Sunt acasa la mine. Am o casa. Bine, e de fapt un apartament, dar eu asa ii spun: casa. Am casa mea cu pereti, acoperis, geamuri, usa si e cald. Am un job bun, poate foarte bun, un job care-mi asigura un venit mare pentru tara asta. Am avut si o masina, a patit o dauna totala, dar imi cumpar alta. Am cam tot ce-i poate trebui unui om normal, am in limita bunului simt si nu cred ca mai mult m-ar face mai fericita. Am.
Copilul meu frumos si sanatos doarme in camera de langa. Doarme in patul meu nostru. Doarme acolo pentru ca asa am hotarat acum un an si ceva ca e mai bine pentru noi. Am culcat-o si m-am jucat prin parul ei. Zambeste in somn. E un copil linistit si fericit. Are mancare, are haine, are jucarii, oameni care o iubesc si multa liniste. Avem familie, prieteni, oameni care ne iubesc, oameni pe care-i iubim. Nu sunt multi, dar sunt cei care trebuie. Nu cred ca daca ar fi mai multi as fi mai fericita. Avem.
In ultimul timp m-am gandit mult la "a avea" asta, nu m-a lovit acum o revelatie, stiu pe ce lume traiesc. Dar m-am tot gandit. Eu de ce am si altul n-are? Sunt lucruri in viata pe care pur si simplu le primesti, te nasti intr-o familie, te nasti intr-o casa, cresti acolo unde ti-a fost dat. Sunt lucrurile date. Apoi sunt lucrurile din viata pe care ti le faci. Eu cred ca poti sa faci orice ti-ai propune. Daca vrei cu adevarat, le faci. Si jobul, si casa, si masina, si cuptorul cu microunde, ti le faci pe toate. Unii trebuie sa se straduiasca mai mult, sa munceasca mai mult (sau sa fure mai iscusit), dar daca vrei ceva suficient de mult o sa ai. Nu conteaza ca traiesti in Romania, America, China, poate conteaza daca traiesti intr-o tara muritoare de foame din Africa, asta poate da, dar traiesit in Romania. Si da, este posibil sa dureze ceva mai mult in tara numita Romania, dar si aici se poate.
Apoi sunt lucrurile pe care nu ti le da situatia de fap si pe care nu le poti face tu oricat te-ai stradui. Sunt lucrurile care depind de ceva de dincolo de noi. Poti sa-i spui noroc, poti sa-i spui destin, sansa, Dumnezeu. Poti sa-i spui cum vrei, dar o sa vina ziua cand o sa simti ca este ceva dincolo de tine. Eu am simtit asta in ziua in care Matilda s-a asezat in pantecul meu. Atunci am simtit ca eu sunt nimic si viata este totul.
Eu am avut noroc! Si nu ma refer la faptul ca m-a ajutat mama cu bani cand am cumparat casa, ca am beneficiat de referinte bune cand m-am angajat, ca o sa recuperz banii de pe masina, ca maine imi vin dulapurile de la Ikea. Astea le-as fi facut oricum, stiu ca le-as fi facut. Norocul meu pe lumea asta, norocul meu cel mare, este ca am un copil sanatos. Am avut noroc ca nu s-a intamplat sa fie monstrul ala de care-mi spuneau medicii, am avut noroc ca a iesit intreaga si ca este sanatoasa. Am noroc ca inca este. Mi-ar fi placut sa cred complet si sincer in Dumnezeu, I-as fi multumit Lui. Nu stiu cui sa multumesc, asa ca spun ca am avut noroc. La asta ma gandesc in fiecare seara cand ma joc prin parul ei, in fiecare dimineata cand se trezeste si ma ia in brate, in fiecare zi cand vin de la munca si ea alearga chiuind catre usa. Am avut noroc, un noroc pe care altii nu-l au. Si nu cred ca sunt eu mai demna cu ceva de el, cum nici nu cred ca viata avea vreo datorie fata de Matilda. Nu cred ca unii merita si altii nu, pur si simplu unii au. Eu am.
Ce ma ingrozeste teribil este ca norocul se poate termina oricand si eu nu as putea face nimic sa opresc asta. Pot doar sa ma bucur, sa apreciez, sa ofer recunostinta, sa multumesc pentru ceea ce am azi. Si mai pot sa incerc sa ajut acolo unde norocul inca nu a venit.
Sunt oameni care au nevoie de ajutor. Sunt oameni care au copii bolnavi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu