joi, 28 februarie 2013

Viatafragila.ro

Loredana este mama lui Bibi.

Pentru Bibi ne-am rugat cu totii, ne-am bucurat  cand a fost bine si am plans.

Bibi a avut o boala foarte rara, iar in cautarea informatiilor parintii au facut eforturi mari, eforturi contra timp pretios.

La sase luni de la intoarcerea lui catre ingeri, de Ziua bolilor rare, Loredana lanseaza un portal pentru  cei aflati intr-o situatie similara lor- Viata fragila. Pentru ca parintii copiilor cu boli rare sa poata gasi mai usor informatiile despre boala, tratament, clinici, medici, investigatii. Sa poata fi unii alaturi de altii, sa-si poata oferi sprijin.

Toti cei care pot contribui la imbogatirea acestui portal sunt invitati sa o faca.








miercuri, 27 februarie 2013

Such a beautiful la, la, laaaaa

Si uite cum ma duceam eu de dimineata la serviciu (da, stiu, trebuie sa stau in pat) m-am trezit zambind natang, cu ochii zgaiti pe geam la vitrinele de pe bulevard. La radio o melodie tampitica, usor plagiata, sigur romaneasca, de stare pozitiva, inceput de primavara si mielusei pe campii. Domnu' Buzdugan ne invita sa inchidem ochii si sa vedem cu imaginea cui ne trezim in minte. M-am gandit la el, la el-ul meu nu la Buzdugan, si am zambit ca la cinspe ani. Zambim amandoi, asa, cand ne gandim cum de ne-a lovit, pe niste mosi ramoliti ca noi, o stare din asta de copii-indragostiti-in-vacanta-de-vara-la-bunici. Si a trebuit sa-mi recunosc ca oricat as incerca sa ma conving ca nu este nimic sau ca este ceva ce va trece, el chiar este acolo si e bine. Este chiar foarte bine. Pesimista din mine este la datorie, toate baricadele sunt tot sus, dar ma face sa zambesc :).

Cantecelul tampitel il puteti asculta aici.




marți, 26 februarie 2013

Trei medici, un diagnostic

Acum o saptamana ridicam rezultatul de la RMN. De atunci am vazut trei specialisti in ale neurologiei si neurochirurgiei. Experientele anterioare asta mi-au spus sa fac, sa cer mai multe pareri. Dupa ce in sarcina un medic mi-a spus sa fac avort neaparat pentru ca voi face un monstru fara ochi si urechi, iar altul mi-a spus sa stau linistita ca este o sarcina cu riscuri normale, ca va fi bine, eu cer cel putin trei pareri. Asa ca le-am cerut. Uimitor pentru tarisoara noastra toti trei medici au pus acelasi diagnostic, aceleasi recomandari si concluzii.
 
Pe scurt, pe un fond de discopatie si hernie de disc, sambata trecuta, in urma unei miscari bruste, am simtit o durere ascutia si coplesitoare in zona lombara. Pentru aproape o jumatate de ora nu am avut foarta in picioare pentru a ma ridica sau deplasa. Trepatat mi-am revenit, dar simteam ca s-a intamplat ceva special. Senzatia era ca mi s-au miscat vertebrele si ca au in continuare un soi de joc intre ele, atunci cand ma misc ele nu se mai misca armonios. Durerea este suportabila, chiar absenta cand stau in pat, insa nu ma pot apleca, nici sa ma las pe spate, nu pot sa stau in picioare mai mult de 5 minute, merg foarte incet, in anumite pozitii ma doare si pe traseul nervilor sciatici la ambele picioare. Durerea aceasta se intampla si inainte, herniile sunt problema, nu este nimic comparabil cu o criza grava de sciatica. Ma deranjeaza foarte mult senzatia ca exista o miscare intre vertebrele din zona lombara, mijloc. Am fost la neurolog, RMN, neurochirurg si la alt neurochirurg. Diagnostic:
 
- spondilozistezis (retrolistezis) cu liza istmica de 8 mm  L5/S1 grad I -II cu prolaps discal, lomalizarea S1;
- fractura vertebrala L5;
- hernie de disc mediana L4;
- hernie de disc L5;
- discopatie lombara faza a II a;
- hemangiom vertebral de 3 cm la L4.
 
Coloana noastra arata cam asa:
 
 
este o structura osoasa si are 33 de vertebre. 7 cervicale, 12 dorsale, 5 lombare, 5 sudate ale sacrumului si 4 sudate ale coccisului. In fiecare spatiu dintre vertebre exista un disc din cartilagiu fibros care asigura miscarea "ca unsa" a coloanei si protejeaza vertebrele de impactul dintre ele. Prin canalul format de suprapunerea vertebrelor trece maduva spinarii. Leziunile la nivelul coloanei pot afecta acest canal si, implicit, maduva. Intreruperea partiala sau completa a maduvei poate duce la paralizie sau deces. Ca atunci cand iti rupi gatul. Poti avea norocul sau ghinionul, dupa caz, sa scapi cu viata, dar fara functii motorii, vegetative, etc.
 
 
O vertebra:
 
 
 
 
Acum, cand nu esti medic si vezi cele de mai sus scrise in descrierea RMN-ului, mai pe larg si cu multi termeni de specialitate, tinzi sa le vezi importanta in ordine inversa. Adica primul lucru ingrijorator mi s-a parut hemangiomul. Discopatia si herniile sunt prietenele mele vechi si judecand dupa nivelul tolerabil al durerii nu credeam sa fie ele cauza. Mai ales ca par in retragere, sunt mai mici decat in sarcina. Dar hemangiomul? Ce sa caute un hemangiom intr-o vertebra si mai ales unde are loc unul de 3 cm.
 
 
Hemangiomul este o tumora benigna a vaselor de sange, de obicei ne nastem cu ele si odata ajunsi la varsta matura nu mai cresc. Cele mai comune, poate pentru ca sunt si vizibile, sunt hemangioamele cutanate, acele pete rosii -vinetii pe piele. Semne din nastere, cum le spunem popular. Eu am unul intr-o vertebra. Se pare ca sunt des intalnite la populatia feminina si daca nu sunt intr-o forma agresiva trebuie lasate in pace. Cand nu stii cat de mare este o vertebra lombara, 3 cm. par foarte multi. Hemangiomul meu ocupa cam 1/3 din vertebra L4, adica a 4 a vertebra lombara. Ceea ce este acceptabil si nu pune probleme chirurgicale. Speranta este ca nu va creste si ca il am acolo din nastere. In cazul hemangioamelor agresive trebuie intervenit pentru umplerea vertebrei cu un fel de ciment pentru a o sustine. Altfel ea devine ca un burete si colapseaza in ea. Vreau sa cred ca va sta cuminte la dimensiunea de acum. Deci ce ne speriase cel mai tare este, de fapt, partea cea mai simpla a lucrurilor.
 
Hemangiom vertebral:
 
 
 
 
 
La discopatie ma asteptam. Este o afectiune degenerativa a coloanei vertebrale, isi facea simtita prezenta inca din copilarie. Prima criza serioasa am avut-o pe la 10 ani. Aceeasi istorie este si in zona cervicala. In mod normal intre vertebre avem niste pernute, discuri, de cartilagiu. In anumite conditii, coditii in care intra si predispozitia genetica, aceste pernite se erodeaza pana cand dispar. In zona lombara, in cazul meu, sunt aproape absente. Erau niste linii negre, in mod normal aceste discuri arata, pe un RMN, ca niste pernute albe cu un chenar negru. Sunt si la mine, dar de la L3 in sus. Discopatia lombara conduce la formarea herniilor de disc. In fazele compresive herniile provoaca acele dureri infernale, cum sunt cele de sciatica. Acolo fiind implicat nervul sciatic, principalul si cel mai mare nerv care pleaca din coloana de-a lungul membrelor inferioare. Herniile mele de disc sunt intr-o faza necompresiva, adica nu apasa pe niciun nerv, de unde si durerile suportabile. Dupa cum arata sunt in retragere. Corpul detecteaza herniile ca pe un corp strain si atunci le erodeaza. Deci este posibil ca dupa o perioada de repaus, kineto si hidratare o hernie mare sa dispara. Se intampla in foarte multe cazuri. Doar 10% dintre herniile de disc sunt cazuri chirurgicale. Deci suntem ok si aici. Zona poate fi conservata in starea in care este inca o perioada de timp.
 
