joi, 31 octombrie 2013

Intendenta, instalatorul si subsolul

Din ciclul ce ne mai distram cu renovarile, va prezentam episodul Absurdul si prietenii lui.

Eu sunt un om foarte logic, am nevoie de argumente logice ca sa functionez. Nu ma inteleg deloc cu absurdul si cu raspunsurile de genul "uite asa, ca asa vreau eu!". Iar cand nu pot sa pricep ceva ma apuca disonanta cognitiva- cum ne zicea un stimabil profesor prin facultate. In ultimele doua saptamani am avut parte de ataaaaata lipsa de logica, prea multa lipsa. Renovam. Apartamentul era un dezastru si incercam in timp record si buget restrans sa-l facem locuibil- a se citi: mega-super-para-extraordinarde-nemaipomenitde- frumos. Avem nevoie de tot vantul din pupa posibil. Nu avem nevoie de piedici, nici macar de cele inerente si accidentale. Ce sa mai zic despre cele cu intentie?! In apartamentul dezastru evident ca si instalatiile erau praf. Niciun robinet nu tinea, apa curgea in risipa no- stop si pierderile le plateau cu totii. Tevile ieftine si proaste puse la calorifere picurau peste tot si riscul sa se fisureze era mare. Deci totul trebuia inlocuit urgent. Cel putin asta spunea logica mea.
 
Cand te muti in bloc nou si mai ales cand incepi sa faci galagie cu renovatul, faci un turneu pe la vecinii directi sa-i anunti si sa iti exprimi regretul pentru deranj. Nu o sa-i incalzeasca cu nimic trei zile mai tarziu cand o sa incepi sa le darami casa in cap, dar macar ai avut buneintentii. Vecini directi am doi, cel de langa pleca in concediu pe durata nedeterminata (ieeei) si cel de sub... unde este si un copil de doi ani (not so ieeei). In rest sunt departe si nu se aude aproape deloc cand au usile inchise. Pasul unu indeplinit, treci la pasul doi. Cauti oamenii de legatura din bloc: responsabil, presedinte, administrator. Si acum incepe circul. Administratorul, care de fapt este fosta/actuala casiera, sta in alt bloc, pe aici pe undeva, nu are nimeni telefonul ei, nu stie nimeni cum poti sa dai de ea. Vine joia. Pe sistemul nu sunati voi, iesim noi din cand in cand. OK. Altul. Presedintele? Aaa, pai DOMNUL Presedinte, vine seara dupa 7-8 acasa. Boon, nici asta nu e bun pentru ca eu la 6 punct trebuie sa fiu acasa. Urmatorul in lantul trofic? INTENDENTA! Nu scoateti dictionarele ca uite aici de la DEX citire:

INTENDÉNT, -Ă, intendenți, -te, subst. 1. S. m. și f. (În unele țări) Persoană însărcinată cu îngrijirea sau administrarea unei instituții, a unei case etc. 2. S. m. (În trecut) Ofițer din serviciul intendenței. [Var.: intendánt s. m.] – Din fr. intendant, lat. intendens, -ntis.
 
Deci esti trimis la etajul 1, langa lift. Ma duc si sun, bat la usa, sun, astept. In casa evident persoane, la fel de evident persoanele se uita pe vizor. Pun fata aia de sambata si duminica, sa nu creada ca cer bani sau ceva. Nu-mi deschide nimeni. Este deja  ora 6 si trebuie sa fug acasa sa preiau copilul de la bona. Plec consternata... ma uit si in oglinda- asa fata sa am sa nu vrea macar sa-mi deschida usa?! Ok. Ziua urmatoare revin. Sun, bat la usa. Fosnete prin casa. Nimic. Sun iar si dau sa strig prin usa ca sunt vecina de la 8, n-apuc sa deschid usa ca in fata mea se itzeste o cucoana imbalsamata in miros de otzet. "Da, stiu cine sunteti! Vecina de la 8, sunteti singura si aveti o fetita de doi ani jumate!" Toate pe nerasuflate si pe cel mai pitigaiato-ridicat-enervant ton de care credeam un om capabil. Ma dau doi pasi in spate si profitand de momentul de confuzie incepe sa-mi tina o lectie de morala si de conduita in bloc. Eu din ce in ce mai soacata si cu ochii "giitzi" la ea, nu pricepeam nimic. Ma uit asa la mine... sunt un fel de doamna eleganta, am pretentia ca se vede pe moaca mea ca am totusi niste neuroni activi in cap, chiar sa par din padure? Deja vocea ei pitzigaiata ma facea sa nu  o mai ascult. Ca eu am o problema, daca tipi si te pitzigai la mine nu te mai aud si vorbesti de unul singur. Prind un moment cand tragea aer sa respire si intervin si eu cu ce ma durea pe mine. Cheia de la subsol- sotul intendentei fiind instalatorul blocului. Iar ma atentioneaza de N lucruri si-mi spune ca trebuie sa sun cu o zi inainte si DACA este acasa cand am eu nevoie vine sotul la MINE ACASA ca sa vada el ce TREBUIE facut si DACA el zice ca e bine atunci ne inchide apa. Deja simteam cum incepe sa-mi scada nivelul de calm. Numar pana la 10, imi zic totusi sa nu ma enervez ca am nevoie de ei. Ii multumesc frumos si dau sa cobor sa ma duc la treaba mea ca deja trecuse juma de ora si poate o retineam din facut muraturi. Eu cu un picior pe prima treapta cand hatz ma ia de maneca, ca stai asa. Si vine intrebarea:
 
"'Daaaa, unde va e barbatul? Ca asa sunteti toate acuma, asa se poarta, faceti copii si..."
 
