Epopeea unei case

Acum aproape un an deschideam impreuna cu alti oameni dornici sa ajute un grup pe Facebook. Ne-a unit pe toti dorinta (si putinta) de a oferi o mana de ajutor acolo unde era nevoie. La foarte putin timp dupa, a aparut un caz "mare". Mare ca numar de oameni in nevoie si mari si nevoile lor. Cazul pe care l-am numit "De Craciun pentru copiii din Gogosari". La sfarsitul lunii noiembrie am fost si am vizitat satul. Atunci am scris din tot sufletul si cu tot sufletul postarea care avea sa miste sute de oameni. Campania a mers foarte bine. Multi oameni s-au mobilizat incredibil, au scris, au cerut si au alergat tot Bucurestiul pentru a aduna colete si bani- Mihai, Maria, Ioana.  S-au implicat oameni din toata tara si chiar din diaspora. Din bunurile si banii stransi atunci am putut face trei transporturi catre cei in nevoie, nu doar unul. Volumul de munca a fost incredibil. Ajutorul a fost incredibil. Dezamagirile, insa, pe masura.

 

Dincolo de aceasta campanie comuna eu am inceput lupta mea. Dintre toate familiile vizitate atunci una mi-a ramas aproape de suflet. Mai precis un copil. Teo. Copilul frumos si trist, copilul cu ochi albastri. Din familia lui lipsea mama. Plecase dupa un barbat. Din familia lui lipsea si caminul. Ii arsese casa. Le-am promis atunci, lui si lui Andrei cel mic, ca o sa-i ajut sa isi cumpere o alta casa. Sau sa reconstruiasca una. Le-am promis! Nu stiam cum o sa strang atatia bani. Am rugat o prietena sa imi faca un deviz pentru o constructie modesta. Un deviz ca la carte cu toate studiile si avizele se ducea catre o suma... mare. Sunt un om realist si am inteles ca nu avem cum sa mergem pe ideea construitului. Ne-am reorientat catre cumparare. Am deschis prima campanie. Licitam minun(ati)i de Craciun. O campanie mica si linistita, cu oameni pe care-i cunosteam. O licitatie online. Norocul a facut sa vindem tot ce a fost donat in cadrul licitatiei si un noroc si mai mare a facut sa le aduca pe Narcisa (iNES Group), care a donat prin asociatia ei o suma mare de bani, si pe Alina G, un om ca noi toti dar nu tocmai- amandoua aveau sa ne ajute si in campania din primavara. Actiunea de Craciun a strans 8.700 lei. A fost o surpriza imensa, nu ma asteptam. Oamenii au fost atat de buni, de darnici.

 

Era un prim pas, dar eram departe. Intre timp, cautand case de vanzare, am aflat ca acea locuinta sociala, modesta, in care locuiau era de vanzare. Si s-a infiripat ideea de a cumpara chiar casa aceea. Mai erau 3-4 locuinte de vanzare in sat si ceream preturi. Prietenul meu Mihai, bun agent imobiliar, a preluat cautarile in mod profesionist. Avem un prim pret: 20.000 de lei. O suma pe care o vedeam mai realizabila. Dar mai trebuiau campanii, oameni mai multi de convins, oameni care sa creada in visul asta. Venise primavara. Atunci mi-a venit si mie ideea evenimentului cu pomisorii. Sa plantam si sa licitam niste pomisori- 35 fiind numarul lor final. Era nevoie de mai multa forta de convingere, de mai multi oameni. Am rugat atunci blogeritele mame sa ma ajute. Pe unele le cunoasteam, pe altele nu. Nu stiam nici cum or sa raspunda unei astfel de cereri. Fiecare trebuia sa ia in ocrotire un pomisor si sa incerce sa stranga cat mai multi bani pentru el. Sunt omeni care nu se simt confortabil sa ceara bani, nu au facut-o niciodata si nu se simt bine in pozitia asta. Si ii inteleg. Insa au crezut in acest vis si si-au invis temerile, si au scris, au strans bani, au ajutat. Pe 9 aprilie, de ziua de nastere a acestui tata singur, aproape toti banii pentru casa erau stransi. Cateva zile mai tarziu, la incheierea campaniei, aveam confirmare: reusisem! O munca grea, o munca in perioada in care era si ziua copilului meu- copil care a facut cea mai rea temperatura si boala de pana atunci- peste noptile nedormite, vorbitul cu zeci de oameni, zeci de multumiri, zeci de sperante, zeci de oameni care au pus umarul, peste toate: reusisem. Banii erau stransi. Dar acesta a fost doar inceputul... ceva ce parea sa fie sfarsitul frumos al povestii, era doar inceputul.