 
 
 
 
Fractura purta o alta denumire si nu mi-a atras deloc atentia. Abia la primul medic am inteles de fapt ce s-a intamplat. Senzatia mea ca mi s-au deplasat vertebrele era intocmai. Prima vertebra sacrala, S1, a alunecat de la locul ei sub L5, ultima vertebra lombara, pe o distanta de aproape un centimetru- retrolistezis, adica spre spate. Ingustarea canalului prin care trece maduva in acea zona este cauza lipsei de forta in picioare si a durerii ascutite pe care o simt cand ma misc. Atunci cand s-a produs aceasta alunecare vertebra L5 a "cazut" peste S1 si s-a fisurat. Nu este o fractura a corpului vertebrei, este a procesului spinal, a "aripioarei". Situatia a fost favorizata si de o hiperlordoza congenitala si de lombalizarea primei vertebre sacrale. Mai pe romaneste am fundul inapoi, scobitura spatelui mai adanca, producand o tensiune nenaturala a coloanei vertebrale in acea zona. Da bine asa, estetic, practic- nu este deloc placut. Nu poti sta la plaja, nu poti sta intins pe suprafete tari, nu poti dormi pe saltele tari pentru ca zona lombara intra in tensiune si nu te  mai poti ridica.  Prima vertebra sacrala ar trebui sa fie sudata de celelalte pentru a forma sacrumul, a mea este doar partial sudata ceea ce i-a permis sa faca mai usor figura asta cu plecatul la plimbare. Toate astea combinate alcatuiesc tabloul perfect pentru situatia minunata in care ma aflu. Parfum.
 
Cam asa arata istoria cu deplasarea (este la o vertebra mai sus fata de cum am eu):
 

 
 
Senzatia mea este ca cele doua vertebre se misca intre ele la fiecare miscare de-a mea. Pentru ca primul medic a avut aceeasi suspiciune am facut si 3 radiografii in posturi diferite pentru a vedea daca spatiul de alunecare se modifica. Nu prea se intelege nimic din radiografiile executate in graba de o tanti arhiaglomerata. Dar pare sa fie o alunecare stabila. In caz ca simt amortire in picioare, imi pierd anumite functii cum ar fi urinatul, ar trebui sa ma prezint de urgenta la medic. Asta inseamna ca s-a strangulat canalul atat de mult incat maduva este prea comprimata pentru a mai transmite impulsul nervos. Alt parfum. Nu cred ca se va ajunge acolo. Adica, sper.
 
 
Spondilozisteris:
 
 
 
In concluzie, situatia este serioasa. Incepem prin repaus o saptamana. Apoi incep recuperarea. Nu am voie sa ridic nimic, sa ma aplec, sa sar, sa cad, sa fac miscari bruste. Adica nu pot face mai nimic din tot ceea ce inseamna ingrijirea si petrecutul timpului cu un copil mic. Nu pot sa o iau in brate, nu pot sa o tin in brate nici stand jos. Nu pot sa o imbrac, sa o schimb de scutece, sa ne jucam. Abia pot sa am grija de mine. Minunat. Dar sa vedem poza mai mare, trebuie intarziat momentul unei interventii chirurgicale. Daca deplasarea continua sau se produce una brusca trebuie fixata chirurgical. Prin aditie de os sau cu o proteza artificiala, tije metalice si suruburi. Nu suna incurajator, te rapara cat sa mergi, nici atunci nu mai poti face lucrurile firesti pe care le face un parinte sanatos impreuna cu ai lui copii. O alta sarcina... O alta nastere, nici atat. Se pare ca nici nasterea Matildei nu trebuia sa fie una naturala, scria si in buletinul de control de la neurochirurgie din timpul sarcinii, da cine s-a uitat pe el?! Coloana mea nu ar rezista la o alta nastere, nici la o alta sarcina.
 
Dar, dar... trebuie sa ne concentram pe lucrurile mici, de azi, de maine. Stat in pat. Slabit. Inceput fizio-kinetoterapia. Si uite ca mi-a folosit la ceva ca mi-a placut anatomia in scoala, inteleg cat sunt de ramolita.
 
Sanatate si sa nu patiti spondilochestii din astea!

luni, 25 februarie 2013

Stau

Stau. Trebuie sa stau o saptamana in pat. O saptamana negociata de la doua saptamani, minim. Mi-e imposibil sa stau. Incep sa am un soi de admiratie pentru oamenii care pot sa stea asa... sa nu faca nimic. Stau de vreo zi si jumatate si deja am sentimentul ca as escalada ceva pereti. Nu stiu sa stau, mi-e clar. Si ca mi-e firea asa si ca e obisnuinta. Cam de 20 de ani ma trezesc zilc pe la un 6 si de atunci, pana cand ma culc, sunt in priza. Cel putin in ultimii doi ani nu am mai avut o clipa de ragaz, cum zice o reclama enervanta. Sa stai asa... cand ai atatea de facut.
 
 Am semi-stat in ultimele doua saptamani de sarcina. Nu ma mai tinea corpul. Eu as fi facut treburi, am si facut, dar cele cinci minute necesare dintre momentul ridicarii pana in momentul deplasarii imi spuneau "Da' mai gata, mai stai si tu!". Deci sa zicem ca am stat in alea doua saptamani cand burta imi ajunsese pe genunchi si nu parea sa vrea sa se opreasca acolo, cand ma dureau atat de multe incat nici nu mai stiam ce ma doare. Mergeam doar sa ma plimb in parc, faceam ordine, am spalat si geamurile, cred ca mai mult cu burta decat cu mainile. M-am uitat la niste seriale, am citit. Stiam ca vine nasterea si apoi niste luni de nou si posibil foarte greu, asa ca am semi-stat vreo doua saptamani. Dar acum... acum am lucruri multe de facut. Iar eu nu stiu sa stau.
 
Cel mai greu imi este cu Matilda. Pentru ca nu am marete palate cu vaste apartamente, am niste amarate de doua camere. Deci suntem cu totii undeva in 50 de metri patrati. Copilul stie ca sunt acasa, se mai joaca si dintr-o data stirga MAMA si se napusteste pe usa dormitorului. Mai trist este ca eu stiu  ca dincolo de usa se afla ea, iar eu... stau. Mi-am dorit enorm niste zile libere in care sa fiu cu ea. In ultimele staptamani daca am avut doua ore pe zi impreuna a fost minune. Imi doream niste zile in care sa stau cu ea si sa vad ce mai face, cum mai simte, cum mai gandeste. Am sentimentul ca ma pierd de ea si nu mi-e bine deloc. Intr-un fel mi s-a indeplinit dorinta, sunt acasa. Dar mi s-a indeplinit intr-un mod sadic. Sunt acasa, dar nu pot sa fiu cu ea. Nu pot sa ma joc, nu pot sa o tin in brate, sa-i dau sa manance, sa o spal, sa am grija de ea. Seara ma ia de mana sa mergem sa-i fac baie si eu nu pot. In prima seara cu probleme eram singure acasa si nu am putut sa o spal. Se uita cu o jale in ochi, a inceput sa planga, credea ca nu o inteleg ca vrea la baita. Ea nu vorbeste, comunica prin semne si mimica, iar cand nu o intelegi devine frustrata, se chinuie sa-ti spuna ce vrea... O intelegeam foarte bine, dar nu puteam. Am un sentiment de inutilitate groaznic. Ce ma sperie si mai tare este ca nu vad nicio ameliorare a starii mele. Nu rezist cinci minute in picioare. Nu pot sa ridic o sticla cu apa. Incepe sa ma ingrijoreze serios situatia asta.
 
Am o deplasare a vertebrelor. Astazi ma duc la al treilea medic. Nu cred ca va spune altceva. Se vede negru pe alb, mai bine zis alb pe negru, pe RMN. Vertebra prima sacrala- S1- a alunecat de la locul ei sub ultima lombara- L5. Cea lombara s-a fisurat in urma alunecarii, apasa intr-un mod gresit si din cauza presiunii ma doare pana in creier. Deplasarea este cam de un centimetru si a ingustat canalul prin care trece maduva. Durerea este suportabila, m-am obisnuit, afectarea functiilor motorii ma omoara. Abia merg, aplecat, cocosat, cu pasi mici de ici pana colea.  Trebuie sa stau astfel incat sa nu mai existe presiune pe vertebra afectata. Adica in pat. Nici semiridicata, nici in fund si, mai ales, nu in picioare. Deci, stau.
 
 
Ce-i frumos? Ca trebuie sa fie si ceva bun. Pai, ca am parte de asa ceva cand ma trezesc:
 
 
Inghesuita langa mine doarme Matilda. Cu fetisoara ei perfecta si linistita. Ma intreb ce viseaza. Ce o face sa zambeasca, sa se incrunte, sa fie trista? Acum doarme senina, nu cred ca viseaza.
 
 
 

sâmbătă, 23 februarie 2013

Frumos de sambata

Gargarita mica doarme dusa. Pfaaa, mai bine zis DORMEA! Tocmai ce si-a varat un vecin bormasina in perete si mi s-a dus tot zenul.... Iubesc viata la bloc si respectul pentru ceilalti colocatari din cutiute.
 
