai mult in mine (aproape imposibil de mult).
RăspundețiȘtergereCat despre socializare, vad nevoia inca de acum (Leti are aproape 8 luni) si se uita cu jind la toti copiii din parc. Nimeni nu o baga in seama ptc e doar un bebelus dar ea le gangureste, mai trage cate un chiot, vrea sa se duca la ei. Din pacate nu cunosc alte persoane cu copii... si e greu sa-i ofer ocazii de socializare, eu insami nefiind prea sociabila. Hehe... poate facem un playdate o data. :)
Eu sunt chiar socialo-dependenta :)) dar nu stiu de ce nu am simtit deloc nevoia sa ma asociez cu mamele de prin parc. Mai ales ca eu sunt si cu munca si acum ajung doar in we cu Mati la leagane. E si complicat sa te apuci sa cunosti oameni complet straini, nema preocupari comune, aici pe blog macar putem sa citim unii despre altii :)). Am 2-3 mamici in bloc dar cu bebelici mici mici.
ȘtergereE durere mare cu ignoratul copilului in parc sau pe strada. Mati rade la toti si sunt cate unii asa de posaci... si ea se tot uita si-i cauta cu ochii sa ii raspunda. Eu cred ca am vorbit cu toti copiii de mi-au zambit sau au vrut sa ne jucam. Lasa ca se fac ele mari :L)).
Deci daca vreti sa iesim la adunat castane da-mi un semn :).
Cred ca e normal sa avem uneori intrebari despre noi ca mame,sa ne facem reprosuri,sa ni se para ca poate trebuia sa avem mai multa rabdare in X ocazie sau Y prilej...Insa important e ca dincolo de micile noastre greseli sau scapari ca parinti,copilul sa se simta cu adevarat iubit...si in cazul vostru nu am nici o indoiala ca Matilda simte asta...Fiind insa parinte unic,cu toata intelegerea si toleranta din lume,nu cred ca vei putea evita( mai ales cand va fi mai mare) si ocaziile in care nu vor fi suficiente explicatiile si NU E VOIE! va iesi in fata,va trebui sa o si certi si asta nu inseamna ca ea va simti ca o iubesti mai putin sau ca ii va fi frica de tine...Grija asta si indoielile despre cum ca, poate asa o indepartez pe fiica-mea de mine o am si eu permanent,dar sa-ti spun sincer,Karinei mele ,care e cu 2 luni mai mica decat fetita ta, un copil foarte energic si neastamparat si plin de veselie,ce intelege tot ce-i spun si e obisnuita sa ii explic tot(vorbesc cu ea ca unui egal)ii e suficient un anumit ton de al meu,serios si mai tare ca sa priceapa ca de data asta chiar nu are voie sa faca ceva...Face ochii mari si stie ca atunci mami e serioasa,apoi nu are nici o treaba,vine si ma pupa,ne dragalim si e totul ok.Asa ca eu zic,ca cei mici instinctiv,simt ca dragostea ce le-o putam e neconditionata,nu te mai framanta in legatuta cu asta...
RăspundețiȘtergereIn ceea ce priveste transformarea lor,te inteleg perfecti,intr-adevar se schimba pe zi ce trece si li se contureaza tot mai bine personalitatea...mie mi-e dor in egoismul meu cateodata de perioada in care era bebe si parca era mai ,,a mea"...insa pe de alta parte e minunat sa descoperi micii oameni in devenire din ele...Fiecare copil e unic,fiecare are talentele lui si precocitatile sale si mie de ex. mi-e asa de ciuda cand aud mame in parc comparandu-si la infinit copiii,fara sa priceapa ca fiecare are ritmul sau...Si fetita mea e innebunita dupa alti copii,de regula mai mari si noi avem aceeasi problema cu ignoratul si simt multa neputinta cand vad ca e respinsa,ma gandesc totusi ca e o faza legata de varsta...Cand are ocazia,Karina se joaca alti copii la fel de mici ca si ea,insa am observat ca chiar si asa au preferinte...cu unii se intelege si imparte jucarii,pe altii nu-i baga in seama si se joaca independent...din pacate nici noi nu avem un grup constant de copii cu care ea sa socializeze,la bloc toti sunt mai mari,iar in parc nu prea sunt genul care sa lege prietenii usor,desi m-as stradui de dragul ei...Stiu ca unele mame isi duc copilasii inca foarte de mici la tot felul de activitati,gen atelier de creatie,inot etc...e si asta o solutie pentru cine dispune de timp...eu momentan am decis sa o las pe a mea sa se bucure de copilarie asa,fara nici un fel de activitati impuse...
Numai bine iti doresc si aveti grija de voi.Dramy
Imi tot spune maica-mea ca o rasfat, mai ales acum cu luatul in brate, ce nu stie ea este ca de fapt ma rasfat (si)pe mine. Nu-i liniste mai mare decat aceea cand o tin in brate, eventual dupa baie cand ii simt pielea pe a mea. Ma simt iar una cu ea. Eu cred ca treaba asta cu bratele e la fel de importanta si pentru noi. Si da, si eu am momente de "egoism" cand imi e dor de bebe mic si ganguritor care se uita doar in ochii mei.
