marți, 28 ianuarie 2014

Piatra mea de hotar in a fi parinte

Pe 31 decembrie la ora 22 eu ma mutam dintr-o casa in alta. La miezul noptii abia reusisem sa gasim doua farfurii si 3 pahare ca sa nu ne prinda anul nou "pe uscat". Am luat-o pe Matilda in brate si m-a durut lipsa mea de acasa din ultimele luni. A trebuit sa renovam noua casa si pentru ca sunt doar un om si ziua mea are tot 24 de ore... timpul petrecut cu ea a avut de suferit. Cel mai mult in viata de parinte ma doare timpul pe care nu-l pot petrece cu ea. Ma straduiesc cat pot ca macar cel putin pe care-l avem sa fie de calitate. Nu cred ca-mi iese mereu. Nu-mi iese pentru ca sunt fie prea obosita, fie prea stresata, fie... Asa ca la inceput de an tot ce mi-am dorit a fost sa petrec mai mult timp cu fetita mea. Sa ma dau de trei ori peste cap, sa mananc tava cu jaratec, sa fac ceva, dar sa-mi iasa timp mai mult pentru noi. Curand implinim doi ani de cand eu m-am intors la serviciu si aproape 3 de viata impreuna iar eu consider, si acum, ca cel mai greu lucru din viata de parinte este lipsa timpului pentru copil.
 
Ieri mi-am luat o zi de concediu. Pentru ca este iarna si este zapada. Nu pentru ca mi-ar fi frica de ea sau pentru ca nu as fi putut ajunge la munca. Ci pentru ca Matilda a asteptat zapada asta ca pe nu stiu ce, chiar vroia sa mergem la Pou Noc ca sa facem un om de zapada. Asa ca nu as fi putut ca in singura zi cu zapada frumoasa si vreme umana, eu sa ma duc la serviciu. Mi-am luat liber si am fost afara cu saniuta. Am plimbat-o prin tot cartierul pe stradutele inca necuratate. Am calarit toti nametii. Am facut bulgari. Am facut castele din zapada. Ne-am tavalit prin zapada proaspata din parcare. Am ajuns acasa ca doi ursi plini de turturi de zapada, ude, cu nasul rosu, cu zapada si in buzunare. Dar fericite! I-am oferit ziua pe care si-o dorea si nimic pe lumea asta nu ma face mai fericita. Am avut o zi plina si fericita, o zi asa cum ar trebui sa fie toate zilele dintre un parinte si un copil mic.
 

 
Cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata de parinte a fost sa-mi las fetita de 10 luni acasa si eu sa ma intorc 10 ore pe zi la munca. Sufletul mi-a fost bucati. Am plecat zi de zi cu lacrimi in ochi, cu durere in stomac. Priveam pe geamul masinii si totul mi se parea strain si nu intelegeam ce caut eu pe strada. Ii vorbeam in gand, ii povesteam de ce lucrurile stau asa pentru noi. De ce nu a fost alta solutie. Ca parinte singur nu poti sa golesti toata visteria si sa risti sa ramai fara serviciu pentru a mai sta un an acasa. Sau poate ca poti, dar eu nu am putut. Am facut cum am crezut ca este mai bine pentru noi si mi-am calcat pe suflet. Dar inca ma doare fiecare clipa departe de ea.
 
M-am gandit la binele ei pe termen lung, la educatia ei, la bunastarea ei. Timpul va spune daca am facut bine sau nu. Dar ce n-a putut face timpul a fost sa faca sa fie totul mai usor. Au trecut aproape doi ani si este la fel de greu, poate mai greu. Pentru ca acum ea este mare si imi poate spune in cuvinte ce simte si cat de mult vrea sa nu plec. Sa plece toti, dar eu sa raman. Acum este si mai greu pentru ca-mi las copilul plans pana la epuizare zi de zi. Iar eu trebuie sa fac cumva ca in cele 4 ore pe care le ptrecem zilnic impreuna sa repar cele 10 in care nu am fost acolo. Ca timpul dintre noi sa fie pretuit. Altfel ar insemna ca o neglijez. Iar ca eu cred ca neglijarea copilului si a nevoilor sale este o forma de abuz asupra lui.
 
De multe ori nici nu realizam ca actiunile noastre, unele poate cu cele mai bune intentii, sunt de fapt forme de agresiune asupra copilului. Poate ca lipsa timpului acordat acestuia este una dintre cele mai subtile forme prin care abuzam de copiii nostri. Ii stim ca sunt acolo, ca va fi si maine o zi, ca e mic si uita, ca e mic si maine probabil isi va dori acelasi lucru. Ne maguleste nevoia lor de atentie si de timp, dar o luam ca pe ceva ce ni se cuvine. Doar sunt ai nostri, nu?! Sau noi suntem ai lor?
 
