Piatra mea de hotar in a fi parinte

Pe 31 decembrie la ora 22 eu ma mutam dintr-o casa in alta. La miezul noptii abia reusisem sa gasim doua farfurii si 3 pahare ca sa nu ne prinda anul nou "pe uscat". Am luat-o pe Matilda in brate si m-a durut lipsa mea de acasa din ultimele luni. A trebuit sa renovam noua casa si pentru ca sunt doar un om si ziua mea are tot 24 de ore... timpul petrecut cu ea a avut de suferit. Cel mai mult in viata de parinte ma doare timpul pe care nu-l pot petrece cu ea. Ma straduiesc cat pot ca macar cel putin pe care-l avem sa fie de calitate. Nu cred ca-mi iese mereu. Nu-mi iese pentru ca sunt fie prea obosita, fie prea stresata, fie... Asa ca la inceput de an tot ce mi-am dorit a fost sa petrec mai mult timp cu fetita mea. Sa ma dau de trei ori peste cap, sa mananc tava cu jaratec, sa fac ceva, dar sa-mi iasa timp mai mult pentru noi. Curand implinim doi ani de cand eu m-am intors la serviciu si aproape 3 de viata impreuna iar eu consider, si acum, ca cel mai greu lucru din viata de parinte este lipsa timpului pentru copil.

 

Ieri mi-am luat o zi de concediu. Pentru ca este iarna si este zapada. Nu pentru ca mi-ar fi frica de ea sau pentru ca nu as fi putut ajunge la munca. Ci pentru ca Matilda a asteptat zapada asta ca pe nu stiu ce, chiar vroia sa mergem la Pou Noc ca sa facem un om de zapada. Asa ca nu as fi putut ca in singura zi cu zapada frumoasa si vreme umana, eu sa ma duc la serviciu. Mi-am luat liber si am fost afara cu saniuta. Am plimbat-o prin tot cartierul pe stradutele inca necuratate. Am calarit toti nametii. Am facut bulgari. Am facut castele din zapada. Ne-am tavalit prin zapada proaspata din parcare. Am ajuns acasa ca doi ursi plini de turturi de zapada, ude, cu nasul rosu, cu zapada si in buzunare. Dar fericite! I-am oferit ziua pe care si-o dorea si nimic pe lumea asta nu ma face mai fericita. Am avut o zi plina si fericita, o zi asa cum ar trebui sa fie toate zilele dintre un parinte si un copil mic.

 

 

Cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata de parinte a fost sa-mi las fetita de 10 luni acasa si eu sa ma intorc 10 ore pe zi la munca. Sufletul mi-a fost bucati. Am plecat zi de zi cu lacrimi in ochi, cu durere in stomac. Priveam pe geamul masinii si totul mi se parea strain si nu intelegeam ce caut eu pe strada. Ii vorbeam in gand, ii povesteam de ce lucrurile stau asa pentru noi. De ce nu a fost alta solutie. Ca parinte singur nu poti sa golesti toata visteria si sa risti sa ramai fara serviciu pentru a mai sta un an acasa. Sau poate ca poti, dar eu nu am putut. Am facut cum am crezut ca este mai bine pentru noi si mi-am calcat pe suflet. Dar inca ma doare fiecare clipa departe de ea.

 

M-am gandit la binele ei pe termen lung, la educatia ei, la bunastarea ei. Timpul va spune daca am facut bine sau nu. Dar ce n-a putut face timpul a fost sa faca sa fie totul mai usor. Au trecut aproape doi ani si este la fel de greu, poate mai greu. Pentru ca acum ea este mare si imi poate spune in cuvinte ce simte si cat de mult vrea sa nu plec. Sa plece toti, dar eu sa raman. Acum este si mai greu pentru ca-mi las copilul plans pana la epuizare zi de zi. Iar eu trebuie sa fac cumva ca in cele 4 ore pe care le ptrecem zilnic impreuna sa repar cele 10 in care nu am fost acolo. Ca timpul dintre noi sa fie pretuit. Altfel ar insemna ca o neglijez. Iar ca eu cred ca neglijarea copilului si a nevoilor sale este o forma de abuz asupra lui.

 

De multe ori nici nu realizam ca actiunile noastre, unele poate cu cele mai bune intentii, sunt de fapt forme de agresiune asupra copilului. Poate ca lipsa timpului acordat acestuia este una dintre cele mai subtile forme prin care abuzam de copiii nostri. Ii stim ca sunt acolo, ca va fi si maine o zi, ca e mic si uita, ca e mic si maine probabil isi va dori acelasi lucru. Ne maguleste nevoia lor de atentie si de timp, dar o luam ca pe ceva ce ni se cuvine. Doar sunt ai nostri, nu?! Sau noi suntem ai lor?

 

Nu sunt un expert in ale cresterii copiilor, am doar unul si il am doar de 3 ani, dar stiu cu dureroasa certitudine ca tot ce-si doreste copilul meu este sa petreaca timp cu mine. Am simtit ca am dreptate in acest sentiment al meu si urmarind-o pe Urania Cremene intr-unul dintre episoadele recent difuzate pe canalul You Tube al Totul despre mame. Se vorbea despre formele de abuz si violenta asupra copiilor si efectele lor pe termen lung. M-a surprins sa aud mentionata ca o forma de abuz si neglijarea copiilor prin lipsa timpului dedicat lor. Va recomand sa urmariti acest episod si sa luptati cu voi in a nu creste inca o generatie de copii "educati" prin suferinta.

 

In fiecare marti si vineri sunt incarcate noi interviuri.