Uneori, doar uneori

Zile prea multe si prea pline. Zile in care nu apuc sa fac nimic. Zile in care trag de mine sa-i zambesc copilului si sa nu adorm inaintea lui. Zile in care ma apuca ora 19 la serviciu si afara ploua si peste tot e o mare de masini, iar eu nu gasesc un amarat de taxi sa pot pleca acasa. Pentru ca nu mai pot merge pe jos nici de ici pana colea si asta me termina psihic. Luni sateam la coltul strazii cu lacrimi de neputinta si de furie in ochi ca nu am cum sa ajung acasa, ca niciun taxi nu e liber, ca eu nu pot sa merg. Inainte ma duceam pana la Unirii pe jos fluierand. Acum distanta de la Izvor pana la Unirii imi pare mai lunga decat un maraton. Pentru ca eu nu mai pot merge. Nici nu ma incumet pentru ca stiu ca spatele ma va lasa fix in cel mai nepotrivit loc. Asa ca luni dupa o ora si jumatate de tentative esuate am iesit sa-mi incerc norocul si din strada. Sa nu va mai aduc aminte cum ploua si ce vant batea luni. Am avut noroc si am gasit un taxi. Apoi i l-am lsat si bonei care astepta in fierberi venirea mea. Mi-e o sila de mor sa-mi faca cineva "favoruri". Pana acum nu mi s-a intamplat sa primesc favoruri gratis, totul s-a decontat mai tarziu de 10 ori mai scump. Chiar si din partea unora de se bateau cu pumnul in piept ce prieteni dedicati sunt ei. Asa ca ma dau peste cap sa fiu acasa pana in ora ei de plecare. Nu conteaza ca eu mereu inteleg si mereu vinerea programul este scurt. N-am auzit sa spuna o data "Hai, mai femeie, nu vrei sa stau cu asta mica intr-o seara sau intr-o zi din weekend sa mai respiri si tu?". Doamne fereste. Cand dau eu e minunat, cand cer eu vine apocalipsa. Na, asa ii trebuie omului prost. Incerc sa ma consolez cu gandul ca e copilul bine, ca are grija de ea si o iubeste. Matilda ii spune Mama Nina. Mie mi se pune un nod in gat, dar ce sa fac? Uneori mi se pune piticul... apoi ma linistesc... N-am ce face. Asa ca i-am lasat taxiul platit doua seri la rand, ca asa mi se pare uman. Pentru ca ploua si era frig si noapte. Ceva in schimb? Nu.

 

Au fost zilele astea secatuitoare de viata din mine. Serviciul. Imprumutul. Schimbul. Contractul. Vanzatoarea care din pura rautate nu a acceptat sa nu facem schimbul in BCR si asa am pierdut din diferenta de curs fata de alta banca 2500 de lei. Nu mi-a venit sa cred. S-a opus cu atata inversunare. Ea nu pierdea nimic. Nici nu castiga. Dar de ce sa castig eu? Este un om pe care l-am scapat de la executare silita prin cumpararea apartamentului. Si totul s-a facut la un pret corect. Nimeni nu i-a strans cu usa. Din contra. Ne-am comportat ca niste domni si doamne ce suntem. Incep sa cred ca domnenia asta a mea e o prostie si nu este pentru vremurile astea. Am avut un moment in care m-a enervat atat de rau cu toparlanenia incat am vrut sa renunt la tot. Si la avansul platit. Sa se tot duca. Am oroare de tzoparlani, de nesimtiti si de lipsa de respect. Apoi... m-am linistit, chiar m-am amuzat. In culmea nervilor mei s-a gandit ea sa-mi mai ceara ceva.  Ca nu-i dau usa de la apartament? Ca daca eu tot o schimb... sa i-o dau ei. Am ramas interzisa. Un om care tocmai mi-a produs o paguba de mii de lei mai vrea ceva de la mine. Oamenii astia sunt incredibili. Purs si simplu. Si nici nu cred ca-si dau seama cat de incredibili sunt... Imi venea sa-i spun ca i-o dau, costa 2500 de lei. Nu cred ca ar fi inteles ironia. Probabil ca dupa ce o schimb am sa-i zic sa vina sa si-o ia. Sau daca are cineva nevoie de o usa de apartament?

 

Nu stiu... au fost zilele astea. Uneori e prea mult, chiar si pentru mine care duc mult. Dar... uneori. Imi vine sa ma duc si sa ma tot duuuuc. Dar nu poti sa te duci, ca nu ai solutie. Trebuie sa stai si sa faci tot ce trebuie sa faci. Sa muncesti, sa produci, sa tii casa, sa tii copilul, sa fii civilizat cu toti, si cu magarii. Sa stai si sa faci totul zambind. Si sa fii mereu o doamna. Dar... uneori. Uneori mi-as dori sa fiu o mahalagioaica din aia care isi pune fustele in cap si le zice tuturor de origini si dumnezei. Dar nu pot. Ar merita cate unii chiar sa fie jumuliti nitel. Pentru ca ei mizeaza mereu pe eleganta ta si nu se asteapta sa-ti sara tzandara. Stiu ca poti acumul si intind coarda. In viata asta mi-a sarit mustarul cu adevarat o singura data, dupa tot mie mi-a parut rau. Ca daca nu esti facut sa fii magar... nu esti. Dar... uneori.

 

Apoi. Apoi vine o seara ca cea de ieri. O seara cand Matilda ta vine tarand un prosop din dormitor. Vine cu el si se opreste cu ochii ei frumosi si iti spune sa o faci "bebe mic". Adica sa ii pui gluga de la prosop pe cap si sa o infasori in el ca pe un bebelus infasat. Apoi sa o iei in brate si sa-i canti "Nani, nani bebelus"". Sau bebeloi, ca ea asa zice acum. Ca nu mai e bebelus, e "bebeoi". Si sta asa cuibarita la pieptul tau cu cea mai fericita mocuta si cu cel mai frumos zambet. Si murmura dupa tine cantecul si zambeste, si-i sclipesc ochisorii. Si parca se face iar mica, chiar daca are un metru si 15 kile si abia o mai tii. Parca e iar mica si sta acolo la pieptul tau, e iar bebe si ii canti sa adoarma. Sta lipita de tine si inchide ochii. Zambetul e tot acolo in timp ce somnul vine. Si te uiti ca prostul ce ai putut tu sa faci. Omuletul asta minunat. Omuletul atat de fericit ca sta infasurat intr-un prosop la pipetul tau. Si atunci toate zilele astea grele dispar. Te incarci la loc cu viata si zambesti si tu. Si simti ca si pe tine te tine Cineva acolo in brate. Uneori e tare greu, dar mai des este binecuvantare. Multa binecuvantare.