WTF??!! O clipa am impulsul sa-i urez niste lucruri, da' ce te nelinisteste pe tine grija unde este barbatul meu?! Si-mi vine raspunsul:
 
" Stiti, doamna, oamenii mai mor!"
 
Si sa ma ierte cei ai caror oameni chiar au murit, dar cu asemenea specimene... Si in linistea celor trei secunde de pauza o intind pe scari salutand din mers. In urma mea incepe de una singura o argumentatie cum ca sotul meu a avut un accident si etc. Zic, e bine, m-am mutat din azilul de batrani in cel de nebuni!
 
O saptamana mai tarziu...
 
Incercari fara numar de a ma strecura in programul "foarte aglomerat" al pensionarului surd care sta toata ziua cu coatele pe geam. Este acasa, nu vrea sa raspunda. Imi spune ca este disponibil doar dupa ora 20- cand, evident, nu poti sa te apuci de lucru fara sa deranjezi un bloc intreg. Le spun despre apa care curge in prostie, despre tevile de la calorifere, despre faptul ca afara e foarte cald si acum este momentul sa lucram la calorifere. Nimic. Incep sa ma enervez si le spun ca eu am drepturi, ca subsolul este un spatiu comun, ca este un abuz. Nimic. Dupa o saptamana unul dintre baieti reuseste sa prinda presedintele de scara si prin interventii se obtine favorul ca a doua zi- sambata- sa ne inchida apa de la subsol. Daaar, numai dupa ce vine el in casa la mine ca sa-si dea acordul pentru lucrari. II rog pe baietii care fac instalatiile- unul este una bucata huiduma de 2/2- sa-i faca jocul si sa ne vedem de treaba. Sambata ma duc cu fi-mea cea bolnava si cu 39 temperatura pe la usile distinsului vecin ca sa binevoiasca a ne isoti la subsol.  Isi da maria sa instalatorul acordul si se pun pe treaba. Trebuia schimbata coloana incepand din casa de la vecinul de jos pentru ca altfel nu putem lucra la noi. Deci schimba Miruno vreo 20 de metri de teava+accesorii pe banii tai. Norocul lor, spaga mea. Eu plec cu Matilda, raman baietii. Se lucreaza toata ziua si ramane sa se intoarca si a doua zi pentru ca tevile mele se duc si la vecinul din fata si el nu-i acasa, plus ca nu stiam daca e de acord sa schimbam si de la el. Deja te astepti la orice.
 
 
 
"Ie peietzii blea, faca peietzii a uac, faca peietzi abii!"
 
 
Duminica vin oamenii, li se lasa cheia pentru ca onor intendenta& sotul plecau undeva. Le spun baietilor sa lase cheia la un vecin si numai la acela. Termina oamenii ce aveau de lucrat pentru o dimineata de duminica in care nu poti inchide apa ca sa-ti faci tu treaba si ma suna: vecinul desemnat nu e acasa, ce facem? Pai aduceti cheia la mine si o duc eu. Pe la pranz ies cu fi-mea pana la farmacie si ne ducem si la "apapamem" sa ducem pretioasa cheie de la subsol. Nu e nimeni acasa. Mai pe seara sun, nimeni. Si-mi vad de treburile mele. Copilul tot cu febra, eu terminata de obosita. Cand, la ora 20,34 primesc un telefon. Nu cunosc numarul.... La celalalt capat o voce isterica: Ce ati faaaacuuuut? M-ati nenorociiiit! Aooooleeeeeu!". Sa-mi stea inima. Ce s-a intamplat si pe cine am nenorocit? Ma gandesc ca e un vecin inundat, ceva." Stati doamna si va calmati ca nu inteleg nimic!". Printre vaicareli si crize de nervi inteleg ca-i intendenta. Ca am nenorocit-o, ca ea nu are cheia, ca unde e cheia, ca daca e buna uite ce se intampla. Nu stiam daca sa rad sau sa plang, incerc sa-i spun ca nu am avut unde sa o las si ca vin acum. Nici asa nu-i bine, ca suntem niste nesimtiti si ca nu avem ce-i sapte ani de acasa- are o probleme cu anii de acasa, mereu spune asta. Eh si cam atat poate si nervul meu batran si obosit sa mai tina si i-am zis si eu vreo doua sa ma racoresc. Am impachetat copilul si m-am dus sa-i duc cheia femeii nenorocite de nesimtirea mea. Nici nu apuc sa sun la usa ca iese zbierand ca o apucata. Matilda se sperie si incepe sa planga, drept pentru care o dau dupa piciorul meu si pe partea cealalta ma infig in intendenta. Si-i comunic nu tocmai frumos ca mie nu-mi face nimeni copilul sa plaga si daca mai tipa la mine ii rezolv si cei doi dinti pe care-i mai are. Cumva m-a crezut si a fugit in casa amenintandu-ma prin usa ca nu mai pup cheia.
 