Revenind. Am luat mama de o mana, ca sa-si aduca aminte cum era cand eram noi mici, si copilul de alta si am fost la Tiribam Tiribum, spectacolul pentru copii al celor de la Zurli. Un spectacol pentru parinti veseli si copilasi isteti. Copiii ar trebui sa fie ceva mai maricei decat este Matilda, zic eu, si sa aiba pana pe la 7 ani. Pentru un copil, de nici doi ani, care nu se uita la televizor sau la desene animate este putin cam solicitant. Inca nu are exercitiul atentiei si nu poate sta intr-un loc o ora si jumatate. Matildei i-au placut foarte mult cantecelele, le cunostea si topaia de cred ca misca tot randul. Ne cerem scuze vecinilor de scaun :). A avut o problema si cu vocile ridicate, ea cand aude oameni vorbind tare are senzatia ca acei oameni se cearta si ii dojeneste. Asa ca s-a ocupat de admonsetarea prezentatoarei care vorbea putin cam tare pentru gustul ei. La fel cand unul dintre personaje a fost "calcat" pe picior si se vaita... ar fi vrut sa se duca sa-l salveze. I-am explicat ca nenea se preface, dar se prefacea prea bine si Matildei ii era mila de el. Ce-mi place mintea curata de copil!
 
Judecand dupa nivelul de implicare al copiilor mai mari, pentru ei este un spectacol reusit. Au cantat, dansat, repetat coregrafiile. Eu am apreciat calitatea costumelor si talentul membrilor trupei. Si m-am emotionat. Da, m-am emotionat mult, asa cum mi se intampla de fiecare data cand sunt cu Matilda undeva si ma copleseste dragostea pentru ea. Dragostea pentru o noua faza, nostalgia pentru timpul care a trecut. A fost primul ei spectacol, primul din foarte multe - sper. A fost frumos si vesel.  Le multumim pentru invitatie si ii recomandam cu mare drag.
 
 
 
 

*
 
Ne-am mutat echipa catre Gradinita Waldorf  din strada Putul cu Plopi, aici se desfasura Bazar de Martisor. Stiam ca participa fetele noastre dragi cu hainute (100% Pasiune si Lilutesa), dar vroiam sa vorbesc cu Oltea Tudose legat de organizarea gradinitei. Cred ca o sa pregatim un interviu impreuna ca sa va pot povesti si voua despre gradinita lor. Costa mult, stiu, dar eu tind sa cred ca merita. M-a bucurat si deschiderea lor catre o alimentatie mai sanatoasa si faptul ca sunt flexibili legat de ceea ce doreste parintele. Revin cu informatii. In rest, copii veseli, oameni frumosi, mult talent, o stare de bine si de relaxare. Ahhh, si niste super placinte cu spanac.
 
 
Va las si pe voi cu munca unei tinere mame care fascineaza prin prezenta, mi s-a parut un om interesant si mi-ar placea sa o mai intalnesc- Alice Lopez.
 
 
Acum, la repaus cu mine, incepe saptamana in care mi-am luat angajamentul ca stau cuminte si nu ma mai misc. Sa vedem cum reusesc sa fac asta :). Totusi, ideea unor vertebre scoase si inlocuite cu suruburi si placute nu prea ma incanta.
 
Sambata linistita sa aveti!
 
 
 L.E. achizitii de la Bazar, salvari din catifea si bentita asortata 100% Pasiune




 

vineri, 22 februarie 2013

In programul de sambata

Printre rezolutiile de inceput de an mi-am propus si sa o duc pe Matilda, cel putin din doua in doua saptamani, la o activitate draguta pentru copii. Daca nu gasim ceva dedicat macar sa fie ceva unde se aduna oameni frumosi, sa interactioneze si sa varieze mediul. Asa ca sunt mereu in cautare de lucruri interesante de facut pentru un copil de aproape 2 ani si am zis sa le impartasesc si cu voi, poate ne vedem acolo.

Pentru sambata aceasta, 23 februarie, numai bine a picat invitatia celor de la Zurli la spectacolul Tiribam Tiribum. Pe cei de la Zurli ii cunosc din cadrul campaniei umanitatre desfasurate de Mos Nicolae pentru copiii bolnavi internati la Fundeni. Nu erau la prima actiune de acest gen. Mi s-a parut minunat ca niste oameni merg, fara a avea interese materiale sau personale, sa aduca bucurie intr-un loc atat de greu. Ii felicit si abia astept sa vad reactia maimuticii din dotare, maine, la spectacol. (Se joaca cu casa inchisa, cum se zice in teatru, pentru evenimentele viitoare o sa va anunt din timp ca sa putem merge impreuna :) ).

Sambata de la 11 la Tiribam Tiribum!




*

Dupa spectacol o sa dam fuguta pe strada Putul cu plopi nr. 8 (langa Cismigiu) pentru ca acolo se desfasoara frumos Bazar de Martisor organizat de parintii administratori ai Gradinitei Waldorf Christophori. Ii gasiti acolo intre orele 10 si 14.  Va puteti bucura de tot felul de lucrusoare frumoase de daruit, martisoare, hainute, accesorii, decoratiuni iar copiii vor putea participa la atelierul de confectionat martisoare si felicitari. 
"Va fi foarte frumos, abia asteptam sa ne bucuram impreuna de o dimineata intre oameni frumosi."- ne spune Oltea Tudose, organizator.
Sa va spun un secret. Eu ma duc special pentru niste rochite minunate facute pentru noi de Raluca (100% Pasiune). Raluca lucreaza hainute unicat pentru copii de la 0 la 7 ani.
Dar daca tot sunt acolo cu siguranta se mai lipeste ceva de noi, de exemplu niste clatite facute de Viviana . Ii gasiti in cadrul Bazarului si pe Lilutesa, Ligia, Irina, Alice, Lucian si alti oameni talentati de la care puteti cumpara decoratiuni, martisoare, picturi. 
*
 In drum spre casa o sa-i vizitam pe prietenii nostri de la Conil. Ei organizeaza deja a IV a Editie a Targului Micilor Mestesugari si Antreprenori.


"Acesta are loc sambata, 23 februarie 2013, in intervalul 10.00 – 14.00, la etajele 3 si 4 ale COCOR STORE, din centrul Capitalei si sunt asteptati numerosi vizitatori.
Invitam cu drag pe toti cei care doresc sa intampine primavara si luna martie cu traditionalele martisoare, sau vor sa ofere felicitari deosebite, accesorii, diverse obiecte decorative hand-made cu aceasta ocazie.
Acestea sunt realizate de copii din cadrul gradinitelor, scolilor si cluburilor educationale bucurestene, care se vor transforma pentru o zi in mici intreprinzatori – vor vinde diverse obiecte cu tematica Martisorului, mesterite chiar de ei.
Deoarece este un eveniment cu scop caritabil, pentru a finanta cluburile gratuite sustinute in fiecare sambata pentru copiii cu posibilitati materiale reduse sau cu dizabilitati, vizitatorii targului vor avea astfel ocazia sa achizitioneze obiecte unicat, frumoase si ieftine, dar vor contribui si la o cauza nobila."- ne spune Cristina Chelaru, iar noi ii spunem "La multi ani!", sa fie sanatoasa si fericita.
*
O zi aglomerata, dar frumoasa! Ne vedem la un martisor.


miercuri, 20 februarie 2013

Fobia, RMN-ul si dragostea pentru copil

Sunt in cea mai urata criza de coloana pe care am avut-o pana acum. Mai urata decat cea din sarcina, aceea a durat "doar" doua luni. Doua luni de dureri atroce si neintrerupte. Atunci a fost o criza de sciatica. Relaxina din primul trimestru de sarcina, buna ea la casa omului, a produs si relaxarea vertebrelor si le-a permis sa se deplaseze. In deplasarea lor au comprimat nervul sciatic de la piciorul stang, determind aceste dureri cumplite. Senzatia este ca iti smulge cineva piciorul, ca vrea sa fuga cu el departe-departe. Te doare din coloana pana in varful degetelor. Ca o masea enorma care te doare zi si noapte, noapte si zi. Daca nu ati avut nici dureri de masele, nici de urechi, nici de alti nervi, nici nu va doresc si lasam asa doar comparatia plastica de dragul retoricii. Oricum, doare infiorator.

Nesansa, atunci, a fost sa il prinda  intr-o pozitie pe stimatul nerv care nu-mi permitea sa stationez, nici la verticala, nici la orizontala. In 10-15 secunde de stat in sezut ma lua cu lesin de durere. La orizontala singura pozitie tolerabila ar fi fost pe burta, dar in burta era mica fiinta cam pe la 5 luni de existenta. Am mers si am tot mers, asta a fost singurul tratament. Ahh, si mandarinele, cred ca am mancat un vagon. Nu am mai vrut sa risc in plus luand analgezice, antiinflamatoarele sunt interzise oricum. Atipeam lesinat cate un sfert de ora si apoi o luam la patrulat prin casa inca vreo doua ore. La serviciu lucram stand in picioare. Pe drum opream taxiul de 2-3 ori ca sa ma dau jos si sa ma misc. Asa mi-am petrecut lunile cinci si sase de sarcina. Norocul meu s-a chemat Ramona Rosu, fizio-kineto terapeut specializat pe tratarea femeilor insarcinate. Am inceput cu ea gimnastica si masajul, asa am reusit sa imi revin si sa termin cele 40 de saptamani zambind.

