Trei zile si trei ani

Prima carte despre cresterea copiilor am citit-o pe la 10 ani. Singura carte despre puericultura pe care o avea mama in casa. Nici nu stiu daca acum 35 de ani mai erau si altele sau asta era singura, dar era clar "biblia" mamelor de atunci: Mama si copilul. O tinea in comoda pe care era pus televizorul. Alaturi de cartile de Drept, Economie politica si Socialism stiintific ale tatalui meu. Marx si Capraru intr-o comoda :). Din Capitalul lui Marx nu intelegeam mai nimic, evident, dar Mama si copilul mi-o amintesc cu fosnetul paginilor si mirosul lor. Ii am paginile fotografiate in minte. O citeam pe furis cand parintii mei erau la serviciu. Nu era o carte pentru copii, de asta se si afla acolo, nu in biblioteca. Era ceva... pudic despre aparitia copiilor. Imi amintesc cand eram in clasa a 3 a si am spus despre tovarasa educatoare ca este gravida, ceea ce si era in mod evident, eu am spus-o cu bucurie, ei m-au cerat. Nu am inteles niciodata de ce.

 

Atunci a inceput educatia mea de parinte. Cand am ajuns la liceu si am descoperit placerea psihologiei au ajuns la mine si primele carti despre cum functionaza psihicul unui copil. Am citit tot ce gaseam. Unele lucruri mi se pareau absurde, altele imi dadeau raspunsuri. Apoi facultatea. Apoi viata. Imi doream sa fiu mama. Si am vrut sa stiu despre ce inseamna sa fii parinte. Ghinionul a facut sa trebuiasca sa cercetez mult despre fiziologia faptului de a fi parinte, de ce nu mi se intampla? Ce as fi putut face? Asa am ajuns sa invat mai multa anatomie, genetica si medicina decat mi-ar fi trebuit in cinci vieti. Insa mi-a prins bine cand minunea chiar s-a intamplat. M-a ajutat sa inteleg fiecare clipa a sarcinii. M-a ajutat sa inteleg ca embrionul Matilda era prea mic atunci cand ni s-au intamplat nefericirile incat sa fi scapat si sa fie afectata grav. Daca traise trebuia sa fie bine. M-a ajutat sa inteleg si sa ma impac cu toate schimbarile din corpul si psihicul meu. M-a ajutat sa o nasc frumos. Sa o cresc si sa o fac cu intelegere si respect pentru viata ei. Tot informatia pe care am avut-o m-a ajutat sa trec prin tot greul care a insemnat inceputul alaptarii si sa ajungem trei ani mai tarziu inca la san.

 

Au fost si indoieli? Sigur ca au fost. Nu au cum sa nu fie cand esti crescut intr-o societate care submineaza beneficiile alaptarii. Cand auzi din toate partile oameni convinsi pana la lacrimi ca ei au dreptate si cum sa mai contina ceva laptele matern dupa 6 luni. Ca doar asta sustin generatii intregi de mame manipulate sa-si intarce copiii pentru ca dupa 3 luni erau mai utile in campul muncii. Si tot pe asta si-au bazat si ele decizia. Sau tot felul de mituri absurde despre cum o sa devina copilul un obsedat sexual pentru ca este alaptat dupa 7 luni, sau ca o sa aiba dintii strambi, sau ca de asta nu vorbeste, sau cum de fapt eu o sa mor pentru ca "ma consum". Si tot felul de absurditati. Nu mai ajung la influenta actului publicitar care pompeaza direct si indirect mesajul ca laptele praf este cel putin la fel de bun ca laptele matern, ca, admintand fortat ca pana la un an cel de mama e bun, dupa un an orice mama buna face ce e mai bine pentru copil si-i da lapte praf. Cand simbolul copilariei este biberonul si in orice carticica pentru copii vezi numai biberoane hranind copiii si niciodata o mama la sanul ei. Cand familia iti confrunta alegerea. Cand toti ochii mariti din jurul tau te fac sa te simti tu un anormal facand cel mai normal lucru pe care o mama il poate face. Cand toate astea se intampla nu ai cum sa nu te lupti cu indoiala. Este prea adanc in noi. Eu m-am "intarcat singura" la 6 luni. Niciun copil nu se intarca natural la varsta asta, altceva s-a intamplat. Iar eu m-am desteptat pe lume cu o sticla de lapte in mana. (Era o sticla de Pepsi cu tetina, stateam pe spate in pat si faceam concurs cu fratele meu cine termina primul.) Nu am avut niciun exemplu in jur. Nicio femeie din familie nu a alaptat mai mult de cateva luni. Si daca a facut-o a fost cu rusine si ascunsa.

 

De ce m-am dus la trei zile de conferinte pe o tema despre care stiam multe, pe o tema ca si "rezolvata" pentru mine in 3+ ani de alaptat? Am fost pentru ca si dupa 3 ani, si dupa toata lupta cu greul - pentru ca nu a fost usor deloc- si dupa tot ce stiu, si stiu ca stiu bine, am avut nevoie de mai mult. Aveam intrebari, si am pus intrebari, avem rani neinchise, si le-am inchis, aveam nevoie de confirmari, si le-am avut, aveam nevoie sa-mi "legitimez" o mostenire pe care vreau sa i-o las Matildei. Am cumparat cartea acestui Om si nu i-am cerut un autograf pentru mine, ci pentru Ea. Pentru ca vreau sa-i pun aceasta carte in biblioteca, sa o gaseasca acolo cand va avea nevoie. Nu pe ascuns, nu cu rusine, ci in liniste si cu incredere. Vareau sa stie ca poate avea incredere in ea si in copilul ei asa cum am avut si eu incredere in noi.

 

Draga mea, prima ta "caramida" pentru atunci cand vei fi parinte!

 

 

 

 

 

Cu pasiune- un exercitiu de imaginatie

Intr-o zi am picat in mijlocul unei discutii pe FB. Intrebarea era de ce se pune atata pasiune atunci cand se vorbeste despre un anumit subiect. Am ales sa nu spun nimic, chiar daca subiectul respectiv este unul despre care as putea scrie un roman. De ce sa nu spun, daca eu chiar cred in el? Pai... tocmai de aceea. Dar le-as fi propus un exercitiu de imaginatie. Sa se gandeasca la un lucru foarte drag lor. La un proiect, sa spunem. Un proiect in care si-au pus tot sufletul si mintea, un proiect pentru care au renuntat la tot ce era viata lor pana atunci, pentru care nu au dormit un somn intreg un an-doi, poate chiar trei. Un proiect pentru care au sangerat si suportat dureri cu strans din dinti. Si toate astea au fost facute cu cea mai mare dragoste si dedicare. Iti poti imagina, te poti vedea "lucrand" la acest mare proiect al tau?

 

Sa zicem ca iti doresti ceva foarte mult. Mult de tot. Incerci cam tot ce se poate incerca si nu se intampla nimic pozitiv in sensul dorintei tale. Apoi, intr-o zi cand deja ai renuntat sa mai speri, se intampla minunea: dorinta se indeplineste. Te-ai pregatit pentru ea in ultimii ani, esti doxa de informatie, ai cele mai bune sentimente si ganduri. Astepti doar sa vina ziua cea mare. Si ziua vine. Atunci abia incepe adevarata munca la cel mai mare si important proiect din viata ta. Pui tot sufletul, toata energia, toata dragostea. Te dedici complet, renunti la ce insemna viata ta inainte si imbratisezi aceasta noua viata. Iar proiectul tau are nevoie de "hrana" pentru a creste. Iar cea mai buna sursa esti chiar tu, numai tu poti sa-i oferi asta si stii ca trebuie sa o faci. Ca face parte din acea dedicare completa, absoluta. Ti-e greu, trebuie sa o faci zi si noapte. Nici nu-ti mai amintesti cand ai dormit un somn intreg ultima data. Te doare tot corpul, curge si sange. Si esti plina de indoieli. Nu stii daca faci bine, daca ai putea face altceva mai bine. Ti-e teama pentru proiectul tau, ti-e teama ca nu este destul ceea ce faci si ceea ce ii dai. Esti descurajat din toate partile, orice lucru care nu merge bine este din vina acestui lucru pe care tu il faci cu atata drag. Esti chiar acuzat ca-i faci rau proiectului tau, ca asta il va distruge mai tarziu.