Si nu am mai pupat-o. Mai trece o saptamana de incercari, de nervi si de muncitori scosi din sarite pentru ca vin si ne uitam unii la altii pentru ca nu pot lucra. Ei imi propun sa-i tragem o mama de bataie nesimtitului care ne striga mereu prin usa ca nu ne da cheia ca nu vrea el. Tind sa le dau dreptate si sa recurgem la alte metode daca vorba buna nu functioneaza. Intre timp intru pe linia oficiala, fac cerere, depun, scriu articole din legi, inclusiv cat sunt amenzile pentru un astfel de abuz. Pentru ca asta este: un abuz. S-au trezit frustratii pamantului stapani pe cheie si stiu ca toata lumea este la mana lor si atunci se poarta in acest mod deplasat. Nu mai spun ca subsolul este un spatiu comun si ca avem dreptul la acces. Imi spunea o prietena ca asta este comportament de "comunisti imputiti", eu nu prea sunt de acord cu atribuirile astea politice, dar in cazul celor doi le respira prin tot porii fosta ocupatie nomenclaturista. Oameni care au ajuns sa nu mai insemne nimic atunci cand au iesit de la umbra partidului iubit si acum si-au gasit sensul vietii in a detine CHEIA. Le sclipesc ochii in cap zici ca sunt Smeagol cu Myyyy preeeeeeciousss.
 
Si vine ziua mareata de joi cand apare agale administratora/casiera sa incaseze intretinerea. Pun fata cea amabila, gandul cel bun, portofelul pe masa si ii spun care este problema. Ea se uita la mine, mai bine zis prin mine, cu o expresie bovina si imi raspunde sec ca nu o intereseaza. Poftim? Cum adica? Sunteti administrator, aveti niste responsabilitati, sunteti platita. NU MA INTERESEAZA! Si asta tipa, ca se pare ca e o moda sa zbieram. De tipat pot si eu si inca mai tare, dar eu nu cu auzul am o problema, ci cu intelegerea unui mesaj de genul " nu ma intereseaza". Pai si pe cine ar trebui sa intereseze? Pe intendentaaaa! Ati ghiciiit! Moment in care cine apare surd si cu fata lui de paznic de puscarie? Instalatoooruuul! Cooorect! Ii spun iar ca avem nevoie etc. etc. Si imi raspunde iar ca NU vrea, uite asa, ca nu vrea el, ce o sa fac? Sa chem politia militia ca el tot nu ne deschide. NA! II spun ca o sa-i chem sau mai bine ii las pe muncitori sa-i explice cum e cu "nu vreau" asta. O intreb iar si pe administratora daca i se pare normal comportamentul "domnului", si nu-mi raspunde nimic. Statea efectiv ca o vaca in lumina farurilor, hipnotizata, si nu schita un gest. Ridic tonul, pentru ca altfel vad ca nu te asculta nimeni si iar imi spune ca pe ea nu o intereseaza. Timp in care prin spatele meu trece un domn... intreaba daca sunt probleme, i se raspunde ca NU si pleaca. Cine era domnul? Daaa, presedinteleee de scaaara! Cooorect! Eu nu am stiut, mi-a spus admina mai tarziu.
 
Incep sa ma uit pe pereti dupa o camera ascunsa sau ceva. Adica oamenii astia chiar sunt pe bune?! Exista asa ceva?! Cum adica nu vrei tu si eu nu am voie sa-mi renovez casa? Daca trebuia sa eliberez celalat apartament eu ce faceam? Ieseam cu fi-mea pe strada? Da! Uite asa, ca niste frustrati dusi cu mintea pe campie nu au ei chef. Si te sfideaza cu o aroganta si o nesimtire si daca tu esti om civilizat si normal la cap nici nu stii cum sa reactionezi. Mai ales cand esti unul din asta ca mine de trebuie sa te controlezi constient din impulsul de a ajuta. Eu daca vad un om dezorientat pe strada simt nevoia sa ma duc sa-l intreb daca are nevoie de ajutor, ca asa sunt eu. Incerc sa ma tratez, dar nu prea merge. Iar atunci cand intalnesc oameni de tipul asta, rai pur si simplu, nu pot sa inteleg, imi da o stare de mi se blocheaza mintea. De ce sa fii asa? De ce? In timp ce incercam sa-mi adun putin mintile ravasite si sa ma duc totusi si la presedintele de scara- cu toate ca nu pare din alta categorie- trece pe langa mine un domn tinerel si frumusel. Ma invita in lift si ma intreaba ce caut. Mai sa-mi sara tzandara, cum ce caut?! Ii zic ca m-am mutat aici si trebuie sa renovez si nu ni se permite accesul in subsol. Cand, aud cele mai frumoase vorbe pe anul asta: " Nu va mai enervati, doamna! Am eu CHEIE! Nu aveti ce sa va intelegi cu astia, sunt nebuni! La fel am patit si noi cand ne-am mutat asa ca am prins momentul si am facut o copie!". Si-mi da omul cheia, imi venea sa-l pup, da rau de tot nu asa.
 