Au fost momente cand imi venea sa urlu si nu mai vedea iesirea din situatia asta. Eram atat de obosita si de ingrozita ca nu o sa pot duce sarcina la sfarsit. Au fost zile in care chiar am crezut ca nu mai pot, ca o sa ma duc la spital si o sa le cer sa imi faca anestezie generala numai sa nu ma mai doara. Am si fost, de doua ori, de fiecare data am plecat cu un paracetamol in mana. Se punea problema sa aleg intre mine si copil, o alegere pe care o mai facusem si alesesem copilul. Ea lupta sa stea si sa creasca. Eu luptam sa nu o iau razna de la atata nesomn si durere. Doi medici au spus atunci ca trebuie operat, altfel nu o sa mai pot sa merg. Dar asta ar fi insemnat sa ma aleg pe mine, in luna a 5 a de sarcina cu un copil care zburda de colo colo si caruia ii simteam fiecare miscare. Cum sa ma aleg pe mine cand decisesem ca noi suntem una?

Am ales-o pe ea si asta mi-a dat putere. Puterea sa indur durerea care ma facea sa vreau sa ma arunc pe geam. Singurul si cel mai bun tratament a fost dragostea pentru Matilda. Acum, fara ca viata ei sa mai depinda direct de a mea, nu as rezista nici macar o singura zi. As vrea morfina in vena, orice, droguri, un baros in cap, orice ar functiona. Atunci... atunci stiam ca eu trebuie sa fiu bine, ca trebuie sa simt si sa gandesc frumos, ca trebuie sa rezist pentru ea, ca nu-i pot face rau. Ma tratam cu imagini. Mi-o imaginam cum creste, cum o sa vina pe lume, cum o sa arate. Ma tratam cu dragostea pentru o fetita bruneta cu parul ondulat si sprancene arcuite, cu zambetul simpatic si dinti cu strungareata. Cred ca atat de mult mi-am imaginat-o incat a iesit fix asa. Dragostea pentru Matilda m-a facut sa rezist, sa iau fiecare zi pe rand si sa sper ca de a doua zi va fi mai bine. Au trecut 8 saptamani lungi si grele pana cand a fost mai bine, dar a fost. Am continuat cu gimnastica si masajul pana cand am nascut, m-au scos la liman. Dupa nastere mi-am dat seama ca totusi piciorul stang a ramas afectat. Nu mai raspunde la fel de repede la comenzi, doua degete sunt amortite, sensibilitatea pielii nu mai este aceeasi. Dar merg, functionez, imi cresc copilul. Mi-am dus fetita la termen si am ajutat-o sa se nasca.

Sambata aceasta, doi ani si vreo 4 luni mai tarziu, nu am fost atenta. De doi ani imi controlez fiecare miscare. Stiu cum sa ma asez, cum sa ma ridic, cum sa ma aplec, cum sa o ridic pe Matilda, m-am menajat. Nu mai car atat de mult. Insa sambata m-am ridicat de pe canapea repede, varsa copilul ceva, si nu am fost atenta. In loc sa imping in picioare ca sa ma ridic am tras de torace. Am simtit ca parte din coloana imi ramane pe loc si cealalta parte pleaca. M-a sagetat o durere violenta si nu mi-am mai simtit picioarele. Am avut nevoie de aproape jumate de ora sa ma pot misca, sa ma ridic. Ma durea foarte rau si ramasesem incovoiata. Mi s-a mai intamplat. Nu am luat in seama. Am avut musafiri, ne-am distrat. Duminica dimineata nu am putut sa ma dau jos din pat, mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva foarte serios. Am sunat-o pe mama sa vina de la tara. Abia am reusit sa schimb copilul si sa-i pun sa manance. A mancat singura. Am stat in pat toata duminica. Abia mergeam, nu rezistam mai mult de cateva minute in picioare, in starea asta sunt si acum. Durerea nu se compara cu cea din sarcina, pe o scara de la 1 la 10 e undeva la un 3-4. In sarcina era la 20. Dar am sentimentul ca pur si simplu mi-au plecat vertebrele de la locul lor.

Luni am fost la neurolog. Discutii, consult, istoric, probe de mobilitate, probe de senzitivitate. Prima criza de spate am avut-o la 10 ani. M-am aplecat sa ma incalt si asa am ramas. De atunci au trecut aproape 23 de ani si lucrurile au avansat. Am perioade mai bune, perioade mai proaste. Am 4-5 episoade seriose pe an cand mi se blocheaza spatele. In anumite pozitii simt dureros tot traseul nervului afectat. Se pare ca a contribuit si cazatura pe scari din debutul sarcinii. Am luat trimitere la RMN, pentru ca fara sa vada ce e acolo nu putea sa-mi recomande nimic, dar medicul banuia ca lucrurile nu stau tocmai vesel. Luni la 19,30 programare la RMN la Regina Maria in Sun Plazza.

Acum... ce mare scofala, un RMN. Bine ca am gasit loc atat de repede, bine ca este inclus gratuit in abonamentul de sanatate. Pai... cand esti claustrofob, la modul ca nu suporti nici usile inchise in casa, un RMN e big problema. Si ca un mic detaliu aparatul pentru RMN din locatia cu pricina este unul pentru copii. Adica un adult ca mine nu are loc sa-si tina mainile pe langa corp, le tii frumos pe pieptulet. De fapt, sub, ca nu au loc peste sani. Iar planseul tubului este la o palma desupra ochilor. Nici nu trebuie sa fii cine stie ce claustrofob ca sa te apuce o stare de neliniste. Am completat fisa si am bifat rubrica de "suferiti de cluastrofobie". Asistenta m-a intreabat daca doresc un calmant,  i-am spus ca nu, alaptez. Imi mai pune cateva intrebari ca sa stabileasca gravitatea fobiei. Se uita sceptica: "Doamna, este serios, credeti ca rezistati?". Pai, trebuie sa rezist, ce pot sa fac?! Imi explica procedura, imi spune ca dureaza 20 de minute si-mi da pompita pe care o actionezi in caz de urgenta. Ma baga la cosciugel. Constat totusi ca fiind inalta daca ma uit peste cap vad afara din tub. Imi da un iz de speranta ca o sa rezist.

Inchid ochii si incep sa numar. Ma concentez pe sunetele scoase de procedura, bii-puri, buum-uri, dum-uri. Sunt bune, imi distrag atentia. Imi este foarte frica, cred ca am pulsul 140, dar rezist. Incerc sa numar minutele. Eu cred foarte mult in puterea vointei, cred ca putem face orice ne-am propune. Dar fobiile sunt frici incontrolabile, de asta le si spune fobii. Ti-e pur si simplu groaza, iar vointa pleaca pe campie. Esti sigur ca o sa mori acolo si ca este sfarsitul. Mori inchis in acel spatiu stramt care te apasa. Ma gandesc la cat de rau imi este si ca asta este singura solutie sa aflam cat este de grav. Parca au trecut 10 minute si incep sa cred ca o sa o scot la capat. Cand... trebuie sa schimbe procedura si ma trag mai jos in aparat . Sunt complet sub tub. Deschid ochii si vad planseul atat de aproape. Este atat de aproape incat abia poti focusa ca sa ii vezi detaliile. Se vad niste urme ca de zgarieturi pe vopsea. Ma gandesc ca probabil unul la fel ca mine s-a sperit atat de rau incat vrut sa iasa... Simt cum se descarca un val de adrenalina si imi bubuie inima in urechi. Imi dau lacrimile si inteleg ca nu sunt capabila sa fac asta, ca trebuie sa ies de acolo, ca nu mai pot. Brusc se opresc zgomotele si aud sistenta in casti. Ma intreaba daca sunt bine si ca au nevoie sa stau mai nemiscata. Nu ma miscam, era respiratia. Ma hiperventilam ca sa nu o iau razna. Le spun ca sunt ok. Zambesc. Ma linistesc. Rezist si restul din cele 20 de minute. La iesire ma felicita, erau convinse ca o sa fac un atact de panica si ca o sa le cer sa ma scoata. Eu eram si mai convinsa decat ele ca asa se va intampla.

Nu vointa m-a facut sa rezist. Nici orgoliul sau incapatanarea specifica. Matilda a fost! Dragostea pentru ea, nevoia sa fiu bine pentru copilul meu . Nevoia sa nu mai planga langa mine pentru ca nu o pot spala. Nevoia sa o pot lua in brate cand ajung acasa. Nevoia sa o pot creste si sa pot alerga cu ea. Am rezistat in acel tub din metal pentru ca o iubesc prea mult ca sa fiu rau, ca sa imi fie frica, ca sa nu pot face orice pentru ea. Probabil ca m-as putea sui in varful unui turn si sa sar de acolo, cu toate ca frica mea de inaltimi o depaseste pe cea de spatii inchise. Imi dau seama ca as putea face orice, orice. M-am gandit la ea, la fiecare clipa din viata noastra impreuna. La lunile cand era doar un bebelus plin de balonase de saliva si sughituri. Ea este forta mea.
 
