De ce am luptat

 

Mamei care acum isi poarta copilul doar in suflet

 

 

Am vorbit foarte putin despre ea. Poate tangential, poate in alt context, poate atunci cand incercam sa fac pledoarie impotriva contraceptiei de urgenta. Poate... poate atunci cand raspundeam unei intrebari legate de decizia mea de a merge mai departe ca parinte unic, de a crede in copilul meu si de a fi convinsa ca va fi bine. Stiu ca era o ea. Cum stiu? Pur si simplu. Asa cum stiu ca ar fi chemat-o Melania. Habar nu am cum, asa am simtit in ziua aceea. Ca ar fi fost o ea si ar fi chemat-o Melania. Nu s-a nascut niciodata, dar este la fel de a mea asa cum este si Matilda. Nu a ajuns niciodata sa fie copilul meu, dar a fost sufletul copilului meu.

 

Nu vorbesc niciodata despre ea. Pentru ca locul unde ar fi trebuit sa fie nu se va vindeca niciodata. Iar pe mine ma stiti, am o mare problema cu acceptarea plecarii oamenilor de langa noi. Pentru mine n-a murit nimeni, sunt toti undeva, fericiti, la ei acasa. Stau la masa din bucatarie si fac pasente. Sau sunt sub dudul din spatele casei si dau de mancare gainilor. Sau fac o supa a la grec pentru finutii lor. Asa ca nu vorbesc, pentru ca daca as vorbi ar insemna sa-i gandesc asa cum sunt acum, plecati. Deci nu vorbesc nici despre ea. Stiu ziua cand ar fi trebuit sa se nasca, ziua in care a plecat, in zilele acelea sunt trista. Imi amintesc tot ce s-a intamplat de la prima secunda pana la ultima. Cum am fost cu o zi inainte la medic pentru ca aveam sangerari. Doctorita mea nu era, cea care-mi stia toate problemele. Am fost la o alta. S-a uitat, aveam un polip pe col, a concluzionat ca de acolo este. Am rugat-o sa-mi faca o ecografie. A refuzat, si asa ma luase peste rand ca o favoare pentru ginecoloaga mea. Am insistat. A spus ca nu este cazul, ca este polipul. Peste doua zile revenea medicul meu si putea ea sa imi faca ecografie. Trecuse un sfert de ora. Consultatia se terminase. Am plecat acasa. Daca mi-ar fi facut o ecografie, daca o consultatie la MedLife nu ar fi durat doar un sfert de ora. Daca aceasta persoana, medic, sef de sectie intr-una dintre cele mai mari maternitati din Bucuresti, nu s-ar fi grabit. Poate ca a doua zi nu as fi ajuns sa mi se spuna ca nu mai este.

 

Imi amintesc cat a durut fizic. Imi amintesc masa ginecologica plina de sange si mainile medicului pline de sange. Nu inteleg nici acum de ce era atat de mult. Nici cand am nascut nu a fost atat. Sufleteste inca nu durea nimic, pentru ca nu intelegeam nimic, ce se intamplase? Imi amintesc cat a durut ecografia. De ce a trebuit sa fie transvaginala? Si iar sangele de pe masa. Stiu ca mi-a adus medicul un tampon mare din vata ca sa nu mai fac mizerie. In CMU (fosta) ecograful nu era in cabinetul ginecologic, trebuia sa te plimbi pe trei usi ca sa ti se faca o ecografie. Imi amintesc ca mi-a spus ca nu mai este. Mi-a dat un cearceaf de reteta cu antibiotice, antiinflamatoare, anticonceptionale pentru ca uterul suferise o trauma si avea nevoie de refacere, un antifungic in caz ca antibioticul producea candida. Si un discurs despre nimic. Apoi imi amintesc cum l-am rugat pe prietenul care ma insotise sa ma duca la el, adica la cel plin de vorbe mari si de promisiuni despre familie, dar care in acea zi nu a avut timp sa vina cu mine. Muncea. Statea la cinci minute de mers pe jos de clinica, doar la cinci. Eram atat de amortita incat nu am inteles de ce a coborat la scara si nu a deschis prin interfon. Am inteles abia cand am simtit parfumul greu, ca o duhoare, de femeie batrana si platitoare de servicii. Am parfumul ala impregnatt in creier si il asociez mereu cu moartea. Atunci s-a inchis tot. Pur si simplu s-a inchis.