In urmatoarele zile ne-am strecurat ca infractorii la subsol si ne-am facut treaba. Astazi ma duc sa-i duc omului pretioasa cheie inapoi. Evident ca mi-am facut si eu copie. Ma batea gandul sa fac 30 de chei si sa le pun tuturor in cutiile de scrisori. Ar fi o satisfactie! Dar probabil ca ar schimba yala, dar ar fi o satisfactie....
 
 
 
 

 

joi, 24 octombrie 2013

Scrisoare pentru blogul meu

joi, 24 octombrie 2012

Draga blogule,

stiu ca pare ca te-am abandonat, dar zau ca nu-i asa! Doar ca nu-i timp, nu-i deloc. Intre copil, job si renovari tu ai picat la urma. Nu ca nu te-as mai iubi, 'mi esti drag ca un prieten bun, dar n-am de unde sa scot timp si pentru tine. Stiu ca nu te-am mai bagat in seama de doua saptamani, stiu ca ai zece postari in draft, dar uite ca oamenii te citesc si daca nu sunt eu aici. Lumea te iubeste si ea. Esti cam pe picioarele tale, tu, asa. 

Au fost doua saptamani in care n-a fost timp nici pentru masa, nici pentru somn. Ea-cea mica si-a facut viroza de sase luni- ca ea asa stie, din 6 in 6 luni face ceva. Si cum bine stii daca le face rar, le face bine. Si uite iar au fost 3 zile de febra 40. Iar eu am stat si am pazit-o de nici nu am avut curaj sa pun capul pe perna sa nu cumva sa adorm. Ca stii ca nu-i scade febra cu nimic si trebuie sa o pazesc clipa de clipa sa nu cumva sa dam de alte belele. Acum ea e bine. A fost doar febra si putini muci. Macar au curs singuri si nu am mai avut parte de show-rile cu scosul. Na, intr-o mare de oameni raciti cobza ce sanse am fi avut ca macar una sa nu ia?! Am bifat-o si pe asta.

Apoi sunt renovarile. Si de astea stii ca deja ai doua articole neterminate despre cocina pe care incercam sa o facem casa. De la o zi la alta ma cuprind regrete tot mai mari cu "investitia imobiliara". Sa-mi zica mie oricine si orice, eu tot raman la parerea ca sa iei o casa dezastru si "sa o faci tu cum vrei" nu este cel mai avantajos lucru. Probabil ca o sa depasim cu mult bugetul. Sper sa nu depasim cu mult si calendarul. Avem de izolat plafoane, balcoane, pereti, de schimbat tot ce inseamna instalatii, de scos jegul din pereti... Si munca nu ar fi cea mai mare problema, nici macar banii. Ci vecinii! Oameni de o asemenea rautate si reavointa... Deja cred ca e ceva ce sfideaza patologicul. Iar cea mai nebuna dintre toate este persoana care trebuie sa ne dea acces in subsol. Numai ca ea se crede stapana blocului iar noi toti suntem niste musafiri nepoftiti. Are un comportament de paznic de puscarie si frustraile ii ies prin toti porii. Asa ca ieri am stat 5 prosti si ne-am uitat unii la altii incercand sa gasim o solutie de a intra in subsol. Proasta eu, prostul vecinul de vizavi venit special de la job si 3 prosti de instalatori. Madam nebuna ne plaseaza ba la presedinte, ba la administrator. Presedintele vine acasa dupa 7-8 seara si cand vine ne trimite inapoi la nebuna. Administratorul sta in alt bloc, nu se stie unde, si nu se stie nici telefonul. Dupa lupte seculare am obtinut un numar de fix al persoanei cu pricina doar pentru a mi se spune ca nu e treaba administratorului. Dar a cui mama naibi este? Adica problemele administrative ale blocului nu sunt ale administratorului? Si uite asa suntem cu toti la mana unei dezaxate al carui sens in viata este dat de posesia acelei chei. Iar dupa toate situatiile de un absurd si o nesimtire fara margini nu vad o solutionare pasnica a problemei. Va fi circ, iar eu cu mahalaua nu ma impac deloc...

Deci intre copil bolnav, job mancator de zile si carat de moloz cu 5 lei sacul.... draga blogule... Oricum promit sa revin in forta. Avem multe de povestit, multe frumoase. Ca uite ca au trecut 30 de luni de viata de iubire mica si totul a fost atat de frumos. Sper sa-mi regasesc si umorul si sa povestim despre renovatul la romani intr-o nota mai distractiva. Daca o sa iasa cum visez eu cand inchid ochii... o sa fie m-i-n-u-n-a-t!


Cu drag,

a ta mama!

