Un an ca asta de trecu...

O clipa de liniste. N-am mai avut una de... nu mai tin minte. Un pahar de vin si o bucata de turta dulce. O clipa pentru mine. Au fost atat de putine anul care a trecut. Si a trecut asa... parca pe nerasuflate. Acum cautam un taxi sa merg la petrecerea de Revelion, acum inghesuiam ultimele cutii ramase acasa in masina parintilor. Caci anul trecut l-am inceput petrecand. Anul acesta l-am inceput mutand ultimele lucruri in casa noua. Am muncit pe branci, obositor pana dincolo de orice limita. Ma dor atat de multe particele incat nici nu mai stiu ce ma doare. Am frecat, curatat, montat mobila si iar frecat, impachetat o casa, carat si despachetat cele impachetate. Au fost 10 zile in care de la 7 de dimineata pana la 10 seara nu apucam nici sa ma asez. Si toate astea pentru ca am vrut ca ultimele doua luni de munca, nervi si cheltuieli sa nu fie pentru nimic. Am vrut sa ne mutam. Sa ne gaseasca anul nou in casa cea noua. Sa se termine cu totul si sa inceapa cu totul. A fost un maraton. Dar a fost un maraton in sprint asa cum a fost tot 2013. Am reusit, suntem aici!

 

M-a secatuit de viata si de bucuria din mine anul asta. A fost cumplit de greu. Singurul lucru care m-a tinut functionand a fost ea, iubita mea Matilda. Copilul care ma facea sa mai vreau sa ma trezesc inca o zi. Si tot ce fac este pentru ca ei sa nu-i fie greu, sa nu stie ce este greul. Greul prin care am trecut tot anul asta ca sa avem o viata constanta. Sa nu simta cate ne-au lipsit de fapt. Cat am intins de fiecare leu. A fost un an cu mari provocari financiare, cu salariul redus aproape la jumatate si cu salariul bonei... nu ne mai ramanea nici macar cat ii dadeam ei. Asa ca am tot rontait din economii pana cand nu a mai ramas mai nimic. A fost momentul cand am decis sa fac ceva cu banii ramasi pentru ca altfel visul de a ne muta nu avea sa se mai indeplineasca prea curand. Sau niciodata. Am decis sa luam apartamentul cu trei camere si sa strangem si mai mult cureaua. Acum locuim aici si totul este atat de frumos. Cumva o sa ne descurcam. Daca ne-am descurcat in anul asta care nu ne-a lasat nici sa respiram, o sa ne descurcam si mai departe. Am facut in asa fel incat ea sa aiba casa ei si imi simt sufletul impacat.

 

Mai greu decat orice a fost job-ul. Inainte un loc de motivare si de bucurie. Meseria pe care o fac din tot sufletul. Locul de unde ne castigam resursele. Anul trecut a fost sursa greului si haosului. Mi-am petrecut un an in care am dat oameni afara. II cunoasteam pe toti. Pe unii inca de cand eram copil. Le cunoasteam vietile si problemele. S-au luat decizii, eu le-am aplicat. Cu prea putina putere de a face bine, dar instrumentul care le-a facut lor rau. Unii au inteles, altii au injurat, altii au blestemat. Iar cel mai la indemana este cel care iti comunica decizia. Pe el il vezi, lui ii te plangi sau pe el il injuri. Cel mai rau m-au durut lacrimile celor care au inteles. Pe cei care au vorbit urat i-am inteles eu. Zeci de oameni. M-a epuizat fizic si psihic, m-a golit sufleteste. Pentru ca sunt un om caruia ii pasa prea mult.  A fost pentru prim data cand m-am gandit sa plec si sa fac altceva. Nu din lasitate, ci din instinct de autoconservare. Ceva ce eu am foarte putin, dar cand ajung sa simt ca sunt mancata de vie, cand durerea ajunge prea adanc, pana si eu ma trezesc. Suntem la voia intamplarii in aceasta tara numita Romania unde politicul omoara tot. Si nu cred sa vina un an mai bun.

 

Anul trecut, mai mult ca niciodata, am primit lectii. M-am convins de cat de singur esti de fapt. De cine merita si de cine nu. Si mai mult nu. A fost un an in care viata a dorit sa fie profesor. Cu mari sacrificii de sine. M-am consumat enorm, am incercat sa gasesc logica. Sa ma lupt cu nedreptatea. Am risipit parti de suflet. Cea a ramas a obosit. Prima jumatate de an a trecut in acest zbucium de haos si de lupta cu viata. Apoi, un copil s-a stins. Copilul unei mame la fel ca mine, cu un blog, cu o fereastra catre sufletul ei. Prima data cand am intrat pe blogul ei m-a facut sa zambesc pentru ca avea un fond cu maci, asa cum am avut si eu cand am inceput blogul. Am stiut atunci ca si ea trebie sa fi avut un copil venit din campul cu maci. Sunt oameni pe care nu apuci sa-i intalnesti, dar ai sentimentul ca-i cunosti atat de real. Era copilul ei, dar am simtit-o atat de viu. O durere atat de cruda. O lectie atat de grea. M-a tintuit in loc. M-a amortit. Apoi a fost mesajul acestei mame in cea mai adanca durere, un mesaj pentru noi, celelalte, care inca avem norocul sa fim mame si aici, pe pamant. Sa ne iubim mult copiii si sa petrecem timp cu ei. Din iulie incoace asta imi rasuna in urechi. De atunci traiesc pentru a fi un parinte mai bun. Ea, care a pierdut atat de mult. m-a facut pe mine sa traiesc altfel, sa ma opresc si sa inteleg ca tot ce conteaza este copilul meu si timpul petrecut cu el. De atunci le am mereu in gand, pe ea si pe Gloria.

 

Astazi a inceput un nou an. Stiu ca este mai mult un soi de superstitie, un simbol. O granita psihologica. Nu a tras nimeni linie si nu s-a terminat real nimic. Am trecut doar din marti in miercuri. A fost tot o noapte. Una cu petarde, ce-i drept. Dar eu aveam nevoie de linia asta, aveam nevoie de ea ca sa respir. M-am luptat pentru ea cu unghiile si dintii. Am inceput anul linistite, obosite, dar linistite in casa cea noua. Cu o gura de sampanie si o felie de tort. Apoi am tinut-o pe Matilda in brate si am dormit. Aveam lacrimi in ochi si ea mi-a zis "Can pangem avem apa gaia a oci". Nu poate sa spuna lacrimi, m-a facut sa rad. De data asta erau lacrimi de liniste. Le-a vazut anul asta si pe cele de suparare, de neputinta, de ciuda, de epuizare si disperare. Acum erau altele, de dragoste si de liniste. Pentru ca la tot ce se reduce viata asta este norocul de a o strange seara in brate. Incepem o viata noua strans in brate.

 

 

La multi ani!