 

Viata a mers mai departe. Stiu ca mi-am luat doua zile libere de la serviciu. Cu lacrimi inghitite, ma durea in gat de cat de mult ma abtineam sa nu plang. Cu vagi referiri la ce s-a intamplat. Am avut norocul sa am atunci o prietena. I-am povestit. M-a sprijinit. Stia cat imi doream. M-a incurajat sa vorbesc, nu am putut. Am simtit ca mi-e mai usor sa vorbesc cu un strain, cu un profesionist. Aveam o cunostinta psiholog. Am vorbit. Nu pot sa spun ca m-a ajutat, chiar m-a revoltat cu discursul despre faptul ca nu era un copil, era un embrion. Dar asa sunt eu, pe mine nu prea ma ajuta sprijinul venit din exterior, pana cand nu gasesc eu calea nu ma ajuta nimc. Nu m-am mai gandit. Nu am mai simtit. Nu a fost sa fie. Am gresit! Si am gresit mai ales pentru ca nu stiam ce va urma. Trei luni mai tarziu se intorcea. Eu asa cred, ca s-a intors, ca e tot ea. Fetita pe care am stiut de cand eram copil ca o sa o am. S-a intors in cele mai absurde conditii si cu toate riscurile de a fi un copil cu handicap. S-a intors ajutata de pilula de a doua zi, a fost expusa la raze X, antibiotice, analgezice, antiinflamatoare. S-a intors pentru ca medicul care imi mai spusese o data ca nu mai este sa-mi spuna acum sa nu o tin. Ca va fi un monstru. Ca sunt tanara si o sa fac altul. Cand i-am spus ca este COPILUL meu si ca nu am cum sa iau o asemenea decizie m-a privit cu scarba si mi-a intins doua retete. Daca vreti sa tineti sarcina o luati pe aceasta, daca nu vreti, pe cealalta. Am privit masa aia pe care acum facusem iar "mizerie". De fapt, de asta ma si dusesem in urgenta, aveam sangerari. Erau la fel. O pierdeam iar? De ce se intorsese doar ca se plece iar? Si atunci m-au lovit toate gandurile, toata durerea, tot ce ascunsesem, toata groaza ca va pleca iar. Daca pleca iar, ce se mai alegea de mine?

 

Am plans o saptamana zi si noapte. Ma mai duceam la un control. Mai auzeam niste lucruri grele. Mai plangeam. Ma mai certam cu viata, cu soarta, cu Dumnezeu. Ma certam cu mine, ma uram pentru ca din cauza mea putea muri. Ma uram pentru ca eu trebuia sa decid daca o omor eu inainte sa moara ea. Ii uram pe toti. De la directorul firmei in care lucrez- care a permis neglijentele muncitorilor care au lasat scarile murdare si din cauza carora am cazut pe scari-, la medicul de la urgente unde am fost dusa, la medicul care nu mi-a pus sort de protectie cand au facut radiografiile, la toti medicii care spuneau ca va fi un monstru si sa nu tin sarcina. La prietenii care se bucurau pentru mine stiind cat mi-am dorit un copil. La tatal ei care nu o vroia. Si cel mai mult ma uram pe mine pentru ca nu puteam sa o apar. Ma uram pentru uterul meu infantil, pentru ovarele proaste, pentru hormonii defecti, pentru ca am luat Postinor, pentru ca am alunecat si am cazut, pentru ca m-a apucat atunci cheful de implant dentar si am facut anestezie. Ma uram cu lacrimi. Daca pleca iar, pleca din cauza mea, eu eram vinovata, eu nu avusesem grija de mine, eu eram criminalul ei. Ea luptase si se intorsese, se tinuse bine, ii batea inima, crestea, ea isi facuse datoria iar eu ii facusem numai rau. Daca renunta la lupta as fi vrut sa plec si eu cu ea. Pentru ca asta simti: ca vrei sa pleci si tu.

 

Joi, 19 august 2010, ora 17,50, Bulevardul Magheru. Ma intorceam din Cartierul Francez de la un consult ginecologic. Eram la a 3 a parere despre riscurile asupra sarcinii. A fost teribil. De la asistenta care m-a tinut de vorba in ora in care am asteptat medicul sa ajunga. Intarziase pentru ca era dupa tragedia de la Giulesti si toate maternitatile erau suprasolicitate. La medicul care mi-a spus ca cel mai probabil va fi un copil cu handicap sever, incomplet fizic si cu retard mental. Totul... Eram in taxi si plangeam de disperare. Unde sa ma mai duc? Cine sa ma ajute? Cineva sa spuna un lucru pozitiv, sa spuna ca o sa fie bine! Atunci, in fata mea, la cateva masini distanta, o dacie Logan a parasit banda sa, a intrat pe trotuar si a spulberat doi oameni. Soferul a murit pe loc. Una dintre victime a murit mai tarziu la spital. Cred ca socul acelor imagini. Moartea. Ceva. Mintea mea s-a oprit. Si probabil cat s-a oprit a devenit mai inteleapta. Copilul meu. Suflet din sufletul meu. Copilul meu lupta si eu ce faceam? Eu tot cautam scuze pentru decizia de a-i intrerupe lupta. De ce? Pentru ca eram prea slaba. Pentru ca nu puteam face fata unei noi pierderi. Pentru ca nu vindecasem locul lasat de cealalta pierdere. Pentru ca in loc sa sufar atunci am ales sa ignor. Sa nu ma gandesc. Si acum? Acum de fapt plangeam pierderea primului copil si asta nu ma lasa sa lupt pentru cel de acum. Copilul meu lupta iar eu predasem armele inainte de lupta. Ceva s-a schimbat atunci. Am gasit forta. Am decis. Cum sa nu lupt? Cum sa nu fiu mama? Cum sa nu ma iubesc? Cum sa nu ma bucur?

