vineri, 31 ianuarie 2014

Haideti sa ajutam acest suflet nelinistit!

Cand gradina-i atat de mare.... si cand biata femeie la ananghie ne cere ajutorul?! Am primit comentariul de mai jos si zic sa o ajutam cu un sfat, nu?
 
Imi cer scuze ,doresc doar sa mi impartasesc o experienta .
Am un amant de cinci ani de zile cu care ma inteleg bine , imi este si iubit dar si prieten .Stam mult la discutii si ne ajutam reciproc in evenimentele vietii .El are peste 40 ani ,eu mai putin cu 5 ani.Ne respectam intimitatile ,libertatea de miscare ,dar in aceasta perioada i-am fost fidela. Si el mie,cat se poate presupune din aceasta relatie ( sunt a doua femeie ,de sex ,din viata lui )
De curand m-am indragostit de un baiat mai tanar decat mine si am cazut de acord la insistentele sa ma aproprii de el . A fost de acord,chiar daca l-am simtit si mi-a declarat-o ca nu se astepta la asa ceva ,dar imi respecta decizia ,vazandu -ma aprinsa dupa tanar.
Baiatul (il denumes asa) mi-a cerut sex de la prima intalnire si ne-am aprins unul de altul .I-am cedat dupa a treia intalnire ,pastrand si declarandu ne ca vom fi prieteni .Am initiat noaptea noastra la un hotel unde a fost o noapte frumoasa ,dar sex .in doua reptate randuri l-am refuzat pentru un sex oral .A doua zi ne-am despartit fiind convinsa ca am initiat o noua prietenie . timp de o saptamana nu ma sunat si l-am sunat eu ,primin un raspuns ca nu are nici o suparare fata de mine si cu privire la legatura noastra ,vom mai vedea .
L-am mai sunat peste doua saptamani dar nu mi a raspuns si ca atare l-am mai lasat o periaoda si am primit acelas rasuns :telefon inchis dupa apelare.
Barbatul din viata mi-a atras atentia ca isi doreste sex si atat ,si este posibil sa fi incheiat relatia fara sa mi de-a o explicatie .Au trecut doua luni si nu am un raspuns de la el ,nu ma cauta si ma simt depresiva ,frustata si nu stiu ce sa fac. Am ca umar de plans barbatul din viata mea ,dar el este castorit si nu cred ca va divorta ,nici nu i-am impus acest lucru .
Ma puteti ajuta ,sa ma inteleg ,sa inteleg acesta situatie . Oare asa sunt tinerii din ziua de azi ?
Multumesc

marți, 28 ianuarie 2014

De mama si fiica

Acest articol nu este o reclama, sunt gandurile si indoielile mele, sunt zbaterile si certitudinile, sunt cautarile mele pentru a creste in echilibru, singura, acest pui de om.
 
 
Multi dintre voi nu sunteti aici pentru prima data. Poate ca si mai multi sunteti la prima citire. Poate ca v-ati intors aici de dragul nostru sau poate doar cautati un raspuns simplu. Sau poate ca nu va suntem dragi, deloc, dar va place sa va "torturati" cu povestea noastra. Sau sunteti si voi parinti singuri si mergeti pe aceeasi gheata subtire pe care merg si eu in fiecare zi. In cautarea certitudinii, in alungarea indoielilor, in asigurarea ca o sa fiti bine. Am inceput sa scriu pe acest blog acum aproape doi ani cand, din intamplare sau nu, am intalnit mai multi parinti singuri. M-am vazut in ochii lor, s-au vazut in ochii mei. Unii erau mai putin "experimentati" decat eram eu, altii erau deja "veterani". Oameni care-mi samanau sau oameni foarte diferiti mie, fiecare din lumea lui, cu experientele lui, cu banii sau lipsa lor. Mai mult sau mai putin educati, mai mult sau mai putini frumosi. Mai fericiti sau nu. Dar indiferent daca am stat, in fata sau mai in spate, in catalogul vietii... cu totii aveam aceeasi neliniste:
 
Oare sunt destul? Oare pot fi eu, singur, familia si echilibrul acestui copil? Oare va creste sa fie un om intreg? Oare va avea de suferit daca nu va avea si celalalt parinte? Si in ce fel? Ce va schimba in el? Ce nu va sti? Ce nu va avea? Ce nu va putea? Ma va condamna, ma va uri? Ma va intelege?
 
Si am inceput sa scriu povestea noastra. Cum este viata pentru noi. De multe ori prea sincer si deschis. Despre cum doare si cum nu. Despre solutii si intrebari. Despre ce-i mai greu, dar si despre ce este mai usor. Despre fericirile noastre, despre implinirea mea, despre descoperirile ei. Despre viata noastra de mama si fiica.
 
De cand ma stiu m-am pregatit sa fiu parinte. Tot ce am invatat, tot ce am muncit, tot ce am strans si am construit a fost ca atunci cand va veni acea zi totul sa fie perfect. Tot ce mi-am dorit inca de cand eram si eu doar fetita a fost sa devin mama. Am visat copilul acela, l-am facut din ate, l-am facut din lut, din flori. L-am desenat si povestit. L-am nascut in mintea si sufletul meu de zeci de ori inainte de a se naste din trupul meu. Am citit, m-am instruit, am fost un om bun si drept, am gandit bine si frumos pentru ca am vrut sa vina pe lume sub cel mai bun soare. Am cumparat o casa, am facut economii. Am facut tot ce trebuia, tot ce credeam eu ca trebuie. Dar copilul meu visat, fetita mea- pentru ca mereu am crezut-o fetita- a intarziat sa vina. Fat-Frumos a plecat, a venit un altul, poate nu la fel de "frumos", apoi un altul. Mereu cautand jumatatea perfecta pentru a aduce pe lume copilul perfect, mereu vazand in fiecare partener ceea ce vroiam sa vad- tatal acela demn de a-i fi parinte. Dar copilul din vis ramanea doar acolo, in gandurile si sperantele mele, in visatul meu cu ochii deschisi, in rugile si neputintele mele.
 
De prea multe ori m-am crezut in momentul perfect, de prea multe ori l-am crezut pe el partenerul perfect, niciodata nu s-a intamplat  asa cum vroiam eu. Ceva greseam. Ceva imi scapa. Am inteles abia atunci cand ea a decis sa vina in cel mai nepotrivit moment, cu cea mai nepotrivita persoana, cu cea mai nepotrivita "eu" din cate fusesem in viata asta. Cele mai nepotrivite pentru mine, dar perfecte pentru ea. Matilda mi-a adus cu ea lectia umilintei si a modestiei, lectia acceptarii, lectia cunoasterii, lectia impacarii si iertarii. M-a redus la nimic, m-a facut a ei, mi-a aratat ce ar fi trebuit sa stiu de la bun inceput. Da, toate lucrurile pe care le credeam eu importante, si erau, dar nu asa cum credeam eu. Un copil nu vine atunci cand i-ai facut tu o camera, atunci cand ai citit toate cartile din lume, atunci cand stii cate in luna si in stele, un copil vine atunci cand este momentul lui, decis de el. Si vine sa te surprinda ca oricat l-ai fi visat tu de minunat, niciodata nu l-ai fi vazut in toata perfectiunea lui. Copilul a venit in viata mea si a luat-o pe sus, a facut-o praf si apoi a facut-o inapoi. Perfecta. Nu eu eram cea care devenea mama copilului perfect ci ea, Matilda mea, avea sa faca viata mea perfecta.
 