 

Apoi rasare soarele, totusi, felul in care proiectul tau creste si iti lumineaza viata... trebuie ca e bine ceea ce faci. Este minunat! Ai prins curaj. Stii ca esti pe drumul cel bun. Proiectul tau este tot mai mare si mai frumos de la o zi la asta. Incepi sa crezi ca totul va fi usor de acum, ca a trecut greul de inceput. Ai reusit! Peste toate parerile negative, sfaturile sa renunti la munca ta, totusi ai reusit. Apoi, apoi cazi iar. Ceva s-a intamplat si lucrurile iar nu merg bine. Te chinui, lupti, strangi din dinti, inghiti durerea. Treci prin alte saptamani, luni de nesomn. Sacrifici din iubire pentru el fiecare clipa a ta. Ii dedici totul. Si trec ani, nu doar zile sau luni. Trec ani in care lupti pentru acest drept al tau si al lui. Au trecut ani in care zi de zi ai pus suflet si viata in munca ta. Acum stii ca tot ce ai facut a fost bine, a fost pentru el, iar el este bine datorita tie si efortului tau, rabdarii, calmului, stransului din dinti. Stii ca ai facut bine avand incredere in nevoile lui. A fost foarte greu, dar a fost si frumos. Esti fericita ca i-ai oferit "proiectului" tau cea mai buna hrana.

 

Au trecut ani si tu iti poti privi copilul stiind ca ai facut totul pentru el. Caci "proiectul" maret al vietii tale este copilul. Iar subiectul despre care nu poti vorbi fara pasiune este alaptarea lui. Trebuie sa crezi in asta cu fiecare particica de suflet. Trebuie sa poti renunta la tine si la confortul tau, trebuie sa-ti poti sacrifica somnul sau timpul pentru tine. Nu este usor, e nevoie de multa munca, dar recompensa este mult peste tot ce te-ai putea astepta. Iar nimic din toate astea nu s-ar intampla daca nu ai face totul cu cea mai pura pasiune.

 

 

***

 

Sincer va spun: nu este usor! Poate ca atunci cand ma auzi ca am alaptat timp de trei ani si vreau sa merg mai departe atat timp cat ea, fetita mea,  va avea nevoie de asta, o sa crezi ca am ajuns in punctul asta pentru ca mi-a fost usor. Dar nu-i deloc asa, ba chiar opusul. Am ajuns sa alaptez prelungit pentru ca mi-a fost extrem de greu. Poate daca nu as fi luptat atat pentru a mentine alaptarea as fi renuntat intr-un moment sau altul. Dar tot acest greu m-a motivat. Intai fizic, apoi psihic. Greul fizic s-a diminuat undeva pe la 18 luni. Iar greul psihic si-a atins apogeul intre 15 si 18 luni. Cam de atat de mult timp am avut nevoie pentru a atinge un echilibru. Un an si jumatate a fost cu suisuri si coborasuri. Uneori coboras dupa coboras de am crezut ca am ajuns in cel mai negru hau. Lunile acelea de rau psihic maxim au fost cele 3 luni de vara infernala din 2012. Trei luni in care nu am dormit, literalmente. Matilda se trezea si sugea de cel putin zece ori pe noapte. A fost o perioada cu foarte multe schimbari si suptul ii compensa ei afectiv stresul. De asta am si ales sa mergem mai departe, era clar ca de asta avea nevoie.

 

Cum am reusit sa trec peste ce a fost greu? Nu am retete. Sunt sigura ca in fiecare echipa mama-copil ritmul este altul. Singurul lucru pe care vi-l pot spune este sa aveti incredere. In voi si in nevoile copilului. Sa petreci timp cu el, eventul doar voi doi, tineti-l mult in brate. Anulati orice gand din mintea voastra si oferiti. Uneori poate dura luni intregi pana o sa gasiti un punct de echilibru, pot trece ani pana o sa gasiti armonia. Dar aveti incredere, asa cum am spus-o mereu, de la nastere pana cand o sa plece cu iubirea vietii de mana: aveti incredere in copilul vostru!

 

La fix 37 de luni de alaptat si la mai putin de o saptamana pana la ziua mea mi-am oferit un cadou. Chiar daca am citit, discutat, ascultat, dezbatut cam tot ce as fi putut legat de alaptare, eu mi-am facut acest cadou. O sa merg la Conferintele "Alaptarea pe intelesul tuturor" intre 8 si 10 mai. Nu cred ca le stiu pe toate, poate ca stiu foarte multe despre relatia dintre mine si copilul meu, acest copil al meu. Insa sunt sigura ca o sa descopar multe altele despre situatiile de care eu nu m-am lovit, unele chiar foarte dificile. Imi doresc foarte mult ca intr-o zi sa imi obtin acreditarea pentru a oferi sprijin profesionist mamelor care isi doresc sa-si alapteze copiii. Pentru mine aceste conferinte reprezinta un pas inainte in realizarea unui vis. Pentru tine pot fi raspunsul si linistea de care ai nevoie pentru a avea incredere in tine si in puiul tau.

 

 

P.S. Organizatorii au reusit sa reduca pretul la 300 de lei pentru toate cele 5 conferinte!

 

P.P.S. daca infrastructura imi va permite o sa fac liveblogging de acolo :).

 

 

Fara titlu

Atentie- acest articol contine mame si copii fericiti!

 

De cand am blogul tot primesc mesaje. Este firesc, este semnul ca cineva ne citeste si ca-i pasa destul cat sa-si aloce timpul pentru a scrie cateva cuvinte. Unii ne iubesc, ne felicita, unii chiar ne-au devenit prieteni si le multumesc. Altii ma apreciaza mai putin, mi s-a intamplat sa primesc si urari de "foarte bine"- cum ar fi sa mor de cancer pentru ca-mi alaptez prelungit copilul si pentru ca-l iubesc prea mult. Cum numai o minte deranjata poate gandi asa ceva nici nu are sens sa ii raspund, e loc pentru toti sub soare. Dar din cand in cand primesc mesaje ca cel care urmeaza- tocmai astazi dintre toate zilele. Mesaje care la o prima citire ma enerveaza, ma revolt si imi vine sa le urez sa-si manance ei pranzul intr-un wc public. Apoi... apoi imi pare rau pentru ei. Trebuie sa fii tare trist si nefericit incat sa poti gandi asa. Draga cititoare, iti doresc sa devii mama si puiul tau sa-ti lumineze mintea si sufletul apoi sa te intorci aici si sa ne povestesti ce simti atunci cand puiul tau are nevoie sa fie pus la san - atunci si acolo.

 

"Atata timp cat il alaptezi intr-un loc cat mai ferit de lume si expui cat mai putina piele nu am nimic impotriva.Dar sunt cazuri,si sunt sigura ca acelea sunt criticate,in care ramai oripilat.De exemplu in locurile amenajate pentru mancat din supermarketuri,cand poti foarte bine sa iei o pauza de la masa si sa te duci la baie sa il alaptezi,nu sa iti scoti sanul in vazul tuturor,ca toti ceilalti asezati la mesele din jurul tau sa fie martori,sau in propriile case,de fata cu rudele,prietenii etc.In mod normal nu ti-ai arata sanii de fata cu ei,acuma de ce ai facea-o,nu poti alege o camera goala? Atunci cand nu ai de ales,este de inteles,dar cand unele parca insistent doresc sa iti bage sanul in fata,da e scarbos si de condamnat." 

 

 

Spuneam ca tocmai astazi pentru ca azi o mamica uimitoare si-a vazut un vis implinit si a reusit sa alcatuiasca acest montaj minunat. Priviti cu mintile si sufletele deschise, este viata in cea mai frumoasa forma a ei. Multumim pentru ca ne-ai facut si pe noi partase in visul tau- Ludmila!

 

 

 

Alaptare extinsa- Alaptare desavarsita!

 

 

 

 

P.S.

Nu uitati de postarea de ieri, e cu frumos cadou :).

