50

Mama mea se afla astazi la intalnirea de 50 de ani de la sfarsitul liceului. Mi se pare ceva fantastic, 50 de ani. Tot atatia ani de cand ziarul local publica un articol despre ea, seful de promotie peste cele doua judete unite- Ialomita si Calarasi. Imi amintesc ca bunica pastrase articolul acela decupat din ziar. Ce o fi fost in sufletul ei? Copilul plecat fara nimic, din saracie, munca si chin. Copilul ei era primul prin puterea mintii lui si prin seriozitate. O familie de oameni destepti si muncitori care fusese spoliata de tot ce avea la venirea comunistilor. O familie care trecuse prin umilinta incalcarii tuturor drepturilor umane, ai caror copii facusera puscarie politica dintr-o eroare, ai caror copii fusesera exclusi de la facultate, al caror copii fusesera discriminati pentru simplul fapt ca regimul spunea ca sa fii muncitor si gospodar nu e de bine.

 

Mama mea a plecat dintr-un sat din Ialomita, fara nimic, doar cu mintea ei. Cu doua cozi lungi din par galben pe care bunica i le prindea coronita. A plecat la liceu, la facultate. A invatat numai asa cum poate invata un copil care a facut foamea. Care trebuie sa fure paine de la masa de pranz ca sa aiba ce manca si seara. A invatat pentru ca bursa era singura ei salvare sa aiba mancare. Nu plimbari, nu haine, nu distractii, mancare. Cand imi povesteste cum a facut naveta prin zapada 7 kilometri pentru a termina acel liceu. Cand imi spune ca nu putea sa invete seara de foame in timpul facultatii. Cand imi povestete cum a fost primul ei serviciu ca inginer- pe santier, evident. Cu baraci, prea frig, prea cald, cu sobolani si mizerie. Cand o vad cat a suferit cand a trebuit sa iasa la pensie dupa 45 de ani de munca pentru ca... pantru ca cineva a avut un capriciu, nu pentru ca nu ar mai fi fost la fel de utila sau nu ar mai fi putut munci. Cand vad cat a stirbit acest lucru din ea. Si mai ales cand vad ca nu am cum sa o ajut sa inteleaga ca a facut tot ce a trebuit, tot ce a putut, ca gata. Ca nu e nevoie sa muncesti pana intri in groapa. Dar s-a luptat prea mult, ca mai toti parintii din generatia ei, pentru a face ceva pentru copii. Sa aiba o "situatie", sa nu simta foamea cum au simtit-o ei. Si a trebuit sa creada pana in ultima celula ca doar munca te scoate din saracie, ca trebuie sa inveti carte si sa fii un om corect si muncitor, altfel nu ar fi putut reusi. Dar aceasta credinta i-a adus si o mare suferinta de cand nu mai munceste. De cand nu isi mai gaseste locul.

 

Omul ajuns la pensie ar trebui sa fie un om fericit si implinit. Ar trebui sa-si ia acesti ultimi ani ai vietii si sa isi ofere o "scutire", o iertare, o odihna. Insa parintii acestei generatii simt ca nu mai au sens pe lume atunci cand nu mai pot munci si nu mai pot face acel ceva material. Ce sa faca daca nu mai muncesc? Ei nu stiu sa faca altceva. Asta li s-a spus permanent din prima clipa. De cand se stiu pe lume s-au luptat sa-si depaseasca conditia si sa isi ajute copiii. Sunt in aceasta vrie din care nu stiu sau nu pot sa iasa. Si ma doare sufletul pentru ea. Ma doare sa vad ca-i piere sclipirea din ochi. A facut pentru noi mai mult decat trebuia si decat fac multi parinti. Dar n-a facut niciodata nimic pentru ea. Si acum se simte vinovata cand se duce la coafor sau isi face o manichiura. Si mama si tata sunt "copii ai razboiului", oameni care au ramas marcati pentru toata viata de "a nu avea". Nu stiu sa se opreasca, sa isi aprecieze realizarile, sa se odihneasca. Nu pot sa stea pentru ca viata lor nu mai are niciun sens daca stau. Au nevoie de munca si de recompensarea acelei munci.

 

Astazi mama m-a sunat de la intalnirea de 50 de ani de la terminarea liceului. Pentru prima data in ultimii 4 ani de cand s-a pensionat i-am auzit vocea, vocea ei. Era fericita. Se intalnise cu acei oameni care o vedeau tot ca atunci: stralucind! Oameni pe care i-a ajutat, oameni care au reusit sa faca ceva in viata pentru ca ea i-a sprijinit, oameni care i-au oferit acum (poate fara sa stie) acea apreciere de care avea nevoie. Mi-ar fi placut sa fiu acolo intr-un colt si sa o vad fericita. Copilul cu parul de aur s-a intors in locul de unde a plecat, cu fruntea sus. Cred ca astazi s-a inchis un cerc pentru ea. Sper sa-i dea linistea de care avea nevoie. Sper ca stie ca a facut un lucru bun cu viata ei si ca se poate odihni, ca nu trebuie sa mai faca nimic.

 

 

 

Multumesc, mama!