 
 
Am reusit sa-mi depasesc groaza de spatii inchise.
 
 
Matilda la 3 luni descoperind suzeta


 
si aparatul de fotografiat
 
 

marți, 19 februarie 2013

Copilul meu, in lumea lor

Mereu m-am simtit inadaptata lumii in care traiesc. Nu din lipsa de abilitati sociale sau de inteligenta sociala. M-am simtit nepotrivita din cauza educatiei pe care am primit-o. Parintii mei m-au crescut intr-o casa in care nimeni nu a ridicat vocea, in care nimeni nu a jignit, nimeni nu s-a batut. Apoi, parintii mei m-au invatat ca trebuie sa fii bun si generos, ca trebuie sa-i respecti pe cei din jur, ca nu trebuie sa furi, minti, inseli. Ca trebuie sa fii corect. Parintii mei nici macar nu sunt credinciosi, sunt atei. Dar astea au fost principiilor lor de viata. Unii spun ca ar fi comuniste. Hai sa zicem socialiste. Eu cred ca sunt principii umane si de bun simt. Ei cred ca au facut bine, noi le reprosam mereu ca ne-au crescut prost. Ne-a lovit lumea reala cu o violenta... ne-au trebuit ani buni sa ne revenim, mie si fratelui meu. Si sunt constienta ca nu o sa ne putem schimba niciodata. Probabil ca noi si voi, si altii rataciti pe aici, privind uimiti la disparitia Edenului din sufletele lor.

Ne-au dat la scoala, au stat dupa noi sa invatam, ne-au oferit informatie, carti, cadrul sa putem evolua. Doar prin invatatura ajungi cineva in viata, nu? Am invatat, norocul meu ca mie chiar mi-a placut scoala, imi place si acum. Am respectat regulile, am fost corecta, mi-am dus viata de adult pe aceleasi principii pe care ei mi le-au inoculat. Probabil ca s-au si sadit intr-un fond predispus. Dar vine ziua aceea in care-ti dai seama ca traiesti in lumea lor. A celor multi si mai putin educati, mai putin pusi pe fapte bune, ba chiar pusi pe dat una pe la spate atunci cand iti rad in fata. Am aproape 33 de ani si inca nu inteleg de ce sunt oamenii rai si nesimtiti. De ce nu te lasa sa traiesti linistit si sa-si vada de ale lor. De ce-mi incalca mie pacea cu haosul lor. De ce simt oamenii nevoia sa minta si sa insele. De ce sunt atat de profund egoisti incat se cred, tot ei, victimele tuturor. Nu pot sa inteleg nesimtirea si lipsa de respect fata de orice forma de viata din jur. Chiar si fata de obiecte. Dar traiesc in lumea lui zgaraie masina altuia doar asa de distractie, in lumea lui scuipa seminte pe strada, in lumea lui asculta manele la maxim in parc, in lumea aluia de-ti fura din buzunar in timp ce-i oferi pomana, in lumea prietenului care crede ca el are toate drepturile si tu toate obligatiile, in lumea barbatului care crede ca-i dreptul lui natural sa minta si sa insele. In lumea asta imi cresc copilul, inca un neadaptat vietii. Nici ea nu va fi unul dintre ei si nu stiu cum sa fac sa fie...



Si poate ca voi nu aveti Facebook si as vrea sa cititi asta:

Scrisoarea lui Mihai BENDEAC

Vineri seara am oprit la o benzinărie ca să alimentez scuterul (folosesc rar în perioada asta "decaportabila" căci cu motoreta e ...mai simplă viața în oraș). Pun eu 3 litri fără plumb și intru să plătesc. In fața mea, o doamnă. Achită. Scot și eu banii din buzunar și n-apuc să-i întind că în incintă pătrunde val-vartej un cocalar la vreo 40 de ani.
Tricou Adidas, bermude Adidas, papuci Adidas, șapcă Adidas, creier Adidas.
- Cine p..a mea și-a lăsat motoreta aia la pompă că a încurcat tot acolo ?!
- Eu. Dar de ce am încurcat ?! (Mă recunoaște, dar după 3 secunde de pauză se decide să nu lase garda).
- Păi de ce-ai lăsat-o acolo ?!
- Păi, unde s-o las ? Dacă eram cu mașina, unde o lăsam până achitam benzina ?!
Benzinarul, intervine și el:
- Cu ce a încurcat domnule ?! Plătește și pleacă.
- Păi ce p..a mea baaaaa !!! Am ajuns să stau ca prostu' după o motoretă ?!
Eu zic:
- Păi, cine vă pune ? Stați ca deșteptu' ...
- Mă iei la mișto ?! Ce p..a mea !!!
Ies afară. Mașina ghertoiului, un BMW X6, era parcată la 3 milimetri de scuter.
Zice:
- Poate mi-o zgârii.
Nu i-am zgâriat-o. Am plecat și m-am oprit după 200 de metri. Am tras pe dreapta și am plâns protejat de cască.
Da ! Recunosc ! Am plâns ! Am plâns pentru că mi-am imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost un roman obișnuit și nu "vedeta" de la televizor. M-ar fi omorât ? Am plans pentru că ăștia vor ajunge atât de mulți încât ne vor îngropa. Am plans pentru că pe ăla nu-l va întreba nimeni din ce bani și-a luat BMW-ul. Am plâns de ciudă că ne vor strivi visele.
Am plâns pentru frate-meu care are neșansa de a crește lângă ei. Am plâns pentru că am ajuns la decizia de a nu avea copii vreodată căci nu vreau să trăiască în lumea ăstora. Căci lumea va fi a lor ! Nu vă mințiți ! Nu vă amăgiți ! Va fi lumea lui Salam și a lui Guță ! Lumea cămătarilor, șmenarilor, maneliștilor, cocalarilor, burtoșilor, nesimțitilor.
Pentru că nevestele și gagicile ăstora sunt mereu gravide ! Pentru că fiecare au câte 4-5 copii.
Apoi m-am revoltat ! Și m-am gândit ce mult mi-aș dori să am pistol legal, cu permis și de câte ori se întâmplă să dau peste un animal ca ăsta să trec pe lângă el și să-l înjur în șoaptă de mamă. El va lua foc și mă va lovi. Eu scot pistolul și poc ! Direct în cap ! Legitimă apărare. Cât despre faptul că aștia fac copii, cu regret vă spun că ușor-ușor devin extremist în cel mai dur sens al termenului ...
Dragi cocalari, mârlani, mitocani, manelisti,
Ați câștigat. Voi și ai voștri v-ați fu...t nevestele, amantele sau prietenele prost (căci numai prost puteți, conform aceluiași coeficient de "inteligență") și iată că sămânța voastră mizerabilă dă rod. Ne acaparați. Ați reușit să vă "educați" progeniturile hidoase în spiritul kitch-ului, mitocăniei, nesimțirii, manelismului infect ... Felicitări ! România e pe cale să devină a voastră. Dar, atâta timp cât încă mai putem și noi respira, vorbi, privi, dați-ne voie să râdem de voi. Dați-ne voie să vă ironizăm. Nu vă fie teamă. Sunteți pe drumul cel bun și-n curând veți ajunge atât de puternici încât să-i luați pe ăștia ca mine și să-i dați la lei.
Până atunci însă ...

1. Cojile de la semințele scuipate pe asfalt sau beton nu dau rod. Nu încolțesc ! Vă jur ! Știu că voi n-ați prea mers pe la școală, dar credeți-mă pe cuvânt că am făcut biologie în liceu. N-o să crească niciodată floare sau bostan din ciment. Așa că folosiți un cornet.

2. Dacă folosiți cornet (puțin probabil) vă implorăm să rupeți foi din Manele "almanahe" magazin, ca Marin Preda și Eminescu n-au nicio vină.

3. Tricoul mulat se poartă pe un corp perfect. Știu că în lumea voastră perfect înseamnă atât mers la sală și înghițit steroizi cu pumnu' ca ghiolbanu', cât și burta de bere și ceafa plină de slană. Noi însă ne facem datoria ...

4. Nu ne deranjează că ascultați manele (unde carte nu e, nici cultură muzicală nu e) atâta timp cât "ascultați" nu se transformă în "ascultăm". Orice aparat de redat muzică are un buton pe care scrie volum ...

5. Știu că banii sunt singurul vostru Dumnezeu și dacă ai bani ești "de valoare", dar există niște "chestii" de noi le plătim și ele se numesc impozite la stat. Știu că un manelist de-al vostru i-a facut "prințesei lui" înmormântare de 50 de mii de euro fără să-l întrebe cineva despre proveniența banilor, dar dacă reprezentanții voștri conduc finantele, poliția și justiția din Rromânia, puneți-ne și nouă o vorbă bună ... Mulțumim anticipat. Și am văzut că mulți sunt alături de voi când, prin lege, se încearcă să fiți puși să plătiți impozite sau să vă declarați averile. Mai bine ieșiți în stradă pentru "România săracă". Săraca de ea !
6. Vă rugăm mult să nu mai filmați videoclipuri la operă. V-am dat televiziunile și presa, lăsați-ne la schimb opera și teatrele !