Natura umana in noua pasi

Ni se intampla de multe ori sa spunem ca vrem sa fim tratati ca niste oameni, nu ca niste animale. Auzi expresii de genul: "A nascut singura, ca o vaca!". "Isi cara copilul ca o maimuta!". "Ii da sa suga ca o catea pe strada!". Aici as putea inlocui si "ca tiganii", de parca tiganii nu sunt oameni. Eu cred ca le facem o mare nedreptate animalelor atunci cand ne comparam cu ele, atunci cand le facem sa para inferioare, atunci cand credem ca evolutioa noastra sociala ne face bine, ca suntem mai bine pentru ca ne-am depasit conditia de animale. Nu? As invita pe oricine sa vada cum naste (fata) un animal. Cum isi ocroteste puiul dupa nastere. Cum il alina, curata, incurajeaza, cum il lasa sa vina catre lapte. Si, mai mult decat orice, cum il protejeaza. Nicio mama animal nu-si paraseste puiul ca sa se duca sa doarma. Niciuna nu-l tine nemancat. Niciuna nu pleaca de langa el. Si nu pentru ca i l-ar manca lupul, ci pentru ca aceasta este natura oricarei mame, fie ea vaca, maimuta, caine sau om.

 

In urma cu ceva timp va spuneam de conferinta IBCLC. Am tot vrut sa adun materialele si sa va povestesc si voua. In mare parte sunt informatii pe care le puteti gasi si singure, daca va atrage subiectul si doriti sa stiti mai multe despre nastere naturala si alaptare. Dar a fost o prezentare care m-a miscat profund, o prezentare despre nastere, tinuta de Sorana Muresan (Manager Asociatia ProMAMA). M-a infuriat, frustrat, emotionat, m-a facut sa plang si sa rad, sa ma bucur si sa ma intristez. Toate la un loc. Toate pentru ca pe de o parte imi confirma tot ce simtisem eu atunci, toate nevoile mele de om/animal, tot ce mi-as fi dorit sa se intample si simteam cu fiecare celula din corpul meu ca trebuia sa se intample. Si, pe de alta, pentru ca vedeam atat de clar cum noi nu am avut parte de asta. Am scris atunci despre nevoile unei mame. Am de multe ori senzatia ca ne strigam furia momentului rapit intr-o prapastie fara fund si ca nimeni nu ne aude. Dar nu este chiar asa. Sunt oameni care stiu, care aud si care lupta ca noi si copiii nostri sa fim respectati. Sa avem parte de cele mai firesti si naturale lucruri, asa cum am fost noi facuti atunci cand inca eram doar niste mamifere si nu oameni plini de "íntentii bune". Mi-am dorit nasterea naturala ca pe aer. Am avut una 90% naturala. Nu pentru ca cineva mi-a oferit aest "capriciu". Ci pentru ca m-am luptat. Am luptat pentru nasterea copilului meu intr-un moment cand nu asta trebuia sa fie preocuparea mea. Nu trebuie sa fii obligata sa te lupti pentru cele mai elementare drepturi. Apoi firul s-a rupt pentru ca in numai cateva minute puiul meu a fost infasurat in niste carpe sterile si dus sa fie "procesat" conform protocolului. Eu am ramas singura. Cel mai mare pustiu pe care l-am simtit in viata asta. Ce a simtit ea, Matilda mea, numai ea mai stie acolo in acel colt de minte pe care uneori si-l aminteste.

 

Astazi am gasit un articol al Asociatiei ProMAMA. Este un articol din decembrie 2012. Contine si acele imagini care atunci, in cadrul prezentarii de care va spuneam, m-au cutremurat. Cei noua pasi ai "Orei magice" de dupa nastere. Este vorba despre proiectul lor de suflet pentru care lupta. De fapt lupta pentru noi, mamele. Lupta pentru copiii nostri. Lupta ca atunci cand noi ne nastem copiii sa nu mai fim nevoiete sa luptam noi pentru fiecare clipa de normal la care avem dreptul. In perioada 8-14 Decembrie 2012, la invitatia Asociatiei ProMAMA, specialistii de la institutul de cercetare si educatie in lactatie Healthy Children din SUA s-au aflat in Romania pentru implementarea in maternitatile noastre a programului ”Contactul piele-pe-piele intre mama si nou-nascut in prima ora dupa nastere”, program oferit 100% gratuit maternitatilor. Proiectul a fost realizat in doua maternitati private.

 

        Conform cercetarilor, prima ora dupa nastere este foarte importanta pentru dezvoltarea bebelusului, fiind demonstrate avantaje fizice si psiho-emotionale atat pe termen scurt, cat si pe termen lung atunci cand nou-nascutul este tinut in contact piele-pe-piele cu mama sa in aceasta perioada. O astfel de procedura este cruciala pentru imbunatatirea sanatatii (inclusiv scaderea cu 20-22% a ratei mortalitatii neonatale), creand conditiile necesare initierii alaptarii si ajutand la stabilirea unui atasament profund intre mama si bebelus.

 

        In ceea ce priveste copilul, beneficiile se refera la: normalizarea temperaturii corpului, a respiratiei si activitatatii cardiace, reglarea nivelului de glucoza, un instinct de supt mai puternic (nou-nascutul va stii cum sa suga si nu va avea probleme de supt mai tarziu). Avantajele sunt si la nivel psiho-emotional, copilul fiind capabil de autocontrol, adica isi va induce starea de calm atat imediat dupa nastere – bebelusul va plange mai putin, putand auzi bataile inimii mamei cu care este obisnuit din viata intrauterina – cat si mai tarziu, cand va fi mai mare. Deasemenea, va interactiona mult mai usor cu cei din jur, ajutandu-l sa se integreze mai usor in societate.

 

       Pentru mama, procedura are ca efect prevenirea hemoragiilor postpartum prin contractarea mai rapida a uterului datorita cresterii nivelul de oxitocina atunci cand copilul este pe pielea sau la sanul mamei precum si masajului pe care nou-nascutul il face cu piciorusele pe burta ei. Un alt lucru extrem de important se refera la declansarea mai rapida a lactatiei si prevenirea problemelor ce pot aparea cu sanii mai tarziu si, nu in ultimul rand, putem vorbi despre avantaje psiho-emotionale incomensurabile pe termen scurt si lung.

 

       Ce este de facut in prima ora pentru a fi posibil si eficient contactul piele-pe-piele?
Copilul trebuie sters, asezat gol pe burta mamei si acoperit cu o patura calda si uscata. Cei doi raman in contact piele pe piele o ora dupa nastere. Anumite proceduri medicale necesare se fac cu bebelusul pe mama (ascultarea cu stetoscopul, injectarea de vit. K), iar altele pot fi amanate una-doua ore (cantarirea, masurarea in lungime etc). Daca nu se poate pune in contact piele pe piele cu mama din anumite motive medicale, acest lucru se face cat mai curand posibil.

 

Acesta este preambulul articolului, va pun aici linkul catre articol. Urmariti filmuletele, fac cat toate cuvintele din lume. Or sa va ajute sa intelegeti, sa le explicati copiilor vostri, sa vindecati si psihic nasterile voastre. Si, poate, sa militati si voi alaturi de Asociatia ProMAMA ca in viitor nicio mama sa nu trebuiasca sa lupte pentru ora ei magica alaturi de puiul abia nascut. Pentru ca este, in cel mai pur sens al cuvantului, magic.

Adaug si eu unul dintre filmuletele disponibile pe You Tube. Mi-a placut foarte mult ca au ales o nastere prin cezariana, pentru ca si in cazul cezarienelor acesti 9 pasi sunt la fel de firesti.
 

 Bazandu-se pe cercetari si pe o experienta de peste 15 ani, cercetatorii americani au demonstrat ca toti nou-nascutii trec prin 9 stadii innascute si instinctive pe parcursul carora pot demonstra o serie de actiuni atunci cand se afla in contact neintrerupt piele-pe-piele cu mama in prima ora dupa nastere.
Astfel, intai apare plansul de la nastere, pe masura ce plamanii bebelusului se extind, apoi nou-nascutul se relaxeaza, iar dupa 2-3 minute se trezeste si incepe sa isi miste usor capul, umerii gura si isi deschide ochii; isi priveste mama… Urmeaza perioada de activitate, cand incepe sa faca miscarii ale gurii si schiteaza miscari de supt. Acesta stadiu incepe la aproximativ 8 minute dupa nastere. Bebelusul se poate odihni in orice moment. Incepe apoi sa se catere spre san pentru a gasi sanul si mamelonul; acest stadiu incepe de obicei la aproximativ 35 minute dupa nastere. Se familiarizeaza cu sanul prin linsul mamelonului, prin atingerea si masajul sanului cu manutele. Acest stadiu de obicei incepe la aproximativ 45 de minute dupa nastere si poate dura 20 minute sau mai mult, dupa care prinde mamelonul, se ataseaza singur si suge. Experienta timpurie de invatare a alaptarii incepe dupa o ora de la nastere. Daca mama a avut anestezie/analgezie in timpul travaliului, poate dura mai mult timp pana cand bebelusul termina toate aceste stadii si inceape sa suga. Totul se incheie cu un somn binemeritat, atat pentru copil, cat si pentru mama.