P.S. uite ce am cumparat:


joi, 10 octombrie 2013

Epopeea unei case

Acum aproape un an deschideam impreuna cu alti oameni dornici sa ajute un grup pe Facebook. Ne-a unit pe toti dorinta (si putinta) de a oferi o mana de ajutor acolo unde era nevoie. La foarte putin timp dupa, a aparut un caz "mare". Mare ca numar de oameni in nevoie si mari si nevoile lor. Cazul pe care l-am numit "De Craciun pentru copiii din Gogosari". La sfarsitul lunii noiembrie am fost si am vizitat satul. Atunci am scris din tot sufletul si cu tot sufletul postarea care avea sa miste sute de oameni. Campania a mers foarte bine. Multi oameni s-au mobilizat incredibil, au scris, au cerut si au alergat tot Bucurestiul pentru a aduna colete si bani- Mihai, Maria, Ioana.  S-au implicat oameni din toata tara si chiar din diaspora. Din bunurile si banii stransi atunci am putut face trei transporturi catre cei in nevoie, nu doar unul. Volumul de munca a fost incredibil. Ajutorul a fost incredibil. Dezamagirile, insa, pe masura.
 
Dincolo de aceasta campanie comuna eu am inceput lupta mea. Dintre toate familiile vizitate atunci una mi-a ramas aproape de suflet. Mai precis un copil. Teo. Copilul frumos si trist, copilul cu ochi albastri. Din familia lui lipsea mama. Plecase dupa un barbat. Din familia lui lipsea si caminul. Ii arsese casa. Le-am promis atunci, lui si lui Andrei cel mic, ca o sa-i ajut sa isi cumpere o alta casa. Sau sa reconstruiasca una. Le-am promis! Nu stiam cum o sa strang atatia bani. Am rugat o prietena sa imi faca un deviz pentru o constructie modesta. Un deviz ca la carte cu toate studiile si avizele se ducea catre o suma... mare. Sunt un om realist si am inteles ca nu avem cum sa mergem pe ideea construitului. Ne-am reorientat catre cumparare. Am deschis prima campanie. Licitam minun(ati)i de Craciun. O campanie mica si linistita, cu oameni pe care-i cunosteam. O licitatie online. Norocul a facut sa vindem tot ce a fost donat in cadrul licitatiei si un noroc si mai mare a facut sa le aduca pe Narcisa (iNES Group), care a donat prin asociatia ei o suma mare de bani, si pe Alina G, un om ca noi toti dar nu tocmai- amandoua aveau sa ne ajute si in campania din primavara. Actiunea de Craciun a strans 8.700 lei. A fost o surpriza imensa, nu ma asteptam. Oamenii au fost atat de buni, de darnici.
 
Era un prim pas, dar eram departe. Intre timp, cautand case de vanzare, am aflat ca acea locuinta sociala, modesta, in care locuiau era de vanzare. Si s-a infiripat ideea de a cumpara chiar casa aceea. Mai erau 3-4 locuinte de vanzare in sat si ceream preturi. Prietenul meu Mihai, bun agent imobiliar, a preluat cautarile in mod profesionist. Avem un prim pret: 20.000 de lei. O suma pe care o vedeam mai realizabila. Dar mai trebuiau campanii, oameni mai multi de convins, oameni care sa creada in visul asta. Venise primavara. Atunci mi-a venit si mie ideea evenimentului cu pomisorii. Sa plantam si sa licitam niste pomisori- 35 fiind numarul lor final. Era nevoie de mai multa forta de convingere, de mai multi oameni. Am rugat atunci blogeritele mame sa ma ajute. Pe unele le cunoasteam, pe altele nu. Nu stiam nici cum or sa raspunda unei astfel de cereri. Fiecare trebuia sa ia in ocrotire un pomisor si sa incerce sa stranga cat mai multi bani pentru el. Sunt omeni care nu se simt confortabil sa ceara bani, nu au facut-o niciodata si nu se simt bine in pozitia asta. Si ii inteleg. Insa au crezut in acest vis si si-au invis temerile, si au scris, au strans bani, au ajutat. Pe 9 aprilie, de ziua de nastere a acestui tata singur, aproape toti banii pentru casa erau stransi. Cateva zile mai tarziu, la incheierea campaniei, aveam confirmare: reusisem! O munca grea, o munca in perioada in care era si ziua copilului meu- copil care a facut cea mai rea temperatura si boala de pana atunci- peste noptile nedormite, vorbitul cu zeci de oameni, zeci de multumiri, zeci de sperante, zeci de oameni care au pus umarul, peste toate: reusisem. Banii erau stransi. Dar acesta a fost doar inceputul... ceva ce parea sa fie sfarsitul frumos al povestii, era doar inceputul.