Primul an a trecut ca prin vis. Minunat, luminat, cu multa pace. A fost simplu si frumos. Am fost noi in lumea noastra. Apoi, a venit viata peste noi. Copilul meu a deschis ochii in lume. A inceput sa vada ce-i altfel decat altfel-ul nostru. A inceput sa-i observe pe "nu-ie-mama". Intai sa ma intrebe din priviri: "Ce fel de mama este aceasta?". Apoi cu vorbe. Le spunea "nu este mama". Ma intreba ce cauta bebe in brate la "nu este mama". A facut asta pentru prima data la un an si opt luni si mi-a oprit inima in loc. Atat de mica si totusi... au inceput intrebarile. La nici doi ani am inceput sa-i povestesc despre familii- poate trebuia sa o fi facut deja?!. Despre cum fiecare familie este unica. Despre cum in unele familii exista o mama, in altele o mama si un tata, in altele doar un tata iar in altele doua mame sau doi tati. Si ca fiecare familie este normala, ca nu exista numai un fel "corect" de familie. Important este sa fie o familie plina de iubire. Matilda atunci cand vorbeste despre familie spune la sfarsit ca noi ne iubim mult. Oricand o sperie ceva, cand are o neliniste vine la mine si isi spune ca pentru ea ca "mami iubeste mult fetita". Este mantra ei de bine. Asta am crezut eu ca trebuie sa stie copilul meu despre familie. Nu retete, nu perechi, nu "normalitatile" societatii, nu gene si biologie, pentru noi familia este iubire.
 
 
N-as sti ce altceva sa-i spun copilului care in doar doua luni va implini trei ani. Trei ani care au zburat pe negandite si langa mine am un mic om. Mai matur decat mi-as fi dorit, poate, mai intelegator si mai empatic decat credeam ca poate fi un copil atat de mic. Un copil ferit cu multa dibacie de rau si de lipsuri. Dar, totusi, un copil crescut de un singur parinte. Oricat de buna ar fi parerea mea despre mine, oricat as munci de mult, si muncesc, la echilibrul ei, oricat de versatila as fi si oricat de "barbata" ... intrebarea ramane acolo, ca un cui ce nu se lasa scos. Sunt eu destul? Va fi ea bine? Pentru a fi un adult sanatos emotioanal, o femei care sa stie sa relationeze frumos cu un barbat, are ea nevoie neaparat de tata? Mai exista modele? O fata nu poate invata la fel de bine de la mama ei si lucrurile pe care le-ar fi invatat de la tatal ei? Sunt doar stereotipuri din care suntem prea comozi sau speriati ca sa iesim? La naiba, am montat un camion de mobila intr-o saptamana iar ea a fost acolo dandu-mi uneltele si grupand suruburi pe categorii! A fost acolo cand am dat gauri in pereti, cand am schimbat becul, cand am reparat lucruri. Jucam fotbal, ne jucam cu masinutele, ne inghiontim, o ridic si o zomtocesc. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, sunt mai mult un tata decat o mama. Le fac pe toate si le fac cu tot sufletul din mine. Oare sa nu fie destul?
 
Inca nu stiu. Sincer, nu stiu. Si nu as vrea sa aflu atunci cand ea va fi om mare si va privi catre mine cu lacrimi curgand si intebandu-ma de ce, de ce nu i-am spus, de ce nu am invatat-o, de ce nu am stiut mai bine, de ce am facut-o singura? Citesc, observ, caut, merg la intalniri- la unele chiar stupide, organizate de oameni mult prea aroganti si pentru propriul bine- vorbesc cu oameni care au trecut prin asta, cu oameni crescuti doar de un singur parinte si care stiu mai bine ce le-a lipsit si ce nu. Stiu ca suntem unici si fiecare om are nevoile lui, dar ceva trebuie sa fie comun, ceva trebuie sa fie bine pentru toti. Unii trebuie sa aiba ceva scurtaturi si pentru noi, sa ne aduca un plus, sa mai faca putina lumina. Chiar daca nu detin adevarul absolut, si cu siguranta nu-l detin, dar rau nu cred ca ne pot face.
 
Este bine sa fii mereu "out there", sa nu te inchizi in lumea ta, sa nu crezi ca izoland familia ta mai mica de lumea mare o sa fie bine. Trebuie sa fii mereu deschis ideilor, sfaturilor, experientelor celor din jur, chiar daca tu poate ca stii mai bine in cazul tau special, dar nu ridica ziduri. Stiu ca cel mai simplu lucru pentru un parinte singur este sa fuga de restul parintilor. Ei sunt mai multi, mereu or sa fie mai multi, mereu or sa para cei "normali". In lumea ta controlata o sa te simti in siguranta, o sa ai sentimentul ca si copilul tau este. Am facut-o si pe asta, poate ca uneori mi-a facut bine. Insa copiii nostri or sa traiasca in lumea de afara, lume pe care trebuie sa o cunoasca. Lume in care fiecare isi are locul lui special. In care toti suntem la fel de normali sau de anormali. Uneori sa fii singur isi are avantajele sale, ne putem dedica exclusiv copiilor nostri, nu este nimeni sa ne contrazica planul, nu este nimeni sa puna la indoiala sistemul nostru de educatie, deciziile noastre. Dar exact de aici vine si marea noastra problema, noi suntem singurii responsabili si pentru ce va fi bine si pentru ce va fi mai putin bine. Iar atunci cand iei o decizie, nu ai vrea sa fie cea mai buna?
 
Eu o sa merg la Conferintele sustinute de Jody Pawel si Urania Cremene din 22 februarie si organizate de Urania si Lumea lui Momo. Nu am niciun castig material din asta, dar sper sa am un castig in informatie, intr-un gand in plus, in ceva nou de incercat. Sper sa plec de acolo cu inca doua-trei secunde mai buna ca mama pentru fetita mea. Ma intereseaza in principiu modulul al doi-lea - Mami, tati, nu o sa fiu fetita toata viata. Cum o sa fiu eu, ca femeie?- lesne de inteles de ce. Eu cred cu toata taria in acest copil al meu, din intamplare copil de sex feminin. Cred ca poate sa fie orice si-ar dori ea, chiar si barbat, la o adica :).
Sper sa avem ocazia sa punem intrebari, sa dizolvam putin stereotipurile si, poate, sa le oferim si noi cateva raspunsuri din partea asta a redutei. Daca doriti sa va inscrieti si voi va las linkul. Pana pe 31 ianuarie au un discount pentru inscrierile timpurii. Mi-ar fi drag sa ne (re)vedem si sa discutam la o cafea dupa.
 
 
 
 

Piatra mea de hotar in a fi parinte

Pe 31 decembrie la ora 22 eu ma mutam dintr-o casa in alta. La miezul noptii abia reusisem sa gasim doua farfurii si 3 pahare ca sa nu ne prinda anul nou "pe uscat". Am luat-o pe Matilda in brate si m-a durut lipsa mea de acasa din ultimele luni. A trebuit sa renovam noua casa si pentru ca sunt doar un om si ziua mea are tot 24 de ore... timpul petrecut cu ea a avut de suferit. Cel mai mult in viata de parinte ma doare timpul pe care nu-l pot petrece cu ea. Ma straduiesc cat pot ca macar cel putin pe care-l avem sa fie de calitate. Nu cred ca-mi iese mereu. Nu-mi iese pentru ca sunt fie prea obosita, fie prea stresata, fie... Asa ca la inceput de an tot ce mi-am dorit a fost sa petrec mai mult timp cu fetita mea. Sa ma dau de trei ori peste cap, sa mananc tava cu jaratec, sa fac ceva, dar sa-mi iasa timp mai mult pentru noi. Curand implinim doi ani de cand eu m-am intors la serviciu si aproape 3 de viata impreuna iar eu consider, si acum, ca cel mai greu lucru din viata de parinte este lipsa timpului pentru copil.
 