 

 

Este un drept, nu o favoare, nu ceva pentru care ar trebui sa platim!

(sursa www.promama.ro)

 

Despre teribilul de a fi mama

Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.

 

Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a "mamiceniei" are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.

 

 

In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene... Ei vroiau natural, mai mult el. Ea... Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.

 

Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau... multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu  o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.

 

Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.

 

Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.

 

Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de "galagia" din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost "groaza".  Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte.... Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!

 

Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul.... nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere.  Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.

 

 

 

 

Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp.  Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!

 

 

 

 

neprevazutul

laudatul

Mama, tic-tich!

Dimineata am trait un moment de magie. Unul dintre acele momente care opresc Universul in loc si poti sa vezi dincolo de azi. Un moment care da sens vietii si te face mai intelept. O alaptasem pe Matilda si ea s-a lipit cu capul de pieptul meu. In partea stanga. A stat asa cateva clipe si am simtit-o ca isi tine respiratia. M-a cuprins puternic cu bratele si s-a lipit si mai tare de mine. Era tacuta, linistita, era intr-o alta lume. S-a desprins de mine si i-am putut privi chipul. Era altul, avea o expresie de om care stie mai multe, care a inteles ceva, care si-a amintit ceva. Ceva ce noi nu mai stim. M-a privit si mi-a pus manuta pe burta. Ea stie ca acolo a crescut ea. Apoi si-a mutat manuta pe pieptul meu si privindu-ma cu ochii umezi mi-a spus: Mama, tic-tich! Cu o voce clara si limpede, cu lumina pe chip, i-au dat lacrimile. Apoi s-a asezat iar cu capul pe inima mea si a stat lipita strans acolo mult timp. Chipul ei, vocea ei.... Matilda si-a adus aminte! Sunt sigura ca si-a amintit din burtica, de atunci cand sunetul inimii mele ii era cel mai bun prieten. A putut sa-si aduca aminte din viata ei acolo. A fost un moment de incredibil. Cat a stat lipita de mine m-am intors in timp, era ca si cum nu ar fi parasit niciodata pantecul meu. M-am regasit in prima clipa cand am simtit ca a "coborat" sufletul ei aici. Am fost doar un singur suflet. Cand i-am auzit si eu pentru prima data inima batand si am stiut ca acolo este viata, ca este puternica si ca va fi bine. Ma simt alta. Simt ca ceva s-a schimbat in noi. A fost magic!

 

 

 

 

IBCLC Day- 6 martie 2013

In urma cu o luna am avut placerea sa o intalnesc pe Mihaela Nita, un om care s-a potrivit ca o manusa pe ceea ce simteam si gandeam legat de alaptare si despre a fi mama. In curand o sa va prezint un interviu oferit de Mihaela pe tema Maternologiei, un concept care mi-a schimbat viata. Ii multumesc pentru amabilitate si timpul acordat. Pana atunci, Mihaela va invita la prima conferinta tinuta in Romania de Catre Consultantii in Lactatie Certificati International.

Mi-as dori mult sa intalnesc acolo si femei care nu sunt inca mame sau mame care au incercat sa alapteze si nu au reusit. Femei care isi doresc sa se descopere ca mame care-si hranesc la san copiii. Cu siguranta o sa-mi fie foarte drag sa o revad pe Ramona, omul care m-a ajutat sa fiu in armonie cu mine si sa-mi aduc copilul pe lume fericita si plina de incredere.

Pentru prima data in Romania, Ziua Consultantilor in Lactatie Certificati International (conferinta “IBCLC Day”) se celebreaza pe 6 martie 2013, la initiativa drd. Mihaela Nita, medic rezident pediatru si consultant in alaptare certificat international si cu sprijinul Asociatiei Young Initiative.

Conferinta va avea loc la Bucuresti, miercuri pe 6 martie, in Amfiteatrul Mare al Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii “Grigore Alexandrescu” (adresa Bd. Iancu de Hunedoara nr. 30-32, sector 1, Bucuresti ), in intervalul orar 17:30 – 19:30.

Sloganul conferintei este: “Conecteaza-te cu IBCLC, expertii in alaptare!”, organizatorii propunandu-si sa ofere raspunsuri la intrebarile:

• Ce este un IBCLC (International Board Certified Lactation Consultant)?
• Cum te poti certifica in profesia de IBCLC?
• De ce sa apelezi la un IBCLC si in ce fel te ajuta aceasta experienta?

Iata cateva dintre subiectele care vor fi dezbatute in cadrul intalnirii:

• “Alaptarea, mai mult decat laptele de mama” (dr. Mihaela Nita, IBCLC)
• “N-am lapte!”(dr. Ilinca Tudose-Tranulis, IBCLC)
• “Skin-to-skin in prima ora dupa nastere” (Sorana Muresan, IBCLC)
• “Rolul Consultantului in Lactatie” (Georgeta Musat, Moasa, IBCLC)
• “Ok, alaptare! dar EU?”, (dr. Loredana Gafu, IBCLC)

La eveniment sunt asteptate atat cadre medicale cat si mame (care au deja copii sau sunt insarcinate). Intrarea este gratuita pe baza inscrierii pe e-mail la adresa oana.constantinescu@younginitiative.org.

Evenimentul este organizat cu sprijinul Asociatiei Young Initiative

Epifanie - alaptarea la semnal

Stii senzatia ca se face o gaura in cer si prin ea iese un fascicul de lumina care pica tocmai la tine in cap in timp ce se aude o muzica de tanananaaaa? Eh, una din asta am avut eu astazi. Mai pompos si metaforic spus o epifanie.

Trasa la umbra din cauza celor mult prea multe grade de afara imi amintesc de un articol pe care vroiam sa-l citesc, de pe blogul unei doamne mame de doi minunati. Este despre nasterea foarte speciala a celui de-al doi-lea copil, daca aveti curiozitatea il puteti citi  aici. Eu v-am atentionat ca este mai special, sa nu ziceti ca nu v-am spus. Si tot citind eu emotionata, uimita, intrigata, putin invidioasa pe cele intamplate trec cu ochii peste "alaptarea la semnal". Citesc mai departe si ma loveste, da asa de dupa ceafa. Deci ASTA am facut eu! Am facut-o din cel mai pur instinct posibil, asa am crezut ca se face si asa am facut. Nu am documentat prea mult problema, nu mi se parea necesar. Na, se pare ca am si eu lipsuri si nu am citi chiar tot, dar pentru primul copil cred ca stau bine :).

Ma trezesc adesea in mijlocul unor discutii despre cat de mult si de rau plang unii bebelusi de foame. Si nu stiu cum sa ies mai repede din cercul respectiv pentru ca daca sunt intrebata de cum a fost Matilda, mi-e ca arunca lumea cu oua stricate dupa mine. Mi-am luat priviri urate si de la cunoscuti, ba chiar am auzit comentarii pline de obida ca "da, ai fost tu foarte norcoasa". Oi fi fost si norocoasa, dar eu stiu sigur ca nu e doar noroc. Matilda a plans foarte putin, aproape deloc. Exceptam prima saptamana de viata din maternitate unde amandoua am fost in afara elementului nostru. Dar din clipa in care am iesit pe usa maternitatii copilul meu nu a mai plans. Iar daca a plans, plansul ei a fost legat mereu de cauze foarte precise si obiective, ori ca s-a lovit, ori ca ii ieseau 3 dinti dintr-un foc, oric ca s-a luat cu joaca si a uitat cam cat ii e de somn. Dar de foame nu a plans. Deloc. Si cand spun asta cu voce tare aud unele dintre cele mai bizare comentarii. Unul ar fi ca e copilul meu defect, ca-i lipseste ceva legat de centrul foamei si ca de asta nu plangea :). Nu are nimic defect, va zic eu. Este un copil foarte mancacios si ii este foame, singura diferenta este ca foamea ei era satisfacuta inainte de a deveni manifesta prin plans. Cred ca am mai spus pe aici ca eu mi-am petrecut aproape 100% din timp impreuna cu Matilda. Cel putin in primele 6 luni de viata nu cred ca au fost 24 de ore adunate in care sa fi fost una fara alta. Asta mi-a permis sa ma tunez foarte bine dupa nevoile ei. Una dintre ele era cea de hrana. O stiam dupa cum respira atunci cand ii era foame, dupa cum fosnea usor paturica, dupa un clipit sau o miscare de manuta. Asa imi spunea ea ca-i este foame si o puneam la san. Nu a ajuns niciodata sa planga de foame, nici macar sa caraie. Am crezut mereu ca asta inseamna alaptare la cerere. Dar se pare ca nu, asta este alaptarea la semnal. Am dat repede o cautare sa vad cine a mai povestit despre asta si am mai gasit un loc foarte frumos.