Nu sunt un expert in ale cresterii copiilor, am doar unul si il am doar de 3 ani, dar stiu cu dureroasa certitudine ca tot ce-si doreste copilul meu este sa petreaca timp cu mine. Am simtit ca am dreptate in acest sentiment al meu si urmarind-o pe Urania Cremene intr-unul dintre episoadele recent difuzate pe canalul You Tube al Totul despre mame. Se vorbea despre formele de abuz si violenta asupra copiilor si efectele lor pe termen lung. M-a surprins sa aud mentionata ca o forma de abuz si neglijarea copiilor prin lipsa timpului dedicat lor. Va recomand sa urmariti acest episod si sa luptati cu voi in a nu creste inca o generatie de copii "educati" prin suferinta.
 
In fiecare marti si vineri sunt incarcate noi interviuri.
 
 
 
 
 

4 comentarii:

  1. Ma regasesc mult in postarea ta. Cred ca multe se vor regasi....orice femeie/mama care-si ia in serios rolul de mama si care-si iubeste puiul..se va regasi in ce-ai scris tu....
    Da, a fost o piatra de incercare. Desi m-am intors la job cand cel mic avea 11luni, desi pana a facut 2 ani am fost pe 6 ore, desi il stiam acasa cu bona si -o parte din timp si cu celalalt parinte... Tot a fost greu, greu,greu... Si, da, cu cat creste-cu atat mai greu imi este. Cred ca..daca ar si plange cum plec..asa cum face micuta ta...as muri.. De fapt stiu ca n-as muri, dar ar muuult mai greu sa plec.

    Asa e, este esential ca timpul petrecut cu el sa fie de calitate, orele petrecute cu copilul sa fie chiar ale lui. Asa e la noi, din tot ce citesc la tine stiu ca asa e si la tine. Stiu ca nu te va "consola" dar iti pot spune ca stiu parinti care stau multe ore cu copiii, dar timpul acela are o calitate scazuta... ii lasa sa zaca uitati pe la tv sau pe net sau...intelegi sigur la ce fel de timp ma refer. Cred ca mai castigat este un copil care petrece timp de calitate cu parintele, decat cel care petrece cantitativ..nu si calitativ.
    Sigur ca ideal ar fi sa fie amandoua...dar..noi stim ca nu exista lumi ideale.. :(

    Ai grija de puiul tau, de tine, de voi. Si..la cat mai frumoase intamplari impreuna.
    p.s.
    Noi am facut ce ati facut voi, dar duminica...si la finalul zilei m-am simtit atat de bucuroasa ca-i a nins intr-o zi de weekend ca sa-i pot EU oferi ziua aia cu mine..nu cu bona..:(

    RăspundețiȘtergere
  2. Am simtit fiecare cuvant al tau adanc in inima mea si acum am lacrimi in ochi...cred ca sentimentul asta nu va disparea niciodata, simt cum ma sufoca in fiecare clipa pe care o petrec departe de puiul meu si mi se pare total lipsit de sens sa nu fiu langa el, cand vad clar ca are nevoie de mine! Oricat de bine ar fi la gradi la care merge, clar e prea mult si prea obositor sa stai plecat 11 ore pe zi la nici 2 ani jumatate, il vad cum isi doreste timp cu mine, iar cand plange si imi spune ca vrea acasa cu mami, sufletul mi se face mic si pierd ani din viata mea :( Orice argument logic isi pierde valoarea si simt ca in fiecare zi fac un compromis cu mine, din care are de pierdut copilul meu :(
    Stiu ca tot pentru el muncesc, stiu ca avem nevoie de bani pentru a-i oferi tot ceea ce are nevoie...dar stiu ca are nevoie, mai mult decat orice, de mine!Si as vrea sa ii pot oferi asta, cu orice risc!

    RăspundețiȘtergere
  3. E foarte simplu mamelor - ori petreceti mai mult timp cu copilul (si cu bani mai putini...) ,ori trageti tare sa aveti bani pentru bone,pentru gradinite,pentru educatie, pentru o mie una chestii trebuitoarea unui copil. Ce atata vaicareala? Nu poti fii si satul si cu slanina in pod.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pfoa...chiar ma miram ca n-a sarit careva cu o replica d-asta! Ce-mi plac mie ANONIMII cu comentarii din astea! :P

      Ștergere