Ieri mi-am luat o zi de concediu. Pentru ca este iarna si este zapada. Nu pentru ca mi-ar fi frica de ea sau pentru ca nu as fi putut ajunge la munca. Ci pentru ca Matilda a asteptat zapada asta ca pe nu stiu ce, chiar vroia sa mergem la Pou Noc ca sa facem un om de zapada. Asa ca nu as fi putut ca in singura zi cu zapada frumoasa si vreme umana, eu sa ma duc la serviciu. Mi-am luat liber si am fost afara cu saniuta. Am plimbat-o prin tot cartierul pe stradutele inca necuratate. Am calarit toti nametii. Am facut bulgari. Am facut castele din zapada. Ne-am tavalit prin zapada proaspata din parcare. Am ajuns acasa ca doi ursi plini de turturi de zapada, ude, cu nasul rosu, cu zapada si in buzunare. Dar fericite! I-am oferit ziua pe care si-o dorea si nimic pe lumea asta nu ma face mai fericita. Am avut o zi plina si fericita, o zi asa cum ar trebui sa fie toate zilele dintre un parinte si un copil mic.
 

 
Cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata de parinte a fost sa-mi las fetita de 10 luni acasa si eu sa ma intorc 10 ore pe zi la munca. Sufletul mi-a fost bucati. Am plecat zi de zi cu lacrimi in ochi, cu durere in stomac. Priveam pe geamul masinii si totul mi se parea strain si nu intelegeam ce caut eu pe strada. Ii vorbeam in gand, ii povesteam de ce lucrurile stau asa pentru noi. De ce nu a fost alta solutie. Ca parinte singur nu poti sa golesti toata visteria si sa risti sa ramai fara serviciu pentru a mai sta un an acasa. Sau poate ca poti, dar eu nu am putut. Am facut cum am crezut ca este mai bine pentru noi si mi-am calcat pe suflet. Dar inca ma doare fiecare clipa departe de ea.
 
M-am gandit la binele ei pe termen lung, la educatia ei, la bunastarea ei. Timpul va spune daca am facut bine sau nu. Dar ce n-a putut face timpul a fost sa faca sa fie totul mai usor. Au trecut aproape doi ani si este la fel de greu, poate mai greu. Pentru ca acum ea este mare si imi poate spune in cuvinte ce simte si cat de mult vrea sa nu plec. Sa plece toti, dar eu sa raman. Acum este si mai greu pentru ca-mi las copilul plans pana la epuizare zi de zi. Iar eu trebuie sa fac cumva ca in cele 4 ore pe care le ptrecem zilnic impreuna sa repar cele 10 in care nu am fost acolo. Ca timpul dintre noi sa fie pretuit. Altfel ar insemna ca o neglijez. Iar ca eu cred ca neglijarea copilului si a nevoilor sale este o forma de abuz asupra lui.
 
De multe ori nici nu realizam ca actiunile noastre, unele poate cu cele mai bune intentii, sunt de fapt forme de agresiune asupra copilului. Poate ca lipsa timpului acordat acestuia este una dintre cele mai subtile forme prin care abuzam de copiii nostri. Ii stim ca sunt acolo, ca va fi si maine o zi, ca e mic si uita, ca e mic si maine probabil isi va dori acelasi lucru. Ne maguleste nevoia lor de atentie si de timp, dar o luam ca pe ceva ce ni se cuvine. Doar sunt ai nostri, nu?! Sau noi suntem ai lor?
 
Nu sunt un expert in ale cresterii copiilor, am doar unul si il am doar de 3 ani, dar stiu cu dureroasa certitudine ca tot ce-si doreste copilul meu este sa petreaca timp cu mine. Am simtit ca am dreptate in acest sentiment al meu si urmarind-o pe Urania Cremene intr-unul dintre episoadele recent difuzate pe canalul You Tube al Totul despre mame. Se vorbea despre formele de abuz si violenta asupra copiilor si efectele lor pe termen lung. M-a surprins sa aud mentionata ca o forma de abuz si neglijarea copiilor prin lipsa timpului dedicat lor. Va recomand sa urmariti acest episod si sa luptati cu voi in a nu creste inca o generatie de copii "educati" prin suferinta.
 
In fiecare marti si vineri sunt incarcate noi interviuri.
 
 
 
 
 

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Despre feminitate

Imi amintesc ca aveam vreo 14-15 ani. Pe aici, asa. Eram intre scoala generala si liceu. Grei ani, grei din toate punctele de vedere. In familie, in tara, financiar, in interiorul meu, in toate, greu. Tatal meu, prietenul si omul meu de baza, se pensionase de cativa ani si nu-l mai aveam permanent alaturi. Se mutase la tara. O decizie pe care o luase impreuna cu mama, au crezut ca se va recupera mai bine acolo, au pus bazele unei mici afaceri. Asa au crezut ei ca va fi mai bine. Noi am ramas cu mama in Bucuresti. Am dus-o cumplit. Cumplit. La sfarsit de saptamana si in vacante faceam o naveta istovitoare si imputita intre Bucuresti si Slobozia. Au fost niste decizii, cine stie ce as fi facut eu in locul lor?! Insa am ramas fara el, prietenul meu, stalpul meu. Intrasem in adolescenta incerta si aveam nevoie de el mai mult decat oricand. Sa-i vorbesc, sa-mi explice, sa ma reasigure. Asa ca-mi amintesc cum stateam in camera lor, acum devenita a mea, partial transformata, insuficient ca sa ma faca sa uit ca era acea camera in care imi fusese mereu teama sa intru. Stateam la un birou improvizat din masa unei masini de cusut vechi, era un Singer parca, si ii scriam o scrisoare lui- tatalui meu. O scrisoare despre negrul in care ma scufundasem, despre cat de greu imi era, despre multe lucruri pe care nu le puteam intelege, despre faptul ca nu ma simteam deloc FEMEIE.
 
Aveam 15 ani si in aproape toate prietenele mele schimbarea se produsese. Hormonii isi facusera treaba si copiii-fetite se transformasera in domnisoare. De cativa ani buni chiar. Unele incepusera de pe la 11 ani sa prezinte semnele... acelea. Sanii incepusera sa creasca, corpurile se rotunjeau, gesturile deveneau mai calculate, fustele luau locul pantalonilor. Gata cu Frunza, cu bataile din pauze, gata cu prieteniile nevinovate cu vreun coleg de clasa. Pe rand se transformau in mici fiinite cochete, pe nesimtite deveneau femei. Eu... nu. In acea perioada corpul meu n-a putut, n-a stiut, a esuat. Ceva n-a fost asa cum ar fi trebuit, ceva a lipsit si transformarea intarzia sa apara. La inceput nimic ingrijoarator. Dar, cu timpul... cu timpul simteam tot mai tare prapastia care se deschidea intre mine si normalitate. Eram printre cele mai mari de varsta, dar eram printre ultimele care paraseau taramul copilariei.
 