Din ziua in care aveam toti banii stransi pana in ziua cand un om simplu devenise cumva mai usor, si mergea iute cu un dosar intr-o mana si cheiile in alta pe o straduta cu soare din Giurgiu, au trecut aproape sase luni. Sase luni in care pe laptopul meu a stat afisul campanie Un pom pentru o casa, sase luni in care zi de zi verificam depozitul din banca sa fiu sigura ca mai sunt toti banii acolo. Sase luni de incercari, telefoane, sperante, dezamagiri mari, mari de tot si sase luni in care tara asta mi-a produs o scarba... Prima incercare a fost de a cumpara casa sociala in care locuiau. Asa mi s-a parut mie mai firesc, era logic. Casa era de vanzare, ei locuiau deja acolo, proprietarul le facuse un bine, deci sa-i facem si noi unul la randul nostru. Proprietarul insa era un cetatean englez care imputernicise aici pe cineva legat de vanzarea casei. Am fost plasati de colo colo de 5 ori pana sa aflam cine este aceasta persoana atotputernica. Om "sfant", nu spun cine. Om din a carui curte plecasem cu o luna inainte spunandu-i ca vrem sa cumparam acea casa. Am incercat sa contactam direct proprietarul, dar nu s-a putut. Apoi am aflat ca de fapt erau doi proprietari... unul pe teren si altul pe casa. Cel de pe teren, de fapt cea, era una dintre parsoanele care ne tot ducea cu vorba. Devenea tot mai clar ca nu exista interesul ca acea casa sa fie vanduta. Tarziu ne-a picat fisa. Ne-am orientat care alta casa- nu avea apa. Inca una- dupa discutii si negocieri aflam ca erau 5 mostenitori si nu aveau succesiune, doreau si ca toate taxele legate de aceasta sa fie suportate de cumparator. Casa foarte frumoasa, mai noua, renovata, avea utilitati. Dar chiar si cu banii pe care Benone spera sa-i obtina prin vanzarea terenului pe care-l detinea si tot era mult peste bugetul nostru. Intre timp un om de bine incepuse sa arunce zvonuri neplacute. Si nu oricand, ci chiar de ziua mea. Ca am "fugit" cu banii. Chiar am fost luata la intrebari de ultimul om de la care ma asteptam sa faca asta. Cand esti un om corect si in viata ta nu ai miscat un fir de ata care sa nu-ti apartina este foarte dureors sa fii acuzat de lucruri urate.

Am decis atunci sa ma retrag din grupul de pe FB si din a mai deschide sau participa in alte actiuni. Problema era ca eu eram "vistierul" grupului si trebuia sa inchid contul. Am facut o ultima actiune la Gogosari de 1 iunie. Am dus cadouri copiilor, am dus alimente parintilor. Ne-au insotit atunci oameni frumosi care doreau sa-i cunoasca pe cei mici. Nu m-am putut bucura de nimic. Vroiam out. Mi-a parut rau, m-a durut sufletul. In acea vizita acolo am profitat pentru a vedea si alte case. Il rugasem pe Benone, tatal copiilor pe care vroiam sa-i ajutam, sa caute mai departe si sa gaseasca o alta casa. El stia cel mai bine ce vrea si in ce zona a satului. Am vizitat o casuta, era curte in curte cu terenul pe care fusese casa omului, cea arsa. Ar fi fost super. Vorbim, ne intelegem. Eram fericiti, el era multumit. Peste o saptamana, dupa ce s-au dat iar n telefoane si discutii, cand ar fi trebuit sa mergem la notar pentru un precontract... stupoare. Vanzatorul dispare, nu mai raspunde la telefon. Noi tot insistam. El nimic. Aflam ca a vandut casa, asta in conditiile in care noua ne cerea un avans de 5000 de lei. Noi insistam direct pentru actul de vanzare, el vroia precontract. Am inteles ulterior si de ce. Booon! Alti oameni de cuvant. Se facuse iulie. O luam de la capat. Intre timp preotul din sat facea presiuni ca Benone sa paraseasca locuinta sociala, doar acum primea ajutor de la Bucuresti. Un om care sa-mi provoace mai multa repulsie decat acest preot nu cred sa mai intalnesc in viata asta. Cel putin sper.

O luna jumate de cand ne rugam cu bani de oameni sa cumparam. Telefoane si barfe din sat. Sotia-mama plecata dupa alte lucruri mai placute- se intorsese acasa la copii, teoretic. Intoarcerea ei ne-a pus in alerta. Copiii erau bulversati si nefericiti, venirea ei acasa nu le facea deloc bine. Tatal incerca sa fie optimist si sa-i mai dea o sansa, se bucura ca are cu cine lasa copiii cand se duce el la munca. Insa, vazand ca acolo nu mai pica pomana si nici casa nu parea sa se mai cumpere, cateva saptamani mai tarziu, a plecat iar. Copiii erau mult mai bine fara ea, paradoxal. Cand nici nu mai speram sa gasim o casa la pretul pe care-l puteam plati, ne suna Benone- casa nr. 2 din incercarile noastre, cea fara apa, era la un pret mai bun si vestea si mai imbucuratoare: se pune apa in sat. Fericire mare! Sunam proprietarii, negociem, scoatem un pret de 17.000 lei. Ceea ce era minunat pentru ca in casa trebuiesc facute reparatii. Oamenii spun ca au toate actele. Mihai ii trimite la notar, le spunea ce acte trebuie sa mai obtina si sa ne sune. Ne-au sunat... nu aveau cadastru.