Natura ne-a facut intr-un mod incredibil. Abia acum cand ma uit in urma imi dau seama de toate lucrurile astea minunate care daca sunt lasate in pace functioneaza atat de bine. Atunci ma gandeam ca sunt  coincidente sau a venit pur si simplu "ora de masa". Corpul meu se sincroniza perfect cu nevoile ei. Doar cu cateva secunde inainte de a da ea semnul ca-i e foame laptele incepea sa-mi curga din sani. Oriunde eram. Nevoia ei venea in acelasi moment cu gandul meu si odata cu el si laptele.  Mi se intampla si cand nu era cu mine. Aveam zile cand trebuia sa dau o fuga la munca si exact cand i se facea foame simteam cum se angorjeaza sanii. Si nu era o chestie cu ore fixe. Matilda nu a fost hranita la program deci nu erau sanii mei setati sa dea lapte la 3 ore. Stiu ca pot parea bazaconii, dar chiar nu sunt. Stiu si ca am avut un "let down" foarte puternic, chiar si dupa ce a implinit ea 6 luni, dar laptele nu o lua la curs decat atunci cand cineva dadea semnalul de foame.

Comunicarea dintre noi m-a ajutat foarte mult. Cred ca ne-a ajutat pe amandoua. Mi-a dat enorm de multa incredere in mine si in faptul ca fac bine ceea ce fac. Ei i-a dat increderea ca fiinta calda care o tine in brate chiar stie ce nevoi are si e acolo mereu pentru ea. Nu stiu daca va puteti imagina cum este sa nu auzi un planset in primele 3-4 luni de viata. Doar zambete si gangureli. Este adevarat si faptul ca Matilda este un copil pozitiv si echilibrat, ori e un cerc "vicios" pozitiv. Dar foame le e tuturor copiilor si daca-i lasi sa ajunga in punctul de a plange or sa fie si agitati. Apoi se creeaza conditionarea plans/hrana, plans/confort, plans/san, plans/brate. Daca ii oferi hrana inainte de a incepe sa planga dupa ea, daca-i oferi alinare inainte sa planga dupa ea, daca-l tii in brate si in afara momentelor de alaptare, copilul va fi foarte linistit. Tinutul in brate nu face un copil sa fie alintat (a se citi prost crescut). De asta spun eu ca nu este doar noroc. A fost multa gandire pozitiva, multa atentie, mult ascultat. A fost vorbit si explicat. Ceea ce este si mai uimitor este faptul ca Matilda m-a inteles si ea la randul ei. Si chiar daca se spune ca un copil atat de mic nu stie ce este aia rabdare, ea are rabdare cu mine. M-a crezut mereu cand i-am pus ca "vine mami" si m-a asteptat.

Va spun sincer ca atunci cand am iesit din maternitate eram foarte zdruncinata. Credeam ca nu va mai iesit un copil normal din Matilda. Eu am credinte profunde ca ceea ce le transmitem copiilor din timpul sarcinii ajunge la ei. Asa cum cred ca ceea ce simte mama in timpul nasterii ajunge la copil. Primele zile din viata credeam ca sunt hotaratoare, cum pronim asa ramanem. Credintele de genul asta te pot ajuta foarte mult, dar te pot si darama cand lucrurile o iau pe drumul cel rau. De aceea vroiam sa scap de acolo in maxim 48 de ore, ori ma externau ei, ori ma externam eu. Lucru care a fost imposibil si am stat 7 zile. Dupa tot chinul, plansul si socurile emotionale nu am crezut ca o sa ne revenim si nici pe departe atat de bine si de repede. Intrasem intr-o stare de-mi venea sa-mi iau copilul si sa fug cu el. Tot ce-mi doream era sa o vad la ea in patut, aveam o fixatie ca daca ajunge la ea in patut suntem scapate. Culmea e ca asa a fost. Am ajuns acasa, am pus-o in patut si s-a luminat la fata. A zambit si din clipa aia am fost altele, amandoua. De acolo a inceput viata minunata de mama.

Matilda la 7 zile, dupa prima alaptare acasa

Pana la nastere citisem, studiasem, ascultasem, observasem zeci de relatii mama-copil. Aveam foarte vag in cap si modelul mamei mele, dar foarte foarte vag. Stiam ca informatia imi va folosi intr-un fel sau altul. Mi-a folosit prin faptul ca stiam ca am o plasa de siguranta in cazul in care metoda mea nu va functiona. Asta mi-a dat relaxarea sa fac asa cum m-a facut Matilda sa simt. Nu o cresc deloc asa cum am fost crescuta eu. Eu am fost un copil pus intr-un patut, s-a profitat ca eram cuminte si aia a fost. Ma doare sufeltul cand ai mei se lauda cu asta, ca pe mine ma puteai lasa si o zi acolo in patut ca nu ceream nimic. Nu neglijati copiii cuminti, din contra, ei sunt mai avizi de afectiune decat cei care cer foarte multa atentie. Nu uitati asta. Si eu ma "laud" ca Matilda este idependenta si isi autoadiminstreaza joaca sau anumite momente din zi. Dar independenta ei vine din incredea in mine. Ea stie mereu ca sunt in zona si in caz de nevoie ma poate chema sau vine ea la mine. Inca nu i-am gresit, dar stiu ca daca se va intampla ma va intelege. Oooo, ba da. I-am gresit o data. Din motive de musafiri, nu am auzit cand s-a trezit si m-a chemat si a cazut din pat. I-am cerut iertare, nu am cerat-o pe ea. Nu va certati copiii cand patesc accidente de genul asta, chiar daca le-ati spus de un milion de ori sa nu faca lucrul ala. O sa vedeti ce rezultate minunate are lipsa de cearta. Cu blandete si rabdare.

Acum, cand privesc inapoi, stiu ca mare parte din armonia si linistea noastra a fost data de faptul ca am ascultat-o. Nu cred in "lasa-l acolo ca poate plange de altceva si se linisteste". Nu are nici de ce sa planga. Cred ca peste colici am trecut atat de usor, aproape ca nu s-au simtit, si pentru ca manca exact cand si cat ii trebuia. Laptele ajungea la ea cand avea nevoie. I-am dat san si la 45 de minute cand a cerut si la 4 ore. Faptul ca nu ajungea sa se ambaleze o ajuta si nervos. Un copil care suge dupa ce este epuizat de plans va suge putin si prost. Va adormi acolo si se va ajunge la alaptat de cate o ora. Copilul hranit cand este vesel si linistit mananca repede si bine. Intr-un mod ciudat Matilda nu cere san de alin. Ea cand are o suparare vrea vorbita si tinuta in brate. I-am vorbit din burtica, i-am vorbit in timpul travaliului, atunci cand era in incubator, acasa, mereu. Puteti incerca, rau nu are ce sa faca. Puteti incerca si alaptarea la semnal, noua ne-a facut numai bine.

Matilda la 7 zile, dupa prima baita

Primele luni din viata unui copil sunt ceva.... nu stiu ce cuvant sa pun aici, ca minunat e putin spus. Si restul or sa fie uimitoare, dar primele or sa ramana pretioase intr-un fel foarte special. Le puteti face sa fie mai usoare daca lasati lumea cu sfaturile ei si asculati doar ce va spune copilul vostru. Fiecare e unic si are nevoi unice. Iar nevoile nu raman mereu la fel, ele se schimba odata cu cresterea copilului. Poate ca va vrea mai mult tinut in brate, poate ca se va zvarcoli sa scape. Poate ca vrea san la 2 ore poate ca nici dupa 4 nu va spune ceva. Este posibil sa vrea sa doarma la voi pe piept sau sa fie lasat in patut. Prin mici incercari, cu putina atentie o sa ajungeti sa intelegi limbajul lui si toate povestile de vi le spune. Nu o sa nimeriti totul perfect, nici din prima si poate nici dupa 3 luni. Dar se va forma relatia de incredere pentru care merita sa faceti si greseli. Singurul meu regret de pana acum este ca nu am tinut-o si mai mult in brate. As vrea sa o tin acum, dar acum are treaba :).