Am ajuns la liceu si socul a fost si mai mare. Nu mai erau copiii din cartier, fetele pe care le stiam de o viata, fete ce proveneau din familii cam de aceeasi conditie sociala si materiala. Am ajuns la liceu unde oamenii aveau... mai toti. Fetele erau mult mai aranjate, multe, instruite de mame mai atente, purtau machiaj, se imbracau deja stilat.  Am inceput sa simt acut si dureros lipsa unei regularitati in functionarea corpului meu. Micile exceptii "lunare" erau oricum ca o revolutie si imi produceau mult rau fizic si psihic. Nu aveam ciclu menstrual decat din An in Paste si asta imi afecta dezvoltarea ca om si ca femeie. Un corp de copil de sex feminin in lipsa hormonilor specifici nu ajunge sa se dezvolte in ceea ce ar fi trebuit sa fie. Trasaturile nu isi ating potentialul, nu ajung la blandetea caracteristica. Psihicul nu merge in directia in care ar fi trebuit sa mearga. Traiesti furtuni si conflicte interioare greu de descris, esti furios pe tine si pe lume, dar cel mai mult pe parintele care nu este langa tine si nu vede, nu aude, nu te ajuta. Aveam 17 ani cand am reusit sa ma fac auzita, am mers la medic, la Parhon. S-a incercat o "reparare". Abia trei ani mai tarziu, prin forte proprii, am reusit sa ating un echilibru si sa dau un restart acestui corp cumva neputincios. Peste inca doi ani am ajuns la un soi de normal, dar nu am mai recuperat niciodata anii pierduti.
 
Faptul ca am avut o pubertate intarziata a avut si parti mai putin nefericite. Am fost un adolescent mai intelep, mai concentrat, cu o mai mare putere de a invata. Se stie ca dezvoltarea creierului femeii se opreste in jurul instalarii primei menstruatii, hormonii au grija de asta. De unde si ideea ca barbatii sunt destepti si femeile sunt sensibile. Am avut intr-un fel norocul ca al meu creier sa-si vada mai departe de crestere si acumulare, n-am avut ovule dar am avut ocazia sa devin mai desteapta decat as fi fost altfel. In prezenta testosteronului pe care nu avea cine-l neutraliza creierul meu a cuprins si partea tehnica a lucrurilor. Psihicul meu s-a dezvoltat undeva la mijloc, modul de a gandi fiind unul oarecum androgin. Corpul meu a devenit mai robust si mai musculos, mai puternic. Suntem chimie... iar chimia acelei perioade ne contureaza in aceea ce o sa fim pentru tot restul vietii. Chimia aceea ne face mai femei sau mai barbati. La mine nu a functionat. A trebuit sa invat sa fiu femeie, nu cred ca mi-a iesit pe deplin. O sa raman mereu un om mult mai cu picioarele pe pamant, mult prea determinat, mult prea putin din ceea ce societatea se astepta sa fie o femeie. Insa... tinand cont de cine sunt astazi, de toate lucrurile pe care le pot face, de familia mea monoparentala... cred ca lucrurile s-au intamplat spre bine, nu spre rau. Sunt un om care se poate descurca foarte bine de ambele parti ale taberei, iar asta ma ajuta sunt fiu un parinte complet pentru copilul meu.

Dar, undeva intre in punctul cautarii de sine si cel in care sunt astazi, a fost un timp al marilor pierderi. Chiar si a sperantei. A fost perioada in care imi doream un copil si nu puteam nici sa visez ca o sa-l mai am intr-o zi. Cand in ciuda stimularilor nu obti nicio ovulatie. Cand la 20 de ani ai uterul unui copil de 10. Cand de fiacare data cand zici ca asta a fost...  nu a fost. Atunci, atunci este extrem de greu. Te saturi de mers de 4 ori pe luna la medic, te saturi de analize, de pandit  temperaturi vaginale, te saturi de tine. Ai momente cand te saturi si de ideea de a face copii. Pana la urma hormonii mei s-au aliniat la timp pentru a aduce pe lume Matilda mea iubita si viata mea a devenit mult mai "feminina". Asa ca atunci cand am vazut invitatia Anei si am cautat sa vad cu ce se "mananca" Actavis-Ferlidona, am zambit. Am vazut gama aceasta de produse dedicate femeii, si mai ales femeii in cautarea fertilitatii, si m-am gandit cat de simplu ar fi fost sa existe astfel de solutii si acum 10 ani. Atunci, singurul lucru pe care l-am avut a fost un test de ovulatie pe care mi l-a cumparat o prietena care a inteles cat de greu imi era. Aflase de el si s-a gandit ca mi-ar salva ceva nervi din cap. Acum exista, cu siguranta, si alte variante. Si foarte bine ca exista. Dar mi-a placut sa gasesc o solutie gandita in mod unitar, incercand sa dedice cate un produs fiecarei situatii sau etape din viata femeii. Au ales un test al pH-ului vaginal, un test pentru detectarea infectiilor urinare chiar la tine acasa, un test pentru determinarea perioadelor fertile (a ovulatiei), un test pentru sarcina si un supliment cu acid folic si vitamine pentru preconceptie/sarcina/perioada alaptarii. Va recomand sa le cautati in farmacii, sunt usor de folosit si cu precizie clinica atestata. Eu mi le-am pus frumos in dulapiorul din baie si sper ca primul utilizat sa fie nr. 4.


 
 
Discutiile din cadrul intalnirii au fost cel putin spumoase. De asta imi si plac revederile cu celelalte mame detinatoare de bloguri, sunt toate tipe spirituale si cu mintea la ele. S-a ras foarte mult pe marginea testului pentru pH-ul vaginal. Eu, insa, am fost acolo- nu in vagin... sau am fost, ma rog, detalii- am fost in situatia in care a trebuit sa testam pH-ul pentru ca o aciditate incorecta a mediului din vagin duce la exterminarea micilor inotatori inainte de a ajunge la tinta. Tot pH-ul din vagin poate decide sexul copilasului, pentru ca spermatozoizii detinotri de cromozomi X (cei care fac fetite) sunt mult mai rezistenti in mediu acid, iar cei producatori de baietei sunt mult mai sensibili si mor. Lor le place mediul alcalin, prezent mai aproape de col. Asa ca daca vrei sa fii mamica de beietel trebuie sa ai grija de echilibrul aciditatii vaginale mai mult decat o mamica "neutral". Sa fie cat mai aproape de normal, adica 4-4,4 sau mai alcalin. Pentru cele care nu sunt interesate de conceperea unui copil, acest test le este util in determinarea sanatatii vaginale pentru ca un pH peste 4,5 ne indica o predispozitie la dobandirea infectiilor vaginale sau chiar prezenta uneia. In perioada sarcinii ne poate indica si o scurgere permanenta de lichid amniotic. Deci, atentie! Cred ca ar fi foarte util ca doamna doctor sa aiba  mici seminarii si pentru alte grupuri tinta. Un soi de educatie sexuala tarzie si foarte binevenita.
 