Din ziua in care aveam toti banii stransi pana in ziua cand un om simplu devenise cumva mai usor, si mergea iute cu un dosar intr-o mana si cheiile in alta pe o straduta cu soare din Giurgiu, au trecut aproape sase luni. Sase luni in care pe laptopul meu a stat afisul campanie Un pom pentru o casa, sase luni in care zi de zi verificam depozitul din banca sa fiu sigura ca mai sunt toti banii acolo. Sase luni de incercari, telefoane, sperante, dezamagiri mari, mari de tot si sase luni in care tara asta mi-a produs o scarba... Prima incercare a fost de a cumpara casa sociala in care locuiau. Asa mi s-a parut mie mai firesc, era logic. Casa era de vanzare, ei locuiau deja acolo, proprietarul le facuse un bine, deci sa-i facem si noi unul la randul nostru. Proprietarul insa era un cetatean englez care imputernicise aici pe cineva legat de vanzarea casei. Am fost plasati de colo colo de 5 ori pana sa aflam cine este aceasta persoana atotputernica. Om "sfant", nu spun cine. Om din a carui curte plecasem cu o luna inainte spunandu-i ca vrem sa cumparam acea casa. Am incercat sa contactam direct proprietarul, dar nu s-a putut. Apoi am aflat ca de fapt erau doi proprietari... unul pe teren si altul pe casa. Cel de pe teren, de fapt cea, era una dintre parsoanele care ne tot ducea cu vorba. Devenea tot mai clar ca nu exista interesul ca acea casa sa fie vanduta. Tarziu ne-a picat fisa. Ne-am orientat care alta casa- nu avea apa. Inca una- dupa discutii si negocieri aflam ca erau 5 mostenitori si nu aveau succesiune, doreau si ca toate taxele legate de aceasta sa fie suportate de cumparator. Casa foarte frumoasa, mai noua, renovata, avea utilitati. Dar chiar si cu banii pe care Benone spera sa-i obtina prin vanzarea terenului pe care-l detinea si tot era mult peste bugetul nostru. Intre timp un om de bine incepuse sa arunce zvonuri neplacute. Si nu oricand, ci chiar de ziua mea. Ca am "fugit" cu banii. Chiar am fost luata la intrebari de ultimul om de la care ma asteptam sa faca asta. Cand esti un om corect si in viata ta nu ai miscat un fir de ata care sa nu-ti apartina este foarte dureors sa fii acuzat de lucruri urate.

Am decis atunci sa ma retrag din grupul de pe FB si din a mai deschide sau participa in alte actiuni. Problema era ca eu eram "vistierul" grupului si trebuia sa inchid contul. Am facut o ultima actiune la Gogosari de 1 iunie. Am dus cadouri copiilor, am dus alimente parintilor. Ne-au insotit atunci oameni frumosi care doreau sa-i cunoasca pe cei mici. Nu m-am putut bucura de nimic. Vroiam out. Mi-a parut rau, m-a durut sufletul. In acea vizita acolo am profitat pentru a vedea si alte case. Il rugasem pe Benone, tatal copiilor pe care vroiam sa-i ajutam, sa caute mai departe si sa gaseasca o alta casa. El stia cel mai bine ce vrea si in ce zona a satului. Am vizitat o casuta, era curte in curte cu terenul pe care fusese casa omului, cea arsa. Ar fi fost super. Vorbim, ne intelegem. Eram fericiti, el era multumit. Peste o saptamana, dupa ce s-au dat iar n telefoane si discutii, cand ar fi trebuit sa mergem la notar pentru un precontract... stupoare. Vanzatorul dispare, nu mai raspunde la telefon. Noi tot insistam. El nimic. Aflam ca a vandut casa, asta in conditiile in care noua ne cerea un avans de 5000 de lei. Noi insistam direct pentru actul de vanzare, el vroia precontract. Am inteles ulterior si de ce. Booon! Alti oameni de cuvant. Se facuse iulie. O luam de la capat. Intre timp preotul din sat facea presiuni ca Benone sa paraseasca locuinta sociala, doar acum primea ajutor de la Bucuresti. Un om care sa-mi provoace mai multa repulsie decat acest preot nu cred sa mai intalnesc in viata asta. Cel putin sper.

