A fost odata... scoala

A fost odata ca niciodata in scoala romaneasca...

 

Astazi multi dintre prietenii mei posesori de copii scolari au fost la serbarea de sfarsit de an. Nu emotii, nu coronite, flori, uniforme curate si calcate, nu nerabdare, nu nimic frumos. Plictiseala, lipsa de timp, sentiment de inutil, vaitat de caldura. M-am intristat, chiar asa de mult sa se fi schimbat serbarea de sfarsit de an? Atunci era asa de frumos... Sau pentru ca eram eu copil mi se parea frumos? Era frumos si pentru mama mea? Sau pentru tatal meu? Oare si pentru ei era o corvoada fara sfarsit serbarea noastra de sfarsit de an? Am sunat-o pe mama si am intrebat-o. I-am simtit nodul din gat. Apoi mi-a povestit cu lacrimi in glas cum avea emotii, cum se ducea impreuna cu nasica si comandau cu drag coronita la tiganca frumoasa din piata, cum sorbea fiecare cuvant din ce poezioara recitam acolo, cat era de mandra de copiii ei. Nu era plictisitor, de caldura nu-si mai aminteste, era frumos, era mandra si emotionata. Copiii erau fericiti, veseli. Dar, adevarul este, ca mamei mele i-a placut scola. Ce spun parintii de acum? Pai mai toti spun ca serbarile sunt de rahat. Ce spun copiii de acum? Sau, mai bine spus, ce ar zice daca ar fi lasati sa simta si sa gandeasca pentru ei? Spun si ei cu jumatate de gura ce spun parintii. Sa se fi schimbat scoala atat de mult in 25 de ani? Sau ne-am schimbat noi atat de mult incat nu mai putem privi cu inocenta nimic? Sau suntem atat de coplesiti de pretentii si atat de iscoditori dupa nemultumire incat sa nu ne mai puteam bucura de o serbare scolara? Sau poate ca nu ne-a placut niciodata scoala si acum avem prilejul sa ne exprimam toate numultumirile legate de ea? Habar nu am. Mie mi-a placut scoala! Mult! Si mi-au placut si serbarile la fel de mult.

 

Cum era clasa I in anul 1987? Cum este clasa I in anul 2013? Cum erau copiii atunci si cum sunt copiii acum? Dar parintii? Sa fie de vina scoala sau sa fim de vina noi? Oare nu noi cu dorinta noastra de perfect pentru copiii nostri stricam, de fapt, tot ce ar putea fi frumos in viata lor? Intreb si eu :). Insa atunci nu aveam iPhone si tableta, nu stiam ce este ala sex oral (cum stia nepotul meu la 8 ani), nu aveam haine de firma, conversi, nu ma ducea mama cu masina la scoala si invatatoarele nu erau doamne sau miss-uri. Aveam carti din care stiam sa citesc de la 6 ani, aveam teleenciclopedia (apropo, mai este si acum pe TVR 1) si atlasul, aveam manuale uzate, stiam ca am pasarica si nu *#$#@, aveam uniforma si guleras apretat, patofi la fel ca ai colegei de banca, aveam semi(internat) unde stateam pana seara si unde unii ne faceam temele si altii se bateau, aveam coronite si premii,  o aveam pe tovarasa buna si blanda. Si aveam cele doua picioare din dotare care ma purtau la scoala si inapoi. Eram fericiti? O, da! Parintii mei erau multumiti de ce se intampla la scoala? Nu stiu, daca nu erau nu ne-au aratat noua niciodata. Doar cand au iesit niste batai urate prin clasa a 7 a si au fost sedinte mai serioase. De ce? Pentru ca erau toleranti si conformisti, pentru ca se multumeau cu putin? Va spun eu ca nu. Ci pentru ca ne-au lasat copilaria in pace, nu ne-au alterat trairile de copil cu pretentiile lor de adulti. De asta.

 

Ce au facut pentru noi? Au tras sfori, s-au dat peste cap, au reusit. Unu- ne-au dat de 7 ani la scoala. Mai tarziu am aflat cat de greu a fost sa amane un an, atunci nu am stiut nimic. Pur si simpu unii se duceau de 6 si altii de 7. Doi- eram stangace. Au obtinut certificat medical pentru a fi lasata in pace si am fost lasata sa scriu cu stanga. Impreuna cu mine inca trei copii din clasa. Trei- s-au dat iar peste cap si nu ne-au dus la scoala de cartier de langa bloc, ne-au dus la o alta scoala mai departe. Tot in Berceni, cartietul in care am crescut. O alta scoala mai buna. Au facut-o si atat. Nu au criticat, nu ne-au incarcat pe noi cu efortul lor. Scoala aceasta avea si semi, ceea ce era vital, nu avea cine sa stea cu noi acasa. De fapt, cred ca asta a contat mai mult decat renumele pozitiv al scolii. La semi mancam, ne faceam temele si ne jucam. Nu-mi amintesc sa fi stat cineva cu joarda pe noi, de obicei mai arunca un ochi in clasa elevul de serviciu. Am patit ceva? Da, am patit sa invat ca trebuie sa fii constiincios si sa-ti vezi interesul. Ca nu o sa stea nimeni la fundul tau se te impinga sa-ti faci temele, sa citesti si sa desenezi. Ne bateam? Da, ne si bateam. Alergam ca nebunii? Evident. Aveam ore de sport in clasa? Ca noi toti. Aveam colegi turbulenti? Destui. Profesori rai, agresivi? Aveam manuale rupte? Aveam premii? Diplome? Aveam concurenta? Si inca cum. S-a ales praful de noi? De mine nu si nici de foarte multi altii. S-a ales de unii. Asa cum se va alege si acum. A contat atat de mult scoala sau a contat cum eram si ce au sadit parintii nostri in noi? Iar asta ar fi punctul patru si cel mai important. N-au asteptat ca scoala sa ne faca oameni, ne-au facut ei. Si asta inainte de a pune piciorul in clasa.

 

 

Eu stiu ca a contat cine eram noi si ce ne-au ajutat parintii nostri sa fim. Nu mi-a scris nimeni temele, nu a invatat nimeni poeziile in locul meu, nu a facut nimeni lucrarile practice pentru mine. N-am trisat, copiat, chiulit. Nu am avut sofer, dadaca, bunica. Am avut semi si mers pe jos si stat singuri acasa. Am avut biblioteca. Si am avut drag de invatat. Era scoala mai buna sau mai frumoasa? Scoala nu, oamenii poate, doar poate. Dar in primul rand am avut parinti buni. Parintii mei care au stiut sa ne respecte experienta, au lasat scoala sa fie pentru copii si restul de probleme pentru oameni mari, oamenilor mari. Au stiut unde sa separe lucrurile si au stiut cum sa ne faca sa iubim scoala. Si o parte foarte importanta din asta a fost faptul ca nu au criticat tot ce misca si respira in careul ala mic. Ce sper eu? Sper, pana cand ajunge fi-mea la scoala, ce scoala o mai fi, sa reusesc sa fiu si eu un parinte bun care