 

Partea spirituala a intalnirii a fost reprezentata de Oana Stoianovici- coach si lider transformational. Sarcina ei ar fi fost sa ne convinga ca fiecare femeie are ceva frumos si feminin in ea. Problema? Ca mai toate interlocutoarele erau deja foarte convinse de asta :)).  Pe langa magnetismul personal si felul in care arata sunt sigura ca este si un om extrem de interesant. As fi vrut sa stam mai mult de vorba pe marginea unor teorii, doar ca fix atunci fi-mea a decis ca este timpul sa ma revendice. Dar, minunea care a facut posibila linistea mea (si a celorlalte mame) pentru o ora s-a numit Lumea lui Momo prin Cristina- om dulce si frumos alaturi de care fi-mea si-a petrecut prima ora fara mine intr-un loc public, fara plansete si tragedii. Yeeei pentru Cristina! Ii multumesc si lui Adrian Nedea pentru fotografii si pentru ca ne-a suportat.

Atunci cand Dumnezeu mi-a trimis minunea asta din poza de mai jos mi-am jurat in sinea mea ca o sa am grija sa nu treaca prin nimic din ceea ce am patimit eu. Ca nu va ajunge niciodata sa-si puna la indoiala identitatea, sa lupte ani de zile pentru a avea un pui, ca nu va suferi din cauza unor probleme atat de usor de remediat la timpul potrivit. Asa ca ma informez mereu pentru ea, o observ, o monitorizez si cred ca este datoria mea ca mama sa cresc o femeie completa si implinita. Aveti grija de fetitele voastre!




Ana, multumim pentru invitatie, a fost totul la punct, asa cum ne-ai obisnuit, felicitari!

 
 
Sponsorii si partenerii au fost la inaltime: SolarisOrly, Kara Baby, Delights Beauty Club si Lumea lui Momo iar Libraria Bastilia cred ca va deveni locul prferat al Matildei. Cand a vazut ea atateaaaa carti mi-a spus ca le va citi pe toate cand se va face mare. Hai sa te ajute Dumnezeu, mai mami!

marți, 21 ianuarie 2014

Avem o tara?

Am ajuns acasa si am aprins si eu televizorul, am dat pe un post de stiri. Eu de vreun an nu ma mai uit la stiri ca-mi cauzeaza nervos si e pacat. Astazi articolele despre accidentul aviatic in care si-au pierdut viata doi oameni, indifernt ca-i chema Iovan sau altfel, mi s-a parut de un absurd cum numai tara asta poate genera. Sau lipsa acestei tari, cum bine spunea M. Badea astazi. E cam vehement el, in general, dar astazi a fost de absolut bun simt.
 
Un avion cu medici salvatori a aterizat fortat in varful muntelui. Medicii au asteptat sa ii salveze cineva timp de 6 ore. Nu i-a salvat personalul specializat, ci niste localnici alertati de seful ISU  Cluj, intamplator si el un om al locului. A avut inspiratia sa-i trimita pe oameni si in directia in care nu se cautase. De multe ori localnicii sunt primii la astfel de tragedii, este o chestiune de proximitate. Este firesc sa ajunga primii, dar aici nu vorbim de proximitate. Pentru ca oamenii nu au vazut avionul si au fugit acolo. Ei au aflat de accident si de faptul ca inca nu au fost gasite victimele si au pornit noapte prin padure si ceata doar cu speranta in Dumnezeu ca le va indruma pasii. Dumnezeu a avut un GPS mai bun si i-a indrumat bine. Au ajuns pentru a ii salva de la inghet pe supravietuitori si au incropit sisteme de purtare pentru a cobora ranitii. Pentru pilotul Iovan si pentru Aura Ion, student voluntar in acea zi, a fost prea tarziu. Din spusele supravietuitorilor pilotul era foarte grav accidentat si sansele sale erau minime, insa, medicul aspirant Aura Ion a murit cu zile cu lacrimile inghetate pe obraji.
 
Ca in tara asta nu ne mai mira nimic mi se pare foarte trist. Ca intregi servicii cu toate coordonatele in mana nu au reusit sa localizeze epava... Oamenii aveau telefoane inteligente  la ei... na, anul 2014. Scuturi putin din mana si telefonul te localizeaza perfect- gradul, minutul, secunda. Nu i-au gasit cu toate coordonatele, decat abia prea tarziu. I-a gasit omul ala, care nu e nici padurar, nici nimic, doar un om cu elementar bun simt. Stia ca s-au prabusit intr-o zona cu zapada, zapada era doar pe varful cu pricina cu 200 de m mai inalt. Victimele au zis bogda proste cand s-au vazut salvate. Ca si cum l-ar fi apucat pe Dumnezeu de un picior. Nu s-au gandit ca de ce abia atunci, ca de ce au ajuns intai localnicii, ci, ca orice victima care vede moartea aproape, s-au bucurat ca au scapat.
 
Absurdul. Niste oameni care se duceau sa salveze vieti au murit pentru ca sistemul a dat gres in a ii salva. Pilotul si-a facut datoria cu pretul vietii si a adus avionul la sol. Apoi tara asta inexistenta a avut nevoie de 6 ore ca sa-i gaseasca. Celule de criza, sefi de servicii, softuri de milioane care sunt bune doar daca esti un borfas sau are cineva interesul sa-ti urmareasca telefonul- n-au facut nimic. Si, ce-i mai trist? Ca nu ne mai suprinde nimic! Ca suntem cetatenii corecti ai acestei tari, ca ni se iau mii de lei pe luna si ca ni se pare firesc sa nu ni se dea nimic in schimb. Nici sa ni se salveze viata .

duminică, 19 ianuarie 2014

Sa ma laud!

Sa ma laud repejor pana nu se trezeste si mi se cocoata iar in cap.

Nu mai pot de dragul ei! De toate cuvintele ei transformate, de aproape nici unul nu suna ca in romana! Nu mai pot de rasul ei de soricel, de ochii ei cu luminite, de nasucul inrosit de frig! De pielea ei calda si moale! Ma plimbam astazi cu ea de manuta si nu-mi mai inacapea inima in pipet de drag si fericire. Ne-am oprit pe o banca la soare si i-am facut in viteza cateva poze, batea soarele de nici nu le-am vazut. Le-am deschis abia acasa... si pozele astea spuneau tot. Ooof, nu mai pot de dragu ei!
 



 
V-am mai zis ca nu mai pot de dragu ei?!

joi, 16 ianuarie 2014

De prin draft: Dating single moms

 
Se da una bucata mama singura. Si nu-i doar in lipsa de partener ci si de echipa- echipa aia care iti mai da timp sa respiri indiferent daca esti parinte singur sau nu. Echipa nu-i. E doar bona platita cu bani multi pentru un program de la 8 la 18. Pe la 18 fara nitelus mama singura (zisa si MS) ajunge de la serviciu. Este asa de "odihnita" incat ii joaca tineretea in priviri. Timp scurt de un spalat pe maini, un pipi si iar un spalat pe maini si bona pleaca. MS intra schimbul doi la copilul ce-l are. Copilul o ia de proaspata si ii face creierul tambal pana cand se da stingerea. MS adoarme inaintea copilului care inca numara stele pe tavan. Cele 2-3 treziri regulamentare pe noapte si la 6,30 incepe o noua zi. Daca are putin noroc, copilul doarme macar pana la 7,30 si apuca si ea sa faca dus si sa se pregateasca de munca. Daca nu, si de obicei nu, face toate cele cu maimuta atarnata de ea. Recomanda dusurile in timp ce copilul e lipit cu moaca de geamul cabinei tipand cu disperare "Baaaieee nuuu, ocii nuuu!". Este absolut revigorant. Dupa dus, copilul, mai face cateva tatonari si intra in modulul "Mamiii paaaa nuuu". Asta este si mai revigorant pentru minte si suflet. Intre timp apare bona si mama se sustrage din casa in timp ce mai trage o haina pe ea si din fata blocului taximetristul clanxoneaza isteric. Inca o zi in culorile curcubeului. Asa cum au fost aproape toate cele 595 de zile care s-au scurs de cand a reinceput serviciul. Bine, ea nu le-ar numara pe toate pentru ca pana acum vreo 6 luni uitase complet ca mai exista si alta viata pe langa cea alaturi de copil. Recent a scos nasul din scutece si si-a amintit ca in jurul ei mai exista totusi o lume adulta unde se desfasoara o alta parte a vietii. De fapt i s-a infiripat ideea ca ii datoreaza copilului sansa la o familie intreaga... Poate inca un copil...