O luna jumate de cand ne rugam cu bani de oameni sa cumparam. Telefoane si barfe din sat. Sotia-mama plecata dupa alte lucruri mai placute- se intorsese acasa la copii, teoretic. Intoarcerea ei ne-a pus in alerta. Copiii erau bulversati si nefericiti, venirea ei acasa nu le facea deloc bine. Tatal incerca sa fie optimist si sa-i mai dea o sansa, se bucura ca are cu cine lasa copiii cand se duce el la munca. Insa, vazand ca acolo nu mai pica pomana si nici casa nu parea sa se mai cumpere, cateva saptamani mai tarziu, a plecat iar. Copiii erau mult mai bine fara ea, paradoxal. Cand nici nu mai speram sa gasim o casa la pretul pe care-l puteam plati, ne suna Benone- casa nr. 2 din incercarile noastre, cea fara apa, era la un pret mai bun si vestea si mai imbucuratoare: se pune apa in sat. Fericire mare! Sunam proprietarii, negociem, scoatem un pret de 17.000 lei. Ceea ce era minunat pentru ca in casa trebuiesc facute reparatii. Oamenii spun ca au toate actele. Mihai ii trimite la notar, le spunea ce acte trebuie sa mai obtina si sa ne sune. Ne-au sunat... nu aveau cadastru.

Inca 3 luni mai tarziu si actele nu erau gata. Pe langa faptul ca nu aveau cadastru, ei nu aveau nici succesiune. Nu numai ca nu aveau succesiune... dar erau si mostenitori care nu vroiau sa renunte la partea lor. Balci, tergiversari, termene peste termene amantate. Acum o saptamana ne-a sunat notarita ca sunt gata, scoate extrasul de carte si putem sa venim sa semnam. Cand sa zic Doamne ajuta, am terminat! stai asa ca nu-i asa. Nu terminasem! Mai era problema mare a beneficiarului acestei proprietati. Benone fiind casatorit si dorind sa divorteze nu era tocmai recomandat ca proprietar. Eu dorindu-mi sa protejez acest bun obtinut prin implicarea atator oameni, nu puteam sa las lucrurile la voia intamplarii. Dorinta noastra era ca Teo sa fie beneficiarul direct si tatal sau, ca tutore, sa aiba dreptul la usufruct. In teorie simplu si frumos. In practica o procedura foarte complicata, consumatoare de timp si bani. Se lanseaza ipoteza ca eu sa cumpar pe numele meu si apoi sa fac donatia, dupa ce divorta omul. Nu-mi suradea deloc ideea, nu-mi doream asta. Nu mi se parea corect. Nu erau banii mei deci nu vroiam sa fie nimic pe numele meu. Incep sa cer pareri avizate. (Multumesc, Ioana, pentru recomandari.) Ma sfatuiesc cu o doamna avocat, apoi cu notarul. Exista varianta in care eu sa fiu "procurator de fonduri", sa fac o donatie catre tatal copiilor cu scopul precis de a cumpara acea locuinta. Astfel in caz de divort sa nu intre in bunurile comune  si sa fie impartita. Costa mai mult, dar era cel mai corect.

Marti am fost la Giurgiu. Nici nu-mi venea sa spun cu voce tare ca se termina, ca am reusit. Invatata cu tot ce s-a intamplat in astea 6 luni, spus aici asa pe foarte scurt si foarte calm, ma asteptam sa se intample iar ceva nefericit. Nu a fost asa. Ne-a primit o doamna notar foarte destupata si stapana pe situatie. Si o ora mai tarziu patru semnaturi stateau pe un contract. Benone, cei doi soti vanzatori si eu. Un manunchi de chei statea in mana tatalui si parca nu-i venea sa creada. Vroia sa plece acasa, sa plece pe jos, sa ajunga mai repede. Era fericit, era mai usor. I-am dat vestea buna ca au mai ramas bani si l-am pus sa imi scrie o declaratie ca i-a primit. Avea nevoie de ei pentru racordul la apa, pentru reparatii. I-au mai ramas la noi 1005 de lei pe care o sa-i dam mai spre iarna. Sa aiba de lemne si alte cheltuieli. Casa a costat 17.000 de lei. Notariatul- actul de vanzare si donatia in bani- 1.860 lei. Lui i-am dat marti 1.400 lei. In prima campanie de Craciun au fost stransi 8.700 lei. In campania din primavara, cu tot cu donatiile suplimentare pentru achizitionarea pomisorilor si a cadourilor pentu copiii din centrul unde au fost plantati pomisorii (~1.000 lei), s-au strans 13.565 lei. Un total de 22.265 lei.

Pe  3 octombrie a fost ziua lui Teo. La multi ani copil frumos, sa fii fericit! Casa aceasta e cadoul nostru pentru tine!