Trei zile si trei ani

Prima carte despre cresterea copiilor am citit-o pe la 10 ani. Singura carte despre puericultura pe care o avea mama in casa. Nici nu stiu daca acum 35 de ani mai erau si altele sau asta era singura, dar era clar "biblia" mamelor de atunci: Mama si copilul. O tinea in comoda pe care era pus televizorul. Alaturi de cartile de Drept, Economie politica si Socialism stiintific ale tatalui meu. Marx si Capraru intr-o comoda :). Din Capitalul lui Marx nu intelegeam mai nimic, evident, dar Mama si copilul mi-o amintesc cu fosnetul paginilor si mirosul lor. Ii am paginile fotografiate in minte. O citeam pe furis cand parintii mei erau la serviciu. Nu era o carte pentru copii, de asta se si afla acolo, nu in biblioteca. Era ceva... pudic despre aparitia copiilor. Imi amintesc cand eram in clasa a 3 a si am spus despre tovarasa educatoare ca este gravida, ceea ce si era in mod evident, eu am spus-o cu bucurie, ei m-au cerat. Nu am inteles niciodata de ce.

 

Atunci a inceput educatia mea de parinte. Cand am ajuns la liceu si am descoperit placerea psihologiei au ajuns la mine si primele carti despre cum functionaza psihicul unui copil. Am citit tot ce gaseam. Unele lucruri mi se pareau absurde, altele imi dadeau raspunsuri. Apoi facultatea. Apoi viata. Imi doream sa fiu mama. Si am vrut sa stiu despre ce inseamna sa fii parinte. Ghinionul a facut sa trebuiasca sa cercetez mult despre fiziologia faptului de a fi parinte, de ce nu mi se intampla? Ce as fi putut face? Asa am ajuns sa invat mai multa anatomie, genetica si medicina decat mi-ar fi trebuit in cinci vieti. Insa mi-a prins bine cand minunea chiar s-a intamplat. M-a ajutat sa inteleg fiecare clipa a sarcinii. M-a ajutat sa inteleg ca embrionul Matilda era prea mic atunci cand ni s-au intamplat nefericirile incat sa fi scapat si sa fie afectata grav. Daca traise trebuia sa fie bine. M-a ajutat sa inteleg si sa ma impac cu toate schimbarile din corpul si psihicul meu. M-a ajutat sa o nasc frumos. Sa o cresc si sa o fac cu intelegere si respect pentru viata ei. Tot informatia pe care am avut-o m-a ajutat sa trec prin tot greul care a insemnat inceputul alaptarii si sa ajungem trei ani mai tarziu inca la san.

 

Au fost si indoieli? Sigur ca au fost. Nu au cum sa nu fie cand esti crescut intr-o societate care submineaza beneficiile alaptarii. Cand auzi din toate partile oameni convinsi pana la lacrimi ca ei au dreptate si cum sa mai contina ceva laptele matern dupa 6 luni. Ca doar asta sustin generatii intregi de mame manipulate sa-si intarce copiii pentru ca dupa 3 luni erau mai utile in campul muncii. Si tot pe asta si-au bazat si ele decizia. Sau tot felul de mituri absurde despre cum o sa devina copilul un obsedat sexual pentru ca este alaptat dupa 7 luni, sau ca o sa aiba dintii strambi, sau ca de asta nu vorbeste, sau cum de fapt eu o sa mor pentru ca "ma consum". Si tot felul de absurditati. Nu mai ajung la influenta actului publicitar care pompeaza direct si indirect mesajul ca laptele praf este cel putin la fel de bun ca laptele matern, ca, admintand fortat ca pana la un an cel de mama e bun, dupa un an orice mama buna face ce e mai bine pentru copil si-i da lapte praf. Cand simbolul copilariei este biberonul si in orice carticica pentru copii vezi numai biberoane hranind copiii si niciodata o mama la sanul ei. Cand familia iti confrunta alegerea. Cand toti ochii mariti din jurul tau te fac sa te simti tu un anormal facand cel mai normal lucru pe care o mama il poate face. Cand toate astea se intampla nu ai cum sa nu te lupti cu indoiala. Este prea adanc in noi. Eu m-am "intarcat singura" la 6 luni. Niciun copil nu se intarca natural la varsta asta, altceva s-a intamplat. Iar eu m-am desteptat pe lume cu o sticla de lapte in mana. (Era o sticla de Pepsi cu tetina, stateam pe spate in pat si faceam concurs cu fratele meu cine termina primul.) Nu am avut niciun exemplu in jur. Nicio femeie din familie nu a alaptat mai mult de cateva luni. Si daca a facut-o a fost cu rusine si ascunsa.

 

De ce m-am dus la trei zile de conferinte pe o tema despre care stiam multe, pe o tema ca si "rezolvata" pentru mine in 3+ ani de alaptat? Am fost pentru ca si dupa 3 ani, si dupa toata lupta cu greul - pentru ca nu a fost usor deloc- si dupa tot ce stiu, si stiu ca stiu bine, am avut nevoie de mai mult. Aveam intrebari, si am pus intrebari, avem rani neinchise, si le-am inchis, aveam nevoie de confirmari, si le-am avut, aveam nevoie sa-mi "legitimez" o mostenire pe care vreau sa i-o las Matildei. Am cumparat cartea acestui Om si nu i-am cerut un autograf pentru mine, ci pentru Ea. Pentru ca vreau sa-i pun aceasta carte in biblioteca, sa o gaseasca acolo cand va avea nevoie. Nu pe ascuns, nu cu rusine, ci in liniste si cu incredere. Vareau sa stie ca poate avea incredere in ea si in copilul ei asa cum am avut si eu incredere in noi.

 

Draga mea, prima ta "caramida" pentru atunci cand vei fi parinte!