Se da una bucata domn. Singur, destept, frumusel. Munceste mult, vrea un viitor frumos. Ajuns la varsta la care domnii isi doresc o partenera si o familie. Tocmai iesit din perioada in care "copilarea prin curtea scolii" nu-i tocmai convins ca este momentul pentru el. Stie ca isi doreste, nu stie daca poate. Se tot incurajeaza singur si rade la pozele nepotilor sai. Ii este greu sa iasa din rutina ultimilor ani, sa cedeze timp si spatiu unei relatii stabile. Si i-a picat ea cu tronc, ea- mama singura. Nu prea o intelege. Copilul il sperie de moarte, i se pare alta specie, una necunoscuta. Tot ce fac copiii mici i se pare o minune, dar o minune frumoasa de privit. Nu stie ce inseamna sacrificiul personal, lipsa timpului, lipsa somnului, ca o persoana sa depinda 24 din 24 de tine. Nu prea stie nimic din ce inseamna viata de parinte. Copilul e frumos, e o papusica, doar ca-i o papusica vie care iti pune intrebari existentiale. Asa ca nu stie in ce se baga, dar ii e draga MS si parca ii e drag si puiul ei.

Eh, si cele doua bucati de mai sus tot incearca sa devina una. Dar ba are el sedinte pana seara tarziu, ba are ea. Ba el pleaca la munte. Ba ea are copilul bolnav. Ba au gasit o fereasta ok cand se se vada, ba tocmai atunci nu stiu ce apocalipsa se mai intampla si iar nu e bine. Si trec asa saptamanile cu promisiuni si scuze, si intelegeri, si iar planuri, si iar promisiuni. Se roaga amandoi sa se alinieze planetele si sa petreaca si ei niste timp impreuna.  El sa scape de la munca inainte de 6, ea sa aiba cu cine lasa copilul macar doua ore. Si cum rugile mai sunt uneori si ascultate vine ziua X. Pfaaa, el e liber, ea are cu cine lasa copilul, e chiar vineri deci ea scapa de la munca pe la 2, aaaa, minuneee, aaaaleluiaaa, aleluiaaa!

E vineri, e ora doua. El vine sa o ia abia pe la 5 jumate. Ce sa faca? Daca se duce acasa se trezeste copilul si nu mai scapa. La munca nu mai vrea sa stea. Ii vine un gand: Totusi, tu in oglinda te-ai mai uitat in ultimul timp? La salon cu tine, fa ceva cu parul ala, fa si tu o unghie rosie, fa ceva! Sunat, noroc ca aveau liber, fugit la salon. El da mesaje, ea ii raspunde, zambete timide, stare de adolescenta. Nerabdare si emotii. S-a facut ora 5. Acum parca ar trebui si sa se schimbe. Dar cu ce? Ce ii mai vine bine? N-a mai iesit la o intalnire de vreo 3 ani jumate. Atunci avea alta silueta, toate stateau altfel. Rochia neagra? Da, ar trebui sa vina bine. Nu e nici prea serioasa, nu arata nici prea mult, are potential. Fuga acasa, intra pe fruis sa nu trezeasca puiul. Un dus in viteza, refacut machiajul... cand sa puna piciorul afara din baie aude langa ea: Mamiii, a viit mamii acacaaa! Vei tzitzica!". E deja ora 5 jumate, pe telefon mesaj ca el a ajuns. Copilul se uita cu ochii mari si rugatori. Pauza.

O jumatate de ora mai tarziu, apeluri ratate, mesaje... dar copilul este fericit. Unde ramasesem? Rochia! Aoleu, machiajul, s-a dus! Parul s-a ciufulit. Ia-o de la capat. Inca un sfert de ora. Copilului ii este foame. Vrea o branzica. Numai mami poate sa-i dea branzica. Vei in batze a fever! Lasa, mama, frigiderul, hai, ca uite: plage! Dai branzica! Da si branzica.  A trecut o ora. El nici nu mai suna. O fi plecat... In sfarsit ea se imbraca si da sa iasa pe usa... cand, din spatele ei, se aude dumaind copilul care o imbratiseaza puternic peste picioare si isi freaca fata mica si ghidusa de ea. Pa, mami! Pa, bebe! Iese, cheama liftul. Pe rochie troneaza jumatate de cutie de branzica. Minunat!

Mai bine de o ora mai tarziu coboara si ea din bloc. Se uita de-a lungul strazii. Masina lui nu mai era. A plecat? A plecat... Ii vine sa planga de nervi si de frustrare. Cum sa plece? Scoate telefonul sa-l sune- deja pregatita sa-i tina un discurs despre cat de neintelegator este. Ce, nu intelege ca un copil nu e ceas elvetian sa functioneze cum il invarti tu? Doar stia de la inceput ca are un copil, ea atata poate acum, atat are de oferit. Ce nu a inteles?! Privea cu lacrimi in ochi catre capatul strazii... de acolo venea un barbat cu un buchet de flori in mana. Daca tot avusese "putin" timp liber s-a dus sa-i cumpere flori... N-a plecat. Lacrimile i le-a sters el un minut mai tarziu.


 

luni, 13 ianuarie 2014

Vecinii

Era acum cateva luni si muncitorii abia se instalasera in casa. Nici nu apucasera sa infiga bine prima bormasina in pereti ca cineva a sunat la usa. O femeie tanara. Hmm. Mai suna o data. In casa rumoare si idignare. Ai dracu', nene, nici nu te-ai apucat bine si deja sunt la usa sa se planga?! Raspunde unul dintre muncitori cu ceva vorbe de "duh" la el. Cand colo, ce sa vezi, femeia- vecina din coltul opus- venise sa le ofere o cafea, o apa, ajutorul in caz ca este nevoie de ceva. In fata unei asemenea oferte ramai fara replica pentru ca, sincer, ultimul lucru la care te astepti in tara asta minunata este sa iti sune un vecin la usa in timpul renovarilor si sa le ofere muncitorilor o cafea. Au ramas toti paf. Si eu, mai ales dupa experienta cu vrajitoarea de la etajul 1 zisa ea si intendenta.
 