 

Mi-am adunat toate gandurile bune. Am imbratisat sarcina. Am iubit fiecare clipa si fiecare rau, am invatat sa ma bucur si fara sa ma plang. Fiecare junghi, fiecare stare de rau, fiecare semn ca este acolo si este bine. Am depasit toate limitele de care ma credeam capabila. Ajunsesem chiar sa fiu multumita cand imi era rau. Stiam ca starile de rau sunt semnul ca sarcina se tine bine, ca este puternica. Stateam pe intuneric si tremuram de greata, imi dadea ca un frison. Am strans din dinti si m-am "tratat" cu dragostea pentru ea atunci cand ma sfarseam de durere de sciatic. Am mancat doar cate o lingura de mancare cand ma durea stomacul de ziceai ca mananc pietre nu piure. Mi-am dus burta pe maini cand devenise prea grea sa ma mai misc. N-am dormit cu lunile, asa cum n-am mai dormit un somn intreg de cand s-a nascut ea, acum doi ani si doua luni. M-am bucurat in liniste de fiecare clipa de travaliu. Am nascut fericita. Am strans din dinti cand imi curgea sange din sani. Am luptat pentru ea cu o forta de care nu ma stiam capabila. Si de care acum, fara ca viata ei sa mai depinda direct de mine, sigur nu as mai fi. Acum stiu ca parte din forta mi-a dat-o pierderea primului copil. M-a facut sa lupt cu unghiile si cu dintii pentru viata Matildei, pentru ca ea sa traiasca. M-a facut sa ma iubesc si sa uit de ura. M-a facut sa inteleg ca nu eu eram vinovata, defecta, slaba, ca nu i-am gresit eu cu nimic. Ca pur si simplu atunci nu a fost momentul.

 

Mi-a fost teama? Din prima pana in ultima clipa. In fiecare minut. Mi-a fost teama de la prima stare de voma si de la primul semn ca sarcina nu era bine. Mi-a fost teama la fiecare Duphaston inghitit ca poate l-am luat prea tarziu si nu o sa o ajute sa stea. Nu a fost dimineata sa nu ma trezesc si primul lucru facut sa nu fie verificarea asternutului. Era curat, nu era sange. Sa nu fie ecografie la care sa nu ma duc cu inima stransa. Sa nu ma insoteasca gandul ca s-a terminat. Ii numaram miscarile, ma trezeam noaptea sa vad daca se misca. Mi-a fost teama ca nu o sa ajungem la 12 saptamani, la 28 de saptamani, la 32, la 36. Mi-a fost teama atunci cand la 32 de saptamani am intrat in travaliu prematur si am simtit-o ca a coborat. Mi-a fost teama ca o sa o pierd pana in ultima zi. Si cand eram in travaliu si m-am dus la biserica sa ma rog sa nu mi-o ia inapoi. Si cand am nascut-o. Si dupa. Si acum. Si de dimineata cand mi-a spus "pup, pa-pa!".  Dar este normal. Iar teama asta m-a facut puternica, vigilenta, teama i-a salvat viata. Teama ca va pleca iar m-a facut sa lupt.

 

Cand pierzi o sarcina este normal sa te temi, este normal sa iti fie frica pentru ce se poate intampla. Nu te lupta cu teama. Lasa-o sa te ajute, sa te faca mai puternica. Nu o lasa pe ea sa castige. Incearca sa vezi copilul din sufletul tau cum creste, cum rade si alearga, cum este fericit. In fiecare moment greu mi-o imaginam razand. Mi-o imaginam culegand maci pe un camp. Era un copil brunet, cu ochii veseli si parul cret. Ii batea vantul prin plete si ea isi scutura carliontii. Este identic ea. Anul acesta cand aduna maci de pe marginea drumului si ii batea vantul prin par... am inteles multe. Acum stiu ca era ea. Nu mi-o imaginam eu, cred ca ma vizita ea pentru a-mi da forta. Ea  a ales cand sa vina, a ales sa vina doar la mine, a les momentul ala "prost", a ales sa vina prin greu. Ma gandeam mereu ca ea este o luptatoare, daca a trecut prin atatea si este bine cu siguranta va invinge. Poate ca nu reusea nici acum sa parcurga tot drumul pana la mine, dar stiam ca intr-o zi va reusi. Pentru ca am simtit-o cand a venit si am vazut-o in sufletul meu. Trebuie sa stii, sa simti si sa crezi. Sa te iubesti si sa-l ajutati sa lupte! Daca il simti, va veni!