ȘtergereVad ca mai toate fetele care intra pe aici sunt mame "antisociale" :))). Ma intreb daca avem noi o problema sau mergem in locuri gresite. Ar trebui sa ne adunam. :)
Da,ar trebui:)Mie mi-ar fi facut placere sa va cunosc,mai ales ca fetitele noastre sunt apropiate ca varsta ,din pacate noi suntem din celalalt colt al tarii,din Timisoara....asa ca ma pot bucura doar sa cunosc ,,virtual" mamici ca tine si Mara(a carei cititoare anonima sunt de mai mult timp si prin intermediul careia ti-am descoperit blogul:),directe si cu opinii interesante...Dramy
RăspundețiȘtergereVenim la Tm ca e mai frumos!
ȘtergereIo una zic de mine ca sunt f sociabila, dar cred ca natia asta din care fac parte nu pretuieste prea mult diversitatea...tre sa învățăm sa ascultam pentru a înțelege, nu doar pt a da sfaturi, pt a judeca sau pt a impartasi din experiența anterioară ...
RăspundețiȘtergerePărerea mea :)
Aia
Miruna, postarile tale mi se lipesc de suflet si stau acolo zile intregi! Si eu cred cu tarie ( si aplic) pricipiile pe care le enunti tu aici, si mi-e tare drag sa vad ca nu sunt o ciudata, si ca exista si alti oameni ca mine...Da, mamicia asta e un complex de emotii, de intrebari ( multe retorice)...dar eu mi-am asumat felul meu de a fi mama asa cum simt, si mi-e din ce in ce mai clar ca nu gresesc, fetita mea ( cu 1 luna mai mica decat a ta) seamana tare cu Matilda : intlege tot, participa la conversatii prin onomatopee, semne, reactii, gesturi si mici cuvinte, e doritoare de oameni, copii, animale, muzica, de orice lucru insufletit natural sau artificial, ii plac enorm cartile, citim si "citeste", si e ingrozitor de buna, de tandra, de afectuoasa...adora bebelusii si alearga sa le ofere jucaria pe care o tine in mana daca ii aude plangand, dar cauta cu aviditate compania celor mari, care, evident, o resping...si mie imi plange inima cand vad ca o imping, sau ca fug de ea, dar ea a inteles asa de bine situatia, incearca de cateva ori, apoi renunta, oarecum resemnata, dar nu trista, ci pur si simplu rationala...De certat eu n-am certat-o decat de 3-4 ori,din motive de siguranta, in situatii similare celei descrise de tine. In legatura cu pusul mainii pe cuptor, i-am explicat ca e periculos, am mimat gestul de a-mi trage mana si, de fiecare data cand il pornesc, o anunt, nici macar nu se apropie, imi spune ca e arsh-arsh si atat...tot arsh-arsh e mancarea fierbinte, cutitul sau partea taioasa a mixerului, la fel si soba pe care am aprins-o in fata ei, a vazut flacara si nu s-a mai apripiat de ea, desi inainte se tot juca la usa sobei. Eu cred ca si Matilda stie, a inteles, stai linistita...Sigur ca Matilda are nevoie de mai multa afectiune, nu ca nu i-ai oferi destula, ci pentru ca ea creste, si nevoile afective cresc, si puterea si modul lor lor de manifestare, a devenit mai constienta de ele, le "gandeste" acum...Eu cred ca e greu si pentru ea procesul asta de crestere, iti dai seama, atatea schimbari...in plus, genul asta de comportament apare in preajma unui puseu de crestere, al unui salt fizic/cognitiv major, asa cum ai si descris deja...Sigur ca simte si stressul tau si il gestioneaza in cel mai frumos mod cu putinta : luatul in brate. Fiindca atunci cand "cere" in brate se si "ofera" in brate, e un gest cu dublu sens...Eu am facut un "pact" cu diavolul, adica cu mamicile/bonele din parc, in sensul ca socializez cu mai toata lumea, asta de dragul fiica-mii, si sa stii ca i-a prins tare bine, e f deschisa, nu se teme de oameni, sigur ca nu se lasa luata in brate/ atinsa de oricine, este exact cum trebuie, asta a luat-o din atitudinea mea...mie nu mi-e jena sa spun ca fiica-mea e inca alaptata, doarme cu mine in pat, nu mananca pufuleti, sticks, covrigi, paine, junk, are acces la tot ce doreste, nu tip la ea si n-o fortez, ii cer (si ii respect) parerea, ma dau si eu in legan si pe tobogan, ii cant sau ii fac "teatru de papusi", si in general ma bucur de copilaria ei minunata si de fiinta ei mai-mult-ca-perfecta, avand mare grija sa n-o stric... Dana
RăspundețiȘtergere