Vecina din colt este libaneza. De fapt este o familie de libanezi. In Liban cand ai un vecin nou il ajuti, il sprijini, ii duci un platou cu mancare si o cafea. In Liban daca iti uzi florile si le vezi si pe ale vecinului neudate le uzi si pe ale lui. Asta poate explica si comportamentul lor complet atipic. Am observat de cand am fost prima data sa vad apartamentul ca acolo locuiesc "altfel" de oameni pentru ca aveau toti papucii la usa. Am observat si ca recileaza mereu sticlele din plastic. De fiecare data pe hol mirosea a altfel de mancare, altceva decat ceapa calita pe care o mananca dimineata, la pranz si seara vecinii de sub noi. Am banuit ca sunt altfel si cand am auzit chilomanul de copii din casa, gemenii de trei ani alergau si chiuiau. N-am auzit pe nimeni sa tipe la ei sa se opreasca. Apoi am aflat ca sunt "arabi". Mi s-a spus asa soptit si cu subinteles de parca ar fi avut trei capete si cel putin unul care scuipa flacari. De fapt este o familie tanara si frumoasa cum rar am mai vazut in ultimul timp. Sunt din Liban, dar sunt crestini. Au trei copii, mezinii sunt gemeni si sunt de o dragalasenie rara. Mai ales ca seamana incredibil cu mine si cu fratele meu cand eram mici. Au si o fetita mai mare- genul acela de copil matur, rabdator si intelept. Oamenii astia au fost singurii care ne-au facut sa ne simtim bineprimite in noul bloc, ne-au ajutat cu tot ce au putut si mai ales cu vorbe si ganduri bune. M-am bucurat enorm ca au copii de varsta Matildei, iar ea de cand i-a cunoscut vrea sa mergem mereu in vizita.
 
Vineri a fost ziua lor, a celor mici. Au implinit 3 ani. Pe numele dat de Matilda: Eica (fetita Erika) si Eio (baietelul Elio). Am fost invitate si vineri si sambata si o spun cu mana pe suflet ca a fost pentru prima data in astia doi ani si noua luni cand sunt mama cand am petrecut timp printre adulti fara sa am grija copilului. Si pentru ca Mati a crescut si s-a maturizat mult, dar si pentru ca in casa lor este relaxare, pentru ca cei mici sunt firi pozitive iar sora lor mai mare, Ei (Elissa) este un copil mamos si bun. Super rabdatoare, a schimbat trei costume pentru a le face spectacole cu personaje, i-a invatat jocuri, a stat cu ei si i-a distrat. Fi-mea mai venea din cand in cand in sufragerie si ma intreba noi ce ne jucam aici, sa rad cu lacrimi. Cum nu ne jucam ceva mai interesant se ducea inapoi in camera copiilor. A lasat ea si tortul ca sa se joace cu Ei, deci...
 
Vazand-o cum se joaca, cat este de fericita, cum participa in jocurile lor m-a facut sa-mi creasca inima. Mati trece printr-o perioada foarte sociabila si o vad cat este de dornica de oameni noi, de copii mai multi. Este atat de incantata de noii ei prieteni incat uit cat de rau ma dor toate cele dupa efortul mutarii. Chiar si numai pentru asta si merita ca ne-am mutat. Are copii alturi de care se se joace, iar eu... eu mi-am gasit o sora care ma suna in fiecare seara si ma intreaba daca eu am reusit sa gatesc ceva si, daca nu, imi aduce ea. Intlnirea cu ei ne-a facut pe amandoua, pe mine si pe Mati, sa crestem. Pe ea sa se deschida si sa relationeze mai mult, pe mine sa ma ajute sa cred iar ca mai sunt si oameni buni in jur.
 
In toate exista o compensare si probabil ca zecile de problemele din timpul renovarii si-au avut compensarea in a castiga niste vecini adevarati.
 
ni se pregatea un ceai :)

duminică, 12 ianuarie 2014

Pentru ca nici anul trecut n-am...

Rezolutii de an nou? Dorinte, neputinte, frustrari? Am ceva restante de anul trecut, altele mai vechi, altele poate ca de-o viata. Cand eram mai tinerea si viata era numai la cheremul meu imi puneam dorinte din astea de an nou. Imi propuneam lucruri. Le si faceam. De cand viata mea nu-mi mai apartine nici cat sa trec strada... cam de atunci s-a zis si cu rezolutiile mele. Tot ce am ajuns sa-mi doresc este sa ajungem cu totii de la un cap la altul. Nu sa ajungem cu 20 de kile mai slabi si cu 20 de mii mai bogati, ci doar sa ajungem pana dincolo. In viata. Daca se poate sa fim cat de cat sanatosi si sa nu taram un picior dupa noi, zic si saru' mana.
 
Mi-am asumat viata asta. Poate pentru ca nici nu stiu sa fiu altfel. Nu am fost niciodata.  Eu nu stiu cu jumatati de masura. Eu dau mereu 1000%. Asa sunt. Am incercat sa fiu si altfel. Nu merge. M-am nascut sa fiu un om dedicat complet lucrurilor pe care le fac. Nu pot sa fac doar pe jumatate, nu pot sa zic lasa ca merge si asa. Nu pot. Ori e perfect, ori nu e. Asa ca atunci cand a venit "jobul" asta, cel mai greu si nedeterminat dintre toate, n-am stiut cum sa fiu altfel. Stiu ca sunt multe teorii despre cat este de gresit sa te anulezi pe tine si sa te dedici complet copilului, stiu. Poate ca pe unele "roade" am ajuns sa le culeg. Dar nu pot altfel, asa ca fac tot ce pot eu mai bine pentru a fi bine. Presupune un scrificiu complet de sine. Nu este tocmai ceva ce as recomanda. Dar pentru mine asta inseamna sa fii un parinte bun. Nu a ajuns sa ma frustreze, nici nu cred sa se intample fiind ceva din mine. A ajuns insa sa ma oboseasca, pentru ca sa fii parinte, angajat, menajera, bucatareasa, om de facut comisioane si mai tot ce trebuie sa mai fii in viata asta si toate astea intr-un singur om... este obositor. Si cand iti mai asumi si extra sarcini- cum ar fi sa renovezi o casa de la minus si apoi sa muti o casa de unu singur- te cam ajunge oboseala. Asa ca anul acesta incep iar cu rezolutiile, nu cine stie ce fantasme, lucruri de autoconservare mai mult.
 
1. Sa ma duc la medic- coloana, tiroida, stomacul. S-au paradit de tot, musai sa le tratez. Musai!
2. Sa ma duc la fizioterapie pentru coloana. Neaparat! Fara amanare!
3. Sa ma detasez de job.
4. Cel putin la 2 luni sa-mi iau o saptamana libera. O saptamana sa ne plimbam, sa facem lucruri impreuna, mai multe. Sa ne vizitam pritenii din alte orase. Sa mergem la bunici.
5. Sa imi fac timp pentru mine. Cateva ore, o zi, o pauza de ganduri, o cafea cu o prietena, un vin cu un el. Sau pur si simplu sa citesc o carte pe  banca in parc. Sa mai reduc "viteza".
6. Sa am mai multa grija de corpul meu. Nu-mi place in ce ma transform, nu-mi place deloc.
7. Sa reduc greutatea. Proiectul principal pentru 2014. Minus 20 30.
8. Sa-mi permit iar sa simt. Este simplu sa stai sub carapace. E timpul sa ies din ea.
9. Sa las oameni noi sa intre in viata noastra. Sa ii readucem langa noi pe cei vechi. Sa petrecem mai mult timp cu ceilalti.
10. Sa las si un EL langa Ele. Vreau sa-i ofer Mtildei tot, inclusiv sansa de a trai intr-o familie mai mare, cu un tata si frati.
 