Vorbiti, zambiti, alaptati, leganati, tineti in brate.

Despre o mama

In ultimele 3 zile am scris, sters si rescris postarea asta de 10 ori. Tin foarte mult la ea si poate ca de aceea este una dintre cele mai grele. Am cautat articole, studii, marturiile altora, ca nu cumva sa scriu ceva gresit. Pe langa informatie conteaza si tonul si parerile, nu vreau sa fac mai mult rau decat bine. M-am gandit si daca sa ii dau drumul acum, cand toata blogosfera mamicistica e inca in fierbere din motive de Saptamana alaptarii care a degenerat in niste aiurile incredibile. Am prieteni care in mod ironic si-au pus pe FB statusuri de genul "Am intoleranta la lactoza", numai sa scape de articolele, fotografiile, filmulete cu bebelusi mai mici sau mai mari molfaind la san. Pot sa-i inteleg si pe ei, mai ales pe cei peste care nu a dat inca parenthudul. I-ar fi facut mai bine sa-l scriu mai peste un timp. Dar articolul de fata nu este tocmai despre alaptare, ci este despre ceea ce se intampla dupa... este despre un  comentariu "anonim" pe care l-am primit la postarea - Auto intarcarea in saptamana alaptarii. Este mesajul unei mame care trece prin ceea ce aminteam eu mai mult in gluma acolo- depresia post alaptare.

De atunci imi tot zbat mintea cu ce as putea sa-i raspund ca sa-i fac lucrurile mai usoare. M-am gandit si daca ar trebui sa raspund sau nu, poate era doar un monolog. Mi-am amintit si ce am simtit eu cand am trecut prin disperarea pierderii laptelui si cat de bine mi-ar fi prins sa fie langa mine cineva care sa ma inteleaga real, nu cineva care sa ma "incurajeze" cu hai bine ca ai avut si atat. Firesc, bine ca am avut si atat, dar asta nu era o consolare. Deci, draga o mama, am sa-ti raspund aici, ar fi multe de zis.

Am gasit ceva siteuri in engleza care vorbesc despre asta, probabil le-ai gasit si tu printr-o simpla cautare pe Google (vi le pot traduce in caz de nevoie):

(A cup of JO - este un testimonial impresionant, iti recomand cu incredere sa-l citesti;
The end of Breastfeeding - Susan Schade impartaseste experianta ei;
Weaning and Depresion - un articol de Catherine Pearson, destul de la subiect
Failed lactation and perinatal depression - studiul nu este inca disponibil , dar ne putem da seama din abstract ca incearca sa fundamenteze stiintific lucrurile.
Weaning - un articol foarte bun, am observat ca anumite parti din el sunt traduse si pe blogurile de la noi.)

sunt si altele, puteti da cautare cu "post weaning depression".

In literatura romaneasca nu am gasit nimic, doar cateva discutii timide pe forumuri pentru copii. Asa ca aici or sa fie mai mult ganduri bune catre tine.  Unul ar fi ca ma bucur ca ti-ai gasit resursele pentru a scrie despre asta. Nu stiu cat si cum te va ajuta ceea ce am eu de spus. De 2 zile iti tot caut resurse online despre ceea ce toti numesc cu ghilimele de rigoare depresia post alaptare sau despresia post intarcare. Depinde din ce unghi privesti situatia, al mamei sau al bebelusului. M-a amuzat felul in care te-ai semnat, am folosit si eu candva "o mama" drept semnatura, nu pentru ca nu vroiam sa-mi scriu numele acolo, comentariul meu era  plin de incarcatura personala, nici nu era nevoie sa semnez. Asa cum este si al tau si te simt ca tu asta esti acum - o mama.

Ai dreptate, atunci cand am scris in postarea mea trecutra ca simt ca ma va cuprinde depresia era mai mult in gluma. Nu pentru ca nu as crede asta, ci pentru ca sunt satula sa-mi judece tot felul de binevoitori trairile. Am indraznit sa deschid gura in fata cuiva care ma tot "stimula" sa-mi intarc copilul, ca e timpul, hotarase ea ca e timpul. Am incercat sa-i explic ca nu-i un lucru usor, nici pentru mama si nici pentru copil. N-a inteles nimic, erau bazaconii inventate de mine. Eu nu cred deloc ca ar fi bazaconii. Am trecut prin trei perioade extrem de grele, perioade in care lactatia aproape disparuse, perioade in care Matilda vroia 24 din 24 la san, eu nu aveam ce-i da. Din ce ma stresam din asta ma simteam si mai incapabila sa-i fac fata. Eram singure, nu aveam cum sa ma odihnesc, nu aveam cui sa o plasez ca sa am o clipa de luciditate si sa iau o decizie. Intre urletele ei nu aveam timp nici macar sa-i fac un lapte praf. Cand am reusit sa-i fac un biberon, cu ea in brate plangand, l-a refuzat cu violenta. Il vomita din gat, era capabila sa se culce nemancata decat sa bea lapte praf. Poate ca m-a ajutat si ea cu refuzul si asa am ramas cu alaptarea. Faptul ca am fost singura a avut si partea lui pozitiva, nu a fost nimeni sa ma descurajeze, sa stie mai bine decat mine, sa ma preseze. Doar la ultimul episod, cel de la 9 luni, era mama cu noi. Cand a vazut cum imi curge sange din sani si ca eram la limita lesinului de durere s-a dus si i-a facut lapte praf. Refuzat si asta zile la randul. Nu cred ca lucrurile prin care am trecut sunt normale, nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta. Nici nu cred ca sunt eu vreo eroina, am facut asa cum am putut si cum au fost conditiile pentru noi. Probabil ca in fazele acelea teribile daca Matilda ar fi acceptat biberon aia ar fi fost, sfarsitul alaptarii. Nu stiu daca intr-un astfel de moment as fi simtit ceva diferit, as fi fost la fel de trista, as fi fost usurata, chiar nu stiu. Dupa cele doua saptamani de teroare de la 9 luni doar sanul drept si-a mai revenit, din el mananca si astazi, stangul este "intarcat".

Un subiect mult mai mediatizat, cu studii, specialisti, articole, este depresia post-natala. Acolo au inceput sa se lamureasca de cum stau lucrurile. Chiar au separat strarile in functie de gravitatea lor pe trei niveluri: tristetea dupa nastere (baby blues), depresia post-natala, psihoza post-natala. Multe aspecte inca sunt ambigue. Mecanismele, momentul aparitiei, durata. Dar cel putin sunt de acord ca exista. In cazul depresiei post-alaptare lucrurile stau mult mai slab. Unii o considera ca fiind parte a depresiei post-partum, altii nu o recunosc deloc. O tristete, melancolie sau lipsa de energie sufleteasca nu pot fi catalogate drept depresie, asa ca specialistii trec mai departe. Insa starile astea exista si uneori ajung la o intensitate ingrijoratoare. Exista si o predispozitie in acest sens. Femeile care au experimentat in trecut stari depresive sau anxioase au sanse mai mari de a suferi de o depresie post nastere. Uneori bolile psihice, asa cum sunt tulburarile bipolare, cunosc o revenire puternica in timpul sarcinii si dupa. Uneori starile sunt latente, mama trece printr-un baby blues, dar se tine inca pe linia de plutire, insa intarcarea poate sa declanseze adevarata depresie, mai ales daca intarcarea nu era dorita sau survine in urma unor alegeri mai putin bune (oferit completare cu LP, pus laptele matern in biberon, incetarea de a mai pune copilul la san, intarcari fortate din cauza unor tratamente, de retinut faptul ca nu orice tratament medicamentos impune intreruperea alaptarii). Esecul resimtit in a alapta poate fi la fel de dureros.