7. "De puta madre" înseamnă "pizda mătii". Ne bucurăm că majoritatea purtați tricouri cu această sintagmă. Inseamnă că mesajul nostru a răzbătut până la voi.

8. Ne arătăm realmente îngrijorați de această cumplită molimă care a cuprins întreaga comunitate cocalărească și anume foto fobia. Știm că medicii nu sunt de-ai voștri că, nah, au făcut școală multă ai dracu' tocilari, dar puteți apela cu încredere. Probabil e ingrozitor să fii nevoit să porți ochelarii de soare și-n baie ...

9. Suntem încântați că ați învățat să folosiți programe gen "Photo shop". Nimic nu e mai frumos decât să vezi o minune cârlionțată, în rochie de leopard și 5 kile de aur pe prima pagine din "The sun". Și suntem încântați că în pozele de Hi5 vă înconjurați de stelute, brizbrizuri ...

10. Faptul că reușiți să manevrați câte 3 telefoane mobile în același timp este o calitate demnă mai degrabă de un homo decât de un homo sapiens. Deci, iată că teoria lui Darwin se sustine ...

11. Pantofii cu botul ridicat semnifică ceva religios ? Sau e chestie de potență, temporară și ea ca și tinerețea ?

12. Tunning-ul cu evacuare zgomotoasă și parasolar cu mesaj nu e foarte indicat. Știm că trebuie și cocalarul sărac să aibă o ocupație, dar ...

13. Apreciem faptul că mergeți toți pe scutere fără cască ! Ne dați speranțe ... Dar, vă atragem atenția că atunci când pe un motor, o motoretă, o bicicletă sau pe un scuter se află un el și o ea, "dintre care" el are cască și ea nu, asta se traduce prin: "Mori, fă, în morții mă-tii !". Mă rog ... Asta nu le deranjează pe femeile din România întrucât atitudinea reprezintă o normalitate în relația dintre sexe în țara noastră.

14. Am eu și familia mea toate motivile să fim ”snobi'' cum ni se spune, să preferăm prieteni și societatea de străini, unde suntem primiți și apreciați la valoarea noastră și nu după sumele de bani ascunse în beci sau valoarea mașinii strecurată din Germania.
Ar mai fi multe de spus, dar dacă ai parcurs această "scrisoare" înseamnă că deja ai citit de două ori mai mult decât toată familia ta în întreaga ei existență. Nu vreau să te obosesc.
Ne-ați furat țara și pentru asta nu vă iert.
Ne vedem la mall,

Cu drag, Mihai Bendeac

In lume lor or sa traiasca copiii nostri, astia de am avut inconstienta sa-i facem!

vineri, 15 februarie 2013

Aniversam, multumim, prajiturim

Mie dimineata de 14 Februarie mi-a adus o surpiza mare si placuta, tare placuta. Primele 100.000 de afisari ale blogului.

 
 
 

 
Si cum asa un eveniment frumos pentru noi merita sarbatorit, am imbracat blogul in haine noi. Sper sa va placa!
 
 
 
 
 
Imi amintesc ziua in care am pornit stangaci pe la sfarsitul lui aprilie. Mai mult dintr-un impuls si din cat de "nevorbita" eram. Simteam nevoia sa impartasesc lucruri pe care mi le tot povesteam de la nasterea Matildei. Se cereau spuse. Blogul m-a ajutat sa le spun si sa le vindec. Apoi am simtit sa dau ceva inapoi si am inceput postarile utile, postarile legislative, cele despre diversificare. Am inceput sa ajut dincolo de paginile blogului, acolo unde era nevoie. De aceea nu simt ca este un efort atunci cand raspund intrebarilor, de aceea fac cercetare pentru voi, de aceea am timp pentru si blog si pentru ascultat. Mi-a oferit atat de mult, nici nu va pot spune cat.
 
Mai mult decat orice, bogul mi-a oferit cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut de cand cu viata de adult. Daca inainte nu credeam ca dupa o varsta iti mai faci prieteni, acum cred ca abia dupa faimosii 30 de ani iti faci cu adevarat prieteni. Esti copt, matur, te cunosti, stii pentru cine si pentru ce. Asa ca va multumesc pentru ca mi-ati scris, pentru ca ati vrut sa ne cunoastem, pentru ca am legat niste prietenii minunate. Va imbratisez cu mare drag!
 
Va multumesc pentru ca cititi, impartasiti, comentati, opinati, criticati, apreciati! Multumiri sepeciale Marei, ea a fost prima care m-a placut si care a intins mana intre bloguri . Multumesc Ioana, Monica, Ileana, Iulia, Andreea, Raluca, Andreea, Maria, Mihaela, Ilinca, Anca, Anamaria stiti voi pentru ce :).
 
 
Si pentru ca vine primavara si vreau sa ne fie frumoasa, colorata si buna va ofer cu drag un cadou. De fapt sunt trei. Sunt trei inflorituri prajturite de Anamaria. Inca nu am decis daca or sa fie 12, 9 respectiv 7 floricele in  ghivece (sau am decis? am decis!), dar cu singuranta or sa fie delicioase. Pentru ca nu ma pot hotara catre cine sa le ofer o sa tragem la sorti.  Asa ca purcedeti la inscris, incepem de astazi si terminam luni seara. Tragerea la sorti o sa fie facuta prin random.org. Succes!
 
 
Ghivecelele arata cam asa:
 




 
 
 
 
 
Va multumim pentru ca existati!
 
 
Cu mare drag,
 
Ea si Ea

miercuri, 13 februarie 2013

Ziua in care n-am murit

De ce este bine sa ai unghiile lungi si sange rece? Nu ca sa joci intr-un film SF pe post de soparla. Nici ca sa furi de prin buzunare. Ci, ca sa nu devii statistica. Asa cum puteam sa devin eu ieri, moarta in bucatarie si cu Matilda plangand pe langa mine.

Ieri mi-a fost foarte foame, toata ziua. Nu stiu de ce. Nu mancasem de pe la 2 si era deja 8 seara. Mi-am luat de la Mega niste pui gata preparat. Am zis sa profit de un moment cand Matilda se juca prin sufragerie si sa infulec repede ceva. Eu nu mananc pielea de pe pui, din mai multe motive. De pe asta de la Mega nici atat, este "condimentat" cu glutamat&co. Am jupuit puiul si pentru ca o auzeam pe fi-mea ca vine am varat pielea in gura. Acum ca nu am mestecat-o sau ca m-am oprit in timp ce inghiteam... cert este ca a ramas undeva intre. Nici cat sa se duca in stomac... nici cat sa vina inapoi. Cam asa cam pe unde nu trebuie sa fie nimic ca sa mai intre si aer. Am incercat sa inghit si nu se ducea, trecuse de muschi. Inapoi nici atat. Probabil ca faceam destul de urat in incercarea de a misca dihania din loc. Nu stiu ce culoare mai aveam. Matilda ma privea ingrozita. Si atunci mi-am dat seama ca asta e, cam pana aici. Nu puteam sa respir deloc. Nu puteam sa deblochez caile prin nicio manevra de autoajutor. Ma gandeam cum e sa mori ca prostul inecat. Sa se chinuie unii sa te creasca niste ani, apoi sa te chinui si tu sa te cresti restul si sa mori stupid. M-am uitat la copilul meu si mi-am imaginat viata ei fara mine, orfana. Ma sufocam.

Cu ultimele ramasite de luciditate si vointa, dupa mai multe incercari, am reusit sa agat si sa trag pielea inapoi din gat. Daca nu aveam unghiile lungi nu as fi ajuns la ea. Daca nu era Matilda cu ochii ei mari uitandu-se cu disperare la mine. M-am asezat jos langa bufetul din bucatarie. Cred ca eram in soc. M-am trezit cu Matilda cum ma strange in brate si plange.

Muream ca prostul, inutil, absurd. Eram stire la ora 5. Stire din aia la care te gandesti "cum, mai frate, sa mori inecat cu mancare?!". Pai uite cam asa. In mod ciudat de aseara nu pot sa inghit nimic solid. Cred ca este ceva psihologic. Bine, insa, ca pot sa "inghit" aer.

Sfaturi utile gasiti aici. In rest, mestecati bine mancarea, nu mancati pe fuga si cu gandurile brambura.