Tare imi este ca 2014 ne va rade in nas si va face ceva pe planurile noastre, dar inca nu a venit ziua sa ma las eu batuta ca lucrurile nu se intampla usor. Niciodata nu au facut-o. Ar fi o surpriza sa o faca acum.
 
Voi ce va propuneti pentru anul asta?
 
 
 

miercuri, 1 ianuarie 2014

Un an ca asta de trecu...

O clipa de liniste. N-am mai avut una de... nu mai tin minte. Un pahar de vin si o bucata de turta dulce. O clipa pentru mine. Au fost atat de putine anul care a trecut. Si a trecut asa... parca pe nerasuflate. Acum cautam un taxi sa merg la petrecerea de Revelion, acum inghesuiam ultimele cutii ramase acasa in masina parintilor. Caci anul trecut l-am inceput petrecand. Anul acesta l-am inceput mutand ultimele lucruri in casa noua. Am muncit pe branci, obositor pana dincolo de orice limita. Ma dor atat de multe particele incat nici nu mai stiu ce ma doare. Am frecat, curatat, montat mobila si iar frecat, impachetat o casa, carat si despachetat cele impachetate. Au fost 10 zile in care de la 7 de dimineata pana la 10 seara nu apucam nici sa ma asez. Si toate astea pentru ca am vrut ca ultimele doua luni de munca, nervi si cheltuieli sa nu fie pentru nimic. Am vrut sa ne mutam. Sa ne gaseasca anul nou in casa cea noua. Sa se termine cu totul si sa inceapa cu totul. A fost un maraton. Dar a fost un maraton in sprint asa cum a fost tot 2013. Am reusit, suntem aici!
 
M-a secatuit de viata si de bucuria din mine anul asta. A fost cumplit de greu. Singurul lucru care m-a tinut functionand a fost ea, iubita mea Matilda. Copilul care ma facea sa mai vreau sa ma trezesc inca o zi. Si tot ce fac este pentru ca ei sa nu-i fie greu, sa nu stie ce este greul. Greul prin care am trecut tot anul asta ca sa avem o viata constanta. Sa nu simta cate ne-au lipsit de fapt. Cat am intins de fiecare leu. A fost un an cu mari provocari financiare, cu salariul redus aproape la jumatate si cu salariul bonei... nu ne mai ramanea nici macar cat ii dadeam ei. Asa ca am tot rontait din economii pana cand nu a mai ramas mai nimic. A fost momentul cand am decis sa fac ceva cu banii ramasi pentru ca altfel visul de a ne muta nu avea sa se mai indeplineasca prea curand. Sau niciodata. Am decis sa luam apartamentul cu trei camere si sa strangem si mai mult cureaua. Acum locuim aici si totul este atat de frumos. Cumva o sa ne descurcam. Daca ne-am descurcat in anul asta care nu ne-a lasat nici sa respiram, o sa ne descurcam si mai departe. Am facut in asa fel incat ea sa aiba casa ei si imi simt sufletul impacat.
 
Mai greu decat orice a fost job-ul. Inainte un loc de motivare si de bucurie. Meseria pe care o fac din tot sufletul. Locul de unde ne castigam resursele. Anul trecut a fost sursa greului si haosului. Mi-am petrecut un an in care am dat oameni afara. II cunoasteam pe toti. Pe unii inca de cand eram copil. Le cunoasteam vietile si problemele. S-au luat decizii, eu le-am aplicat. Cu prea putina putere de a face bine, dar instrumentul care le-a facut lor rau. Unii au inteles, altii au injurat, altii au blestemat. Iar cel mai la indemana este cel care iti comunica decizia. Pe el il vezi, lui ii te plangi sau pe el il injuri. Cel mai rau m-au durut lacrimile celor care au inteles. Pe cei care au vorbit urat i-am inteles eu. Zeci de oameni. M-a epuizat fizic si psihic, m-a golit sufleteste. Pentru ca sunt un om caruia ii pasa prea mult.  A fost pentru prim data cand m-am gandit sa plec si sa fac altceva. Nu din lasitate, ci din instinct de autoconservare. Ceva ce eu am foarte putin, dar cand ajung sa simt ca sunt mancata de vie, cand durerea ajunge prea adanc, pana si eu ma trezesc. Suntem la voia intamplarii in aceasta tara numita Romania unde politicul omoara tot. Si nu cred sa vina un an mai bun.
 
Anul trecut, mai mult ca niciodata, am primit lectii. M-am convins de cat de singur esti de fapt. De cine merita si de cine nu. Si mai mult nu. A fost un an in care viata a dorit sa fie profesor. Cu mari sacrificii de sine. M-am consumat enorm, am incercat sa gasesc logica. Sa ma lupt cu nedreptatea. Am risipit parti de suflet. Cea a ramas a obosit. Prima jumatate de an a trecut in acest zbucium de haos si de lupta cu viata. Apoi, un copil s-a stins. Copilul unei mame la fel ca mine, cu un blog, cu o fereastra catre sufletul ei. Prima data cand am intrat pe blogul ei m-a facut sa zambesc pentru ca avea un fond cu maci, asa cum am avut si eu cand am inceput blogul. Am stiut atunci ca si ea trebie sa fi avut un copil venit din campul cu maci. Sunt oameni pe care nu apuci sa-i intalnesti, dar ai sentimentul ca-i cunosti atat de real. Era copilul ei, dar am simtit-o atat de viu. O durere atat de cruda. O lectie atat de grea. M-a tintuit in loc. M-a amortit. Apoi a fost mesajul acestei mame in cea mai adanca durere, un mesaj pentru noi, celelalte, care inca avem norocul sa fim mame si aici, pe pamant. Sa ne iubim mult copiii si sa petrecem timp cu ei. Din iulie incoace asta imi rasuna in urechi. De atunci traiesc pentru a fi un parinte mai bun. Ea, care a pierdut atat de mult. m-a facut pe mine sa traiesc altfel, sa ma opresc si sa inteleg ca tot ce conteaza este copilul meu si timpul petrecut cu el. De atunci le am mereu in gand, pe ea si pe Gloria.
 
Astazi a inceput un nou an. Stiu ca este mai mult un soi de superstitie, un simbol. O granita psihologica. Nu a tras nimeni linie si nu s-a terminat real nimic. Am trecut doar din marti in miercuri. A fost tot o noapte. Una cu petarde, ce-i drept. Dar eu aveam nevoie de linia asta, aveam nevoie de ea ca sa respir. M-am luptat pentru ea cu unghiile si dintii. Am inceput anul linistite, obosite, dar linistite in casa cea noua. Cu o gura de sampanie si o felie de tort. Apoi am tinut-o pe Matilda in brate si am dormit. Aveam lacrimi in ochi si ea mi-a zis "Can pangem avem apa gaia a oci". Nu poate sa spuna lacrimi, m-a facut sa rad. De data asta erau lacrimi de liniste. Le-a vazut anul asta si pe cele de suparare, de neputinta, de ciuda, de epuizare si disperare. Acum erau altele, de dragoste si de liniste. Pentru ca la tot ce se reduce viata asta este norocul de a o strange seara in brate. Incepem o viata noua strans in brate.
 
 
La multi ani!