Eu ma asteptam sa o patesc rau inca din timpul sarcinii. Cam la un an inainte de sarcina trecusem cu mare greu peste un episod de atacuri de panica. Inima mea facea sprinturi la fiecare 5 minute. Am zis ca sunt destul de puternica sa depasesc momentul, dar saptamanile au trecut si ajunsesem un zombie. Atunci am cautat ajutor medical de specialitate. Starile anxioase iesisera de sub orice control si incepusera sa aduca si psihoze. Lipsa de somn si permanenta stare de egitatie pot face creierul sa creada lucruri care nu exista. Am facut tratament pentru 9 luni. L-am terminat cu putin timp inainte de a ramane insarcinata. Cand i-am comunicat medicului vestea cea mare a clatinat dezamagit din cap. Credea ca eu am inteles ce riscuri mari aduce sarcina, ca o sa am o recidiva grava a atacurilor de panica, ca in sarcina nu pot sa iau tratament. Ba mai mult, ca dupa nastere o sa sufar de psihoza post partum, ca o sa am ganduri teribile fata de copilul meu. Ca ma pun pe mine si pe el in pericol. Am citit si eu despre toate astea. In cazul meu nu s-a intamplat absolut nimic, niciun atac de panica in toata sarcina, cu toate ca as fi avut motive justificate, nici dupa nastere nimic, nici acasa, nici acum. Fara ganduri ca mi-as omora copilul. Din contra, cred ca as omoara pe oricine ar incerca sa ii faca rau. Am avut insa ceva spaime, unii le considera ca fiind psihoze. Una a fost cea cu teama ca imi moare copilul in somn. Am ales sa nu ma lupt cu teama asta, ba chiar am lasat-o in pace. Imi prindea bine, era o supapa pe unde ieseau si alte temeri. Prea mult autocontrol poate duce la acumulari care atunci cand or sa isi ceara drepturile o vor face foarte violent. Daca cineva va spune ca va comportati ca o nebuna este posibil chiar sa fie asa, dar nu este neaparat un lucru rau. In ciuda parerii medicilor, unele temeri si anxietati sunt bune. Am avut stari emotive, le am si acum, dar sunt stari de drag, e emotia acestei indragosteli fara margini pe care o simt pentru copilul meu. Am citit pe undeva ca ar trebui sa se mai domoleasca, pentru ca altfel ne sta inima in loc, inca nu s-a domolit, ma indragostesc pe zi ce trece mai mult.

De ce poti simti tristete, lipsa de energie, de ce poate sa-ti vina sa plangi, de ce poti simti distantare fata de copil? Ca si in cazul depresiei dupa nastere sunt doua mari cauze: una de natura hormonala si una de natura psihica. Hormonal "patim" cam asa: in timpul alaptarii secretam ocitocina, zis si hormonul dragostei, asa ne-a facut natura. Probabil ca sa nu  fugim mancand pamantul cand dam de greu. Este firesc ca la intreruperea alaptarii scaderea brusca a nivelului de hormoni buni sa fie resimtita. Ramanem fara un drog, simtim un soi de sevraj. Cu cat intreruperea este mai aproape de nastere si mai brusca cu atat este mai dur resimtita. Nu s-au facut studii legat de cantitatea de hormoni secretati in timpul alaptarii. Eu cred ca sunt multi. La aproape 16 luni dupa nastere eu inca nu m-am dat jos din roller-coaster-ul hormonal post sarcina. La 2 saptamani dupa nastere am avut prima ovulatie, deci teoretic hormonal eram reechilibrata, teoretic. Practic ma simt ca intr-un imens sindrom premenstrual, cu suisuri si coborasuri, mai ales in perioada ovulatiei. Fluctuatiile hormonale din timpul ciclului lunar influenteaza si lactatia. Cand hormonii se schimba si starile mele de spirit se schimba. Inca plang ca o bleaga din orice emotie mai puternica, simplul gand catre un copil mic, nu mai spun de orele cand sunt departe de Matilda. Stiu ca de multe ori sunt doar hormonii, nu sunt eu. Cele doua sunt oricum in stransa legatura, emotiile sunt desea conduse de hormoni, este posibil sa nici nu facem diferenta intre ele. Ni se intampla sa ne simtim ca si cum nu am fi noi, atunci sunt hormonii cei care vorbesc. Dar cum ramane cu gandurile si sentimentele noastre, cele care nu au legatura cu hormonii? Cu presiunile mediului extern? Cu "laptele de mama este cel mai bun"? Cu "laptele praf e moartea"? Cu o mama buna se scrifica pe ea pentru binele copilului? Ia uite ce de mame perfecte care alapteaza si dupa 2 ani, si gravide, si in tandem, si la munca. Tu de ce nu poti sa faci asa?

M-am gandit foarte serioas la asta. Mi-am dat seama ca de obicei mama este neglijata in ecuatia alaptarii/intarcarii, de multe ori ne gandim la ce se intampla cu bebele. La cum sa-i fie lui mai bine, la cum sa facem trecerea asta mai usoara, sa sufere cat mai putin. Cu bebe in minte eu am ajuns la concluzia ca o sa ajungem la intarcare atunci cand va simti ea. Insa eu am trecut deja prin trei incapacitati de a o mai alapta si printr-o semi intarcare. Cea din urma fiind cea de cand incepem diversificarea. Copilul poate da semene ca este pregatit sa manance si alimente. Deci incepem sa i le oferim. Cine a trecut cu ochiul peste articolele mele legate de diversificare probabil ca a vazut ca am scris acolo si despre faptul ca pe langa semnele ca bebe e pregatit, mai trebuie sa fie si mama pregatita. Nu ma referam la oale, linguri si chestii de pasat, ma refeream la pregatirea ei psihica. Diversificarea este primul hop, mai ales daca i-ai oferit numai san. Atunci poti incepe sa simti genul asta de trairi, de pierdere, de ruptura. Din unica lui sursa de hrana si confort incepi sa fii treptat una secundara. Din ganguritul fericit la san, acum incepe sa rada la lingurita. Una dintre functiile tale pentru care te-ai zbatut cu sudoare si sange incepe sa fie concurata de un castron cu morcovi fierti. Este o schimbare, una fireasca, una pe care o asteptai. Este insa important sa controlezi ritmul acestei treceri, sa-ti fie bine si tie. Un copil poate trai cu 80-90% lapte foarte bine si pana la un an. Poti incerca si varianta mea, eu nu am inceput prin a amesteca mancarea cu alaptarile, ii dadeam mici gustari intre alaptari, asa trecerea a fost mai usoara pentru amandoua. Apoi o  sa incepi sa simti bucuria faptului ca bebe accepta mancarea facuta de tine, ca-i place si ca e sanatos si fericit. Tot tu esti motivul acestei fericiri.

Probabil ca cel mai greu este pentru mamele care nu mai pot alapta, in ciuda faptului ca-si doresc, inainte de momentul diversificarii. Cu cat te-ai luptat mai mult pentru lactatie si cu cat ai tinut mai mult la a alapta cu atat e mai greu sa accepti ca s-a terminat. Daca esti si de partea celor care cred ca laptele praf este moartea, lucrurile or sa fie si mai grele. Intr-un final probabil ca o sa gasesti o cale sa te impaci cu tine, ai facut tot ce ai putut si ai facut bine. Faptul ca de azi inainte nu o sa-i mai poti oferi laptele tau nu inseamna ca nu-l mai iubesti. Probabil ca o sa descoapri noi modalitati de a te apropia de copilul tau, unele mai profunde, unele constiente. Sansele ca relatia voastra sa devina si mai puternica sunt mari. Laptele praf nu e chiar moartea, iar dupa 10 luni poti sa-i dai lapte de capra. Mai toti dintre noi suntem crescuti cu lapte praf, mai toti copiii pe care-i vezi sunt crescuti partial sau total cu lapte praf. Par bine, sanatosi, nu? Iar emotional atata timp cat sunt iubiti, respectati, ascultati eu cred ca or sa ajunga foarte bine. Lucrurile trebuie sa ramana in limita bunului simt, faci tot ce poti pana in punctul in care asta te afecteaza psihic si te face nefericita. Copiii mai mult decat orice simt starile mamei si intri intr-un cerc vicios din care se iese greu. Mereu am incurajat prietenele sa faca asa cum simt ele, de obicei o mama in acord cu copilul sau va simtit si ce simte copilul. Exista si o teorie care spune ca instinctul nostru este alterat de modelul social sau familial in care am fost crescuti. Este posibil sa fie asa, dar o decizie luata de tine, nu sub presiunea celor din jur, va avea macar beneficiul acceptarii tale.