Morala: purtati unghiile lungi! :)

Doamna Moarte, noi ne vedem in alta zi, mai am treaba pe aici.



marți, 12 februarie 2013

The pink envelope

Pe cat imi iubesc meseria tot pe atat urasc zilele aceastea din urma. Cel mai mult urasc sentimentul de neputinta. Nu pot sa fac nimic. Pot doar sa dau vesti proaste unor oameni la care tin. Pe unii ii cunosc de cand eram copil, pe altii i-am angajat eu, unii imi sunt prieteni. Ficare om este o poveste, o poveste pe care eu o cunosc. Nu pot sa trec peste poveste. Lipsa de profesionalism :). Dar daca as fi altfel nu as mai fi eu, nu as mai face meseria asta. Nu dorm noptile. Cam asta fac.

Deci, draga blogule, sa ma ierti ca ai ajuns mai jos pe lista de prioritati, dar viata reala isi cere drepturile. Este greu si mi-e teama ca va fi din ce in ce mai greu. Fac tot felul de calcule si toate dau cu minus. Ma doare pentru toti. Ma doare si pentru mine, dar noi inca suntem bine. Inca. Impartim "plicuri". HR blessings.




joi, 7 februarie 2013

Tendinte criminale sau despre vecinii mei

Zice-se ca violenta nu rezolva nimic, nu prin violenta combati un gest violent. Se mai zice ca ceea ce face un om in casa lui nu-i treaba altuia... Cum se mai zice ca modul in care-si "educa" altul copilul iar nu e treaba ta. Deci atunci cand auzi zilnic din casa vecinului urlete de copil batut ar trebui sa-ti vezi impasibil de ciorba ta. Sau cand vezi copii snopti in bataie la locul de joaca. Sau cand o madama iesita la cumparaturi, bona sau bunica dupa varsta, loveste o fetita de nici 3 ani atat de puternic de ii sare cercelul din ureche. O loveste pentru ca ea are creierul pus pe moate de viata, nu pentru ca ar fi fost provocata. Asta asa, pentru ca stiu ca prima intrebare pe care o auzi este "Da, a facut copilul ceva?". Si de ar fi facut, ce ar fi putut sa faca pentru ca un adult sa-i traga una peste ochi cu toata setea frustrarilor din el? Cum sa te faci ca nu vezi? Ca nu e treaba ta? Cum sa nu-ti vina sa-i faci una cu pamantul?

Vecinii mei. O familie cu trei copii. Primul contact cu ei a fost cand avea Matilda vreo doua luni. Locuiau tot in zona. Mama si cele doua fetite mai mari veneau din parc. Era evident insarcinata, iar. Ofereau un spectacol socat tutror celor care treceau intr-o raza de 500 de metri. Copilele, una pe la 8-9 ani si cealalta pe la 5-6, urlau, plangeau, erau trase, jignite, impinse. Mama la capatul puterii si al rabdarii. Nu am stiut ce sa cred, m-am indepartat doar, o tulburau pe Matilda. Mai tarziu am asistat la alte scene similare, intre timp venise pe lume si mezinul. Acum lucrurile se desfasurau si mai haotic. Mama cu bebelusul in carucior, cele doua fete cu diverse dispozitive pe roti, de necontrolat. La noi pe stradute este mare trafic, unii confunda cartierul cu pista de raliu, este periculos sa lasi un copil din mana. Iar ma uitam cu groaza la (biata) mama... Impulsul era sa-i acord ajutorul cu trecutul strazii. Nu pare prea prietenoasa, m-am abtinut. Iar m-am indepartat de ei pentru ca Matilda este foarte sensibila atunci cand aude copii plangand. Ma tot intreba ce se intampla si eu nu stiam ce sa-i mai explic. Peste vara il observ si pe tata in aceeasi ipostaza. Tinzi sa te gandesti cum sa se descurce saracul om cu 3 copii agitati, dar oare este asa? Copiii sunt problema?

In vara a fost vandut un apartament de trei camere deasupra noastra. Au inceput niste renovari infernale cu demolat de pereti, toti. Tras instalatii prin peretii ramasi, pereti din beton negru din care sar scantei cand vrei sa dai o gaura. O luna jumate de cosmar. Orice incercare de contact cu proprietarii inutila, domnul foarte agresiv. Lucrurile au culminat cu o reclamatie la Primarie din partea Administratiei. Cam tarziu as spune, au fost scosi pereti din structura de rezistenta. Au terminat lucrarea, s-a lasat linistea. In cateva zile incep sa se auda miscari, pasi pe gresia pusa prin toata casa. Plansete si tipete de copii. Recunosc vocile. Era familia cu cei 3 copii din parc. In fiecare dimineata ne trezim de plansul copilasului de un an si de tipetele planse ale fetiei de 6-7. Peste ele vocile parintilor insultand. Zilnic, fara exceptie. Este ritualul lor de dimineata.

Intr-una din dimenti se auzea foarte clar vocea fetitei tipand dupa maica-sa. Plangea si tipa sa o lase se iasa, ca vrea sa se duca la scoala. M-am trezit si m-am dus catre usa. Se auzea ca si cum ar fi fost in lift. Am iesit pe hol si in acelasi timp a iesit si mama din casa si o striga din capatul scarilor. Trecusera vreo 10-15 minute de cand se auzea plangand. Am intrat in casa convinsa ca mama isi va elibera copila din lift, era evident copilul ei, pana si eu ii recunoscusem vocea. Intru in baie, dus, machiat, ies din baie... copilul se auzea in continuare urland din lift. Era deja ragusita. Cred ca era acolo de 30-40 de minute. M-au trecut fiori reci, maica-sa nu coborase sa o elibereze, am iesit si am coborat sa vad unde este liftul blocat. Era la parter, vecina de acolo, mama si ea, iesise sa o linisteasca si chemase depanarea. Copilul real ingrozit urla ca va intarzia la scoala si ca se supara doamna, nu cred ca de drag de doamna era atat de speriata. Incerc sa o linistesc si sa-i spun sa inchida usile si sa mai apase pe buton, liftul nostru se mai blocheaza. Era deja epuizata de plans si nu puteam sa ma inteleg cu ea. Apare o alta vecina de la cumparaturi care incepe sa dojeneasca bietul copil ca de ce a folisit liftul, ea cu ce mai urca?! Asta era problema ei. O tigancusa o ajuta la carat, o rog sa urce si sa o anunte pe mama ca fetita este blocata in lift. In cateva minute coboara insotita de tatal copiilor si de cel mic. Erau cu totii acasa. Auzisera plansetele care durau de aproape o ora, mi-e foarte greu sa cred ca nu si-au dat seama ca este copilul lor. Eram sugrumata de mila si de revolta, nu am putut decat sa o intreb daca este sanatoasa la cap. Imi venea sa o strang de gat.

Plansetele continua zi de zi. Vorbele urate la fel. Judecand dupa cum escaladeaza tipetele probabil ca sunt si loviti. Ma intalnesc aproape zilnic cu mama familiei, ne aruncam priviri ucigatoare. Eu am devenit dusmanul, evident. Nu ea. Ce treaba am eu? Ce-mi pasa mie ca-si chinuie copiii? Ca-i bate? Asta este educatia, ce stiu eu? Sa-mi vad de copilul meu, nu?

Zilnic ii explic Matildei ca acei copii plang pentru ca sunt suparati. Ca printii lor se poarta urat cu ei. Zilnic copilul meu plange de mila lor si eu langa ea. Am crezut ca in timp o sa inceapa sa ignore situatia, ca o sa se obisnuiasca cu ea. Nu stiu daca intelege ceva sau cat intelege din ce se intampla. Cert este ca toate diminetile noastre incep cu linistirea Matildei care se duce la usa si ma intreaba de ce plang copiii, trage de usa si vrea sa se duca la ei. Apogeul  a fost zilele astea cand la vecinii de langa a fost in vizita (cred) o familie cu un copilas pe la 2-3 ani, dupa plans si faptul ca rupe ceva cuvinte. Apartamentul este unul inchiriat, nu stiu daca s-au mutat de tot. Peretele dintre apartamente este dintr-un bca subtire. Se adude tot ca si cum ar fi in casa la noi. Copilul este injurat, brutalizat si chinuit. Plange si ii roaga sa nu-i mai faca lucrurile pe care i le fac. Ieri seara l-au chinuit 30 de minute la baie.  Dupa ce ne-am intors asta vara de la mare si Matilda plangea la baie, s-a speriat acolo de dus si nu-si mai revenea. Mi-au trebuit toate resursele de imaginatie si strategie ca sa o fac iar sa-i placa la baie. Dar nu am chinuit-o cu zecile de minute atunci cand era clar ca nu poate rationa. Chiar am avut saptamani cand o spalam doar in chiuveta. Oamenii astia nu, nu conta ca-i implora copilul sa-l lase sa iasa, ca nu mai vrea. Nu am mai rabdat si le-am batut in perete spunandu-le sa inceteze. S-a facut liniste, nici astazi nu s-a mai auzit nimic. Nu cred ca-si dadeau seama ca se aude atat de tare in apartamentul vecin. Cum nu cred ca asta a rezolvat ceva...