Inca 3 luni mai tarziu si actele nu erau gata. Pe langa faptul ca nu aveau cadastru, ei nu aveau nici succesiune. Nu numai ca nu aveau succesiune... dar erau si mostenitori care nu vroiau sa renunte la partea lor. Balci, tergiversari, termene peste termene amantate. Acum o saptamana ne-a sunat notarita ca sunt gata, scoate extrasul de carte si putem sa venim sa semnam. Cand sa zic Doamne ajuta, am terminat! stai asa ca nu-i asa. Nu terminasem! Mai era problema mare a beneficiarului acestei proprietati. Benone fiind casatorit si dorind sa divorteze nu era tocmai recomandat ca proprietar. Eu dorindu-mi sa protejez acest bun obtinut prin implicarea atator oameni, nu puteam sa las lucrurile la voia intamplarii. Dorinta noastra era ca Teo sa fie beneficiarul direct si tatal sau, ca tutore, sa aiba dreptul la usufruct. In teorie simplu si frumos. In practica o procedura foarte complicata, consumatoare de timp si bani. Se lanseaza ipoteza ca eu sa cumpar pe numele meu si apoi sa fac donatia, dupa ce divorta omul. Nu-mi suradea deloc ideea, nu-mi doream asta. Nu mi se parea corect. Nu erau banii mei deci nu vroiam sa fie nimic pe numele meu. Incep sa cer pareri avizate. (Multumesc, Ioana, pentru recomandari.) Ma sfatuiesc cu o doamna avocat, apoi cu notarul. Exista varianta in care eu sa fiu "procurator de fonduri", sa fac o donatie catre tatal copiilor cu scopul precis de a cumpara acea locuinta. Astfel in caz de divort sa nu intre in bunurile comune  si sa fie impartita. Costa mai mult, dar era cel mai corect.

Marti am fost la Giurgiu. Nici nu-mi venea sa spun cu voce tare ca se termina, ca am reusit. Invatata cu tot ce s-a intamplat in astea 6 luni, spus aici asa pe foarte scurt si foarte calm, ma asteptam sa se intample iar ceva nefericit. Nu a fost asa. Ne-a primit o doamna notar foarte destupata si stapana pe situatie. Si o ora mai tarziu patru semnaturi stateau pe un contract. Benone, cei doi soti vanzatori si eu. Un manunchi de chei statea in mana tatalui si parca nu-i venea sa creada. Vroia sa plece acasa, sa plece pe jos, sa ajunga mai repede. Era fericit, era mai usor. I-am dat vestea buna ca au mai ramas bani si l-am pus sa imi scrie o declaratie ca i-a primit. Avea nevoie de ei pentru racordul la apa, pentru reparatii. I-au mai ramas la noi 1005 de lei pe care o sa-i dam mai spre iarna. Sa aiba de lemne si alte cheltuieli. Casa a costat 17.000 de lei. Notariatul- actul de vanzare si donatia in bani- 1.860 lei. Lui i-am dat marti 1.400 lei. In prima campanie de Craciun au fost stransi 8.700 lei. In campania din primavara, cu tot cu donatiile suplimentare pentru achizitionarea pomisorilor si a cadourilor pentu copiii din centrul unde au fost plantati pomisorii (~1.000 lei), s-au strans 13.565 lei. Un total de 22.265 lei.

Pe  3 octombrie a fost ziua lui Teo. La multi ani copil frumos, sa fii fericit! Casa aceasta e cadoul nostru pentru tine!

joi, 3 octombrie 2013

Uneori, doar uneori

Zile prea multe si prea pline. Zile in care nu apuc sa fac nimic. Zile in care trag de mine sa-i zambesc copilului si sa nu adorm inaintea lui. Zile in care ma apuca ora 19 la serviciu si afara ploua si peste tot e o mare de masini, iar eu nu gasesc un amarat de taxi sa pot pleca acasa. Pentru ca nu mai pot merge pe jos nici de ici pana colea si asta me termina psihic. Luni sateam la coltul strazii cu lacrimi de neputinta si de furie in ochi ca nu am cum sa ajung acasa, ca niciun taxi nu e liber, ca eu nu pot sa merg. Inainte ma duceam pana la Unirii pe jos fluierand. Acum distanta de la Izvor pana la Unirii imi pare mai lunga decat un maraton. Pentru ca eu nu mai pot merge. Nici nu ma incumet pentru ca stiu ca spatele ma va lasa fix in cel mai nepotrivit loc. Asa ca luni dupa o ora si jumatate de tentative esuate am iesit sa-mi incerc norocul si din strada. Sa nu va mai aduc aminte cum ploua si ce vant batea luni. Am avut noroc si am gasit un taxi. Apoi i l-am lsat si bonei care astepta in fierberi venirea mea. Mi-e o sila de mor sa-mi faca cineva "favoruri". Pana acum nu mi s-a intamplat sa primesc favoruri gratis, totul s-a decontat mai tarziu de 10 ori mai scump. Chiar si din partea unora de se bateau cu pumnul in piept ce prieteni dedicati sunt ei. Asa ca ma dau peste cap sa fiu acasa pana in ora ei de plecare. Nu conteaza ca eu mereu inteleg si mereu vinerea programul este scurt. N-am auzit sa spuna o data "Hai, mai femeie, nu vrei sa stau cu asta mica intr-o seara sau intr-o zi din weekend sa mai respiri si tu?". Doamne fereste. Cand dau eu e minunat, cand cer eu vine apocalipsa. Na, asa ii trebuie omului prost. Incerc sa ma consolez cu gandul ca e copilul bine, ca are grija de ea si o iubeste. Matilda ii spune Mama Nina. Mie mi se pune un nod in gat, dar ce sa fac? Uneori mi se pune piticul... apoi ma linistesc... N-am ce face. Asa ca i-am lasat taxiul platit doua seri la rand, ca asa mi se pare uman. Pentru ca ploua si era frig si noapte. Ceva in schimb? Nu.
 
Au fost zilele astea secatuitoare de viata din mine. Serviciul. Imprumutul. Schimbul. Contractul. Vanzatoarea care din pura rautate nu a acceptat sa nu facem schimbul in BCR si asa am pierdut din diferenta de curs fata de alta banca 2500 de lei. Nu mi-a venit sa cred. S-a opus cu atata inversunare. Ea nu pierdea nimic. Nici nu castiga. Dar de ce sa castig eu? Este un om pe care l-am scapat de la executare silita prin cumpararea apartamentului. Si totul s-a facut la un pret corect. Nimeni nu i-a strans cu usa. Din contra. Ne-am comportat ca niste domni si doamne ce suntem. Incep sa cred ca domnenia asta a mea e o prostie si nu este pentru vremurile astea. Am avut un moment in care m-a enervat atat de rau cu toparlanenia incat am vrut sa renunt la tot. Si la avansul platit. Sa se tot duca. Am oroare de tzoparlani, de nesimtiti si de lipsa de respect. Apoi... m-am linistit, chiar m-am amuzat. In culmea nervilor mei s-a gandit ea sa-mi mai ceara ceva.  Ca nu-i dau usa de la apartament? Ca daca eu tot o schimb... sa i-o dau ei. Am ramas interzisa. Un om care tocmai mi-a produs o paguba de mii de lei mai vrea ceva de la mine. Oamenii astia sunt incredibili. Purs si simplu. Si nici nu cred ca-si dau seama cat de incredibili sunt... Imi venea sa-i spun ca i-o dau, costa 2500 de lei. Nu cred ca ar fi inteles ironia. Probabil ca dupa ce o schimb am sa-i zic sa vina sa si-o ia. Sau daca are cineva nevoie de o usa de apartament?
 
Nu stiu... au fost zilele astea. Uneori e prea mult, chiar si pentru mine care duc mult. Dar... uneori. Imi vine sa ma duc si sa ma tot duuuuc. Dar nu poti sa te duci, ca nu ai solutie. Trebuie sa stai si sa faci tot ce trebuie sa faci. Sa muncesti, sa produci, sa tii casa, sa tii copilul, sa fii civilizat cu toti, si cu magarii. Sa stai si sa faci totul zambind. Si sa fii mereu o doamna. Dar... uneori. Uneori mi-as dori sa fiu o mahalagioaica din aia care isi pune fustele in cap si le zice tuturor de origini si dumnezei. Dar nu pot. Ar merita cate unii chiar sa fie jumuliti nitel. Pentru ca ei mizeaza mereu pe eleganta ta si nu se asteapta sa-ti sara tzandara. Stiu ca poti acumul si intind coarda. In viata asta mi-a sarit mustarul cu adevarat o singura data, dupa tot mie mi-a parut rau. Ca daca nu esti facut sa fii magar... nu esti. Dar... uneori.
 
Apoi. Apoi vine o seara ca cea de ieri. O seara cand Matilda ta vine tarand un prosop din dormitor. Vine cu el si se opreste cu ochii ei frumosi si iti spune sa o faci "bebe mic". Adica sa ii pui gluga de la prosop pe cap si sa o infasori in el ca pe un bebelus infasat. Apoi sa o iei in brate si sa-i canti "Nani, nani bebelus"". Sau bebeloi, ca ea asa zice acum. Ca nu mai e bebelus, e "bebeoi". Si sta asa cuibarita la pieptul tau cu cea mai fericita mocuta si cu cel mai frumos zambet. Si murmura dupa tine cantecul si zambeste, si-i sclipesc ochisorii. Si parca se face iar mica, chiar daca are un metru si 15 kile si abia o mai tii. Parca e iar mica si sta acolo la pieptul tau, e iar bebe si ii canti sa adoarma. Sta lipita de tine si inchide ochii. Zambetul e tot acolo in timp ce somnul vine. Si te uiti ca prostul ce ai putut tu sa faci. Omuletul asta minunat. Omuletul atat de fericit ca sta infasurat intr-un prosop la pipetul tau. Si atunci toate zilele astea grele dispar. Te incarci la loc cu viata si zambesti si tu. Si simti ca si pe tine te tine Cineva acolo in brate. Uneori e tare greu, dar mai des este binecuvantare. Multa binecuvantare.