Cunosc mame care au avut o fixatie cu alaptatul, nu pentru ca au crezut ca e mai bun, ci pur si simplu din ambitie. Au alaptat mecanic un numar de luni, la program fix, si-au facut datoria, au intarcat copilul brusc si nu le-a strabatut nicio depresie. Din contra imi spuneau lucruri de genul ca se simt ca niste vaci la muls sau ca se simt folosite. Mie tocmai folosinta asta mi-a placut, dar eu o vedeam ca pe o daruire. Deci pentru unele mame intarcarea e egala cu 0 stres emotional. Am vazut aplicata si metoda mama pleaca 7 zile si cand se intoarce copilul e "bine mersi" pe formula.

Ce am simtit si ce simt eu? Simt ca pierd pe cineva, mai mult decat ceva. Nu este doar un ceva. Simt ca o relatie in care am pus foarte mult trup si suflet se incheie. Simt o tristete profunda, simt nevoia de doliu. Da, asta este cuvantul si asta simt. Ca am nevoie de o perioada in care sa "jelesc" ceea ce s-a terminat. Atasamentul unor mame fata de alaptat este unul foarte mare, uneori se suprapune si se identifica cu atasamentul fata de copil. Se identifica cu sentimentul de utilitate, de succes in a fi o mama buna, cu cel de datorie de mama indeplinita. Cand avea Matilda 3 luni si jumatate am trecut prin prima criza a laptelui. Ma cuprinsese disperarea, aveam sentimentul ca-i gresesc cu ceva, ca sunt o incapabila, ca nu pot sa-i satisfac cele mai elementare nevoi. Ce fel de mama mai sunt eu daca nici lapte nu-i pot da copilului, ce sens mai am eu ca mama pentru ea. Care mai este diferenta dintre mine si oricare alta femeie care ar putea sa o ingrijeasca. Foarte dure ganduri si le-am gandit pe toate. Chiar le credeam. Din fericire am reusit sa resuscitez alaptarea de fiecare data. Nu cred ca as fi murit fara, nici eu nici copilul. Probabil ca mi-ar fi luat ceva timp sa gasesc drumurile pe langa si sa-mi rezolv problemele cu mine.

Eu nu cred in lupta cu tristetea. Cred in intelegerea ei. Cu siguranta ca are un motiv, fie ca sunt homonii, care in timp se vor pune la locul lor. De obicei starile hormonale le recunosti, sunt de genul celor premenstruale, probabil ca le-ai simtit si in sarcina. Sunt furtuni. Poti sa incerci sa le ignori si sa le lasi sa se disipeze singure. Problemele reale sunt cele pe care le ai cu tine. Si mie mi-a fost greu sa inteleg asta. Vroiam sa fiu cea mai buna mama, sa fac totul perfect, imi stabilisem niste standarde de neatins pentru un om. Am realizat la timp ca nimic nu "trebuie" sa fie intr-un anume fel. Am luat fiecare zi pe rand, azi un pic, maine un pic. Stiam ca intr-un final o sa o scoatem la liman. In perioadele cand credeam ca nu o sa mai am lapte compensam prin afectiune si apropiere fata de copil. Evitam sa o tin "la piept", dar o tineam langa mine, o tineam pe umar, ii vorbeam foarte mult, ii explicam ce se intampla. Pentru mine explicatiile au functionat ca o minune. Inca din sarcina i-am povestit tot ce se intampla cu noi si de ce. Asa am trecut si peste perioadele grele de dupa nastere. Noi doua eram o echipa si fiecare isi avea rolul ei. Probabil ca un copil nu intelege in adevaratul sens al cuvantului, dar simte ce-i spui. Matilda m-a ajutat sa trec peste sentimentul de vina, de fiecare data cand credeam ca-i gresesc cu ceva vedeam in ochii ei ca ea are alta parere. Ce o tulbura mai mult era tristetea mea. Copilul are nevoie de o mama fericita langa el. Alaptarea nu-i capatul drumului, e o foarte mica parte din el. Sfarsitul ei va lasa loc catre multe alte lucruri minunate. Gasiti resursele in copil, in iubirea pentru el. Nu va grabiti, nu va lasati presate. Este normal sa va simtiti si triste, si revoltate, si suparate. Nu-i lasati pe altii sa stie ei mai bine ce ar trebui sa simtiti voi. Putini oameni inteleg atasamentul fata de alaptare si ca intreruperea ei poate fi una foarte dureroasa. Este bine sa va inconjurati de oameni normali, nici din cei vaicaritori care sa va planga de mila, nici din cei care va brutalizeaza prin " ia mai termina cu prostiile". Evitati personele care se imbaiaza in perfectiune, am mari dubii ca ar fi chiar asa, si care va pot spori sentimentul de vinovatie sau de esec. Poti sa eviti pentru un timp si grupurile de sprijin. Oricat de importanta este alaptarea pentru voi si oricat ati crede ca este cel mai bun lucru pentru copil nu asta va defineste ca mame, nu in asta sta iubirea voastra.

Ce va poate ajuta sa prelungiti alaptarea? Imbratisati experienta. Alaptati la cerere. Pozitionati copilul corect pentru a evita ragadele si inghititul de aer. Mancati variat, indestulator si beti lichide. Descurajati persoanele care au foarte multe pareri despre cum ar trebui sa fiti voi ca mame. Nu ii lasati sa bata campiii despre cat de prost este laptele vostru, ca oricum nu contine mai nimic, ca-i apa cu zahar. Nu ii luati in seama cand spun ca bebelusului nu-i este bine din cauza laptelui matern, ca are colici sau reflux din cauza asta. Daca va ingrijoareaza faptul ca nu ia in greutate consultati un medic asupra starii lui de sanatate. Formula si cerealele nu sunt raspunsul automat pentru asta. Nu faceti o obisnuinta din a pune laptele matern in biberon. Aceasta metoda este una de urgenta pentru ocaziile cand trebuie sa plecati undeva, va dor sanii foarte rau, sunteti mult prea obosita ca sa mai functionati si cineva va poate oferi o pauza. Un biberon de lapte praf nu o sa va destabilizeze din alaptare, dar cate unul in fiecare zi poate convinge bebelusul ca este mai usor sa bea din biberon decat de la san. Asta se intampla in special cu nou-nascutii si copiii foarte mici. Incercati sa va odihniti pe cat posibil. Sa va "nesimtiti". Nesimteala m-a ajutat cel mai mult, m-a ferit de socurile emotionale, ne-a protejat. Nu-mi mai pasa aprope de nimic negativ din jurul meu, daca nu as fi facut asa probabil ca o luam pe campiii. Daca simtiti ca nu va descurcati singure si ca ceva nu merge bine consultati in specialist in alaptare. Va poate sfatui si oferi informatii  "din interior". Cu cat siti ca ati facut cam tot ce depindea de voi ca lucrurile sa fie bine, cu atat nu o sa fiti coplesite de sentimentul de vinovatie. Nici nu trebuie sa intindeti lucrurile pana in punctul de rupere, chiar daca voi din firea voastra sunteti persoane foarte rezistente. Acum nu mai sunteti doar voi, este si copilul. Si nu sunteti chiar voi, va insoteste alaiul de hormoni care de multe ori este cel care ne aduce in pragul disperarii. Luati in considerare posibilitatea intarcarii conduse de bebelus. Daca nu se poate asa, atunci incercati sa intarcati bland, pe o perioada mai lunga de timp. Asta va va da timp si voua si copilului pentru a va obisnui cu noua viata. Daca  intarcarea nu are legatura cu un act de vointa ci se intampla biologic, adica lactatia dispare, este similar unei intarcari bruste. Este posibil sa resimtiti socul ceva mai puternic, atat hormonal cat si psihic. Puteti consulta un endocrinolog sau un ginecolog, el va va indruma catre un tratament. Uneori starile accentuate de depresie sunt cauzate si de un dezechilibru tiroidian. 


Cu alaptare sau fara sunteti mame, iar asta e cea mai mare victorie din lume. Important este sa constientizati ce se intampla cu voi si sa cautati ajutorul atunci cand va vedeti la capatul puterilor. In cazul in care simtiti ca nu va puteti intoarce la suprafata si incepeti sa aveti ganduri sumbre este recomandat sa va adresati unui psiholog sau psihiatru.


O mama buna este facuta din iubire!

*In cazul in care aveti si alte informatii sau cunoasteti specialisti pe aceasta tema, orice sugestie este bine venita.