De cand ma stiu nu am suportat sa vad obiecte, plante, animale chinuite. Ce sa mai spun de oameni si mai ales de puii de oameni. Nu mai suport sa-mi aud vecinii cum isi  maltrateaza educa copiii. Dar se pare ca asta este problema mea, ca nu ar trebui sa-mi pese si ca nu am eu dreptul sa spun sau sa fac ceva. Dar ce poti sa faci? Sa chemi politia? Sa le iei copiii? Sa le tragi si lor o mama de bataie? Sa le oferi consiliere? Ajutorul? Ce? Ce sanse au copiii astia sa creasca sanatosi, armoniosi? Ce sanse au ca adulti? Dar ar trebui sa nu ne pese, doar nu sunt ai nostri.

marți, 5 februarie 2013

Vindem si cumparam pentru Ioana

Cand Matilda avea sase luni inca eram euforica in urma botezului, cea mai frumoasa zi din viata noastra. Cand Matilda avea sase luni sarbatoream cu tort si lumanari impreuna cu tataie, el implinea 69 de ani.
Cand Matilda avea sase luni o tot cautam prin gura dupa primul dintisor.
Cand Matilda avea sase luni decideam impreuna ca ar fi timpul sa manance si altceva decat lapte matern.

Imi amintesc acea perioada minunata ca si cum ar fi fost ieri, prima jumatate de an, numai minuni si fericiri.

Ioana are sase luni, sunt sigura ca mama ei nu se gandeste la dinti, diversificare, sarbatorit. Cu siguranta se gandeste cu disperare ce ar mai putea face pentru a-si salva copilul. Cati Dumnezei sa implore, cati oameni sa roage, cati medici sa consulte. Ioana are o forma de cancer ocular foarte agresiva. Situatia ei este extrem de grava si are nevoie urgenta de o operatie care poate fi facuta doar in afara tarii. Pentru moment s-a ales o clinica din Germania, vor sti mai multe astazi. Dar nu au timp sa astepte pana cand or sa afle mai mult. Au nevoie de bani acum. Se estimeaza ca ar avea nevoie de 20.000 euro. Ochiul drept al copilei nu mai poate fi salvat, spera sa-i salveze viata.

Niste doamne sufletiste au initiat o licitatie online pentru a strange fonduri. Ceva spontan care in ultimele doua zile a crescut uimitor si fericit. Poate doriti sa cumparati ceva din cadrul licitatiei sau poate aveti un obiect de donat. Licitatia este deschisa pentru inca 5 zile pe pagina de Facebook. Este accesibila in linkul de mai jos:



Conturile in care puteti face donatii le gasiti aici, tot aici sunt si informatiile medicale.

Sa o ajutam pe Ioana!

sâmbătă, 2 februarie 2013

Supravietuitoare

Ma simteam la capatul oricaror puteri omenesti. Ultimele 12 luni de serviciu, copil, tinut casa singura, trezirile repetate din fiecare noapte, uneori si 10, in noptile bune doar 2-3, m-au adus intr-o stare incat uneori simt ca ma prabusesc in mine. Fizic. Simt cum mi se frang oasele, o senzatie foarte ciudata. Nu mai am forta sa stau dreapta sau sa-mi misc toracele cand respir. Sunt ditamai omul, dar  simt ca daca bate vantul mai tare ma imprastie de pe picioare. De aproape doua luni nu mai pot adormi. Am inceput sa uit lucruri, aspecte de scurta durata, de la mana pana la gura. Creierul meu nu mai vrea. Cred ca s-a saturat si a zis "Gata, eu pun semnul de inventar!". Caut solutii, nu le gasesc. De la munca este imposibil de lipsit in aceasta perioada, este una foarte delicata. De acasa iar este imposibil. Nu mai stiu cand am avut o clipa de stat, pur si simplu de stat.
 
Un om caruia ii sunt foarte draga a decis in locul meu ca asa nu se mai poate. Trebuie sa imi gasesc inlocuitor acolo unde este posibil. Cum ar fi curatenia in casa. Stie cat ma oboseste faptul ca e dezordine si ca nu mai pot tine casa asa cum imi place. Mi-a gasit un om, i-a dat numarul meu de telefon. Astazi omul a venit, eu nici nu ajunsesem acasa. A intampinat-o bona. Nu a asteptat sa vin si eu, s-a apucat de treaba in bucatarie. Am mai trecut prin experienta curateniei facute de o alta persoana, big no-no. Incercam sa-mi pastrez calmul in legatura cu ce voi gasi acasa. Trebuie sa ma multumesc cu mai putin, macar sa fie curat. Imi amintesc ca trebuie sa vina si prietenul L. sa imi repare robinetul care ieri s-a gasit sa explodeze. Ce bine e sa ai prieteni care stiu meserii din astea utile. Diseara o sa am apa rece in baie. Un lux!
 
Ajung acasa, Mati inca doarme, bona cu ea. Intru in bucatarie, o fiinta mica si slaba cocotata pe un scaun spala de zor dulapurile. E firava, are o privire resemnata, trista si cand zambeste. E blajina si cu o energie tare placuta. Stiu foarte putine despre ea. Imi spusese Mihai ca este una dintre mamicile de la Fundeni. Ca de acolo a auzit numai lucruri frumoase despre ea. Mi-a spus ca are mare nevoie de munca, de bani. Incearca sa-si recupereze fetita cea mare de la fostul sot si pentru asta trebuie sa aiba conditiile legale. Trebuie sa munceasca pentru a trai si pentru a uita, pentru a avea macar un copil langa ea. O simt ca vrea sa vorbeasca, ca are nevoie sa-si povesteasca sufletul. Ii spun ca daca-i face bine eu o ascult cu drag. Ii este teama sa nu ma incarce pe mine. Imi povesteste tristetea ei.
 
Este una dintre mamele de la Fundeni care si-a pierdut copilul acolo. Baietelul ei, inca vorbeste de el la prezent, a murit dupa doi ani de citostatice, interventii, chin inimaginabil pentru noi. Medicii de la Targu Mures au decis sa opereze atunci cand nu trebuia, s-au spalat pe maini si i-au trimis acasa. In doua saptamani de la un copil sanatos ajunsese sa fie un copil cu metastaza. A venit cu el la Bucuresti, s-a luptat doi ai pentru el. A plecat in strainatate. A incercat si imposibilul. Copilul s-a stins. A trecut prin asta singura, tatal a crezut ca este momentul potrivit sa plece. Vorbeste linistit, ca si cum ar fi povestea altuia. O urmaresc cum face treaba repede si bine. Imi spune ca-i place, o ajuta sa uite. Isi pune toata revolta in frecatul dulapului. O simt ca e departe de a se impaca. Isi doreste un alt copil, acum, repede. Probabil vede in asta o salvare, o continuare. I-a murit copilul si ea nu a murit odata cu el. A trebuit sa traiasca si inca nu stie cum. Nici nu pot sa-mi imaginez cum.
 
Uneori ma gandesc ce as face daca Matilda ar muri. Cum as mai trai dupa? Mi-e atat de groaza ca as putea sa o pierd incat incerc sa-mi fac scenariul asta in minte.  Daca ma gandesc des la asta as fi pregatita? Nu pot niciodata sa trec prin el, imi dau lacrimile si o strang repede in brate. Un gand cu voce tare "Mami, sa nu mori si sa ma lasi pe aici! Sa nu mori!". Cum sa-ti pregatesti mintea si sufletul pentru asta?! Cum am putea fi vreodata pregatiti pentru a supravietui copiilor nostri? Cred ca ai vrea sa-ti stea inima si ai ura-o ca nu sta. Ca se incapataneaza sa bata si sa te duca tot mai departe. Ma uit la tatal meu care si-a pierdut fiul cel mare de cancer acum 10 ani. Nu stiu cum a indurat, chiar nu stiu. Il vad doar ca nu mai e el, ca viata lui a inceput sa se stinga atunci si asteapta doar sa se stinga de tot. Dar a mers mai departe, uneori mai zambeste, zambeste nepotilor lui.
 
Cum supravietuiesc parintii pierderii unui pui? Cum reusesc sa se mai ridice? Sa mai respire, sa-si miste toracele ala in sus si in jos si sa lase aerul sa intre? Cum mai pun un picior in fata celuilalt? Cum reusesc sa nu uite de la mana pana la gura? Sa isi faca ordine in casa? Sa mai adoarma? Cumva, incredibil, reusesc sa faca toate astea. Mai mult, reusesc sa vina in casa unei straine, intr-o casa unde exista un copil mic, vesel si sanatos, un copil care striga MAMA cat il tin plamanii. Reuseste sa vina aici si sa frece un dulap ca si cum viata ei ar depinde de asta. Si nu se plange de nimic. Spune ca-i este foarte greu, dar uite ca traieste. Este atat de mica si de fragila, dar traieste. Este o supravietuitoare!
 
 
Te gandesti la oamenii care supravietuiesc imposibilului, lasi capul in jos si stii ca o sa respiri si maine, tu nu ai patit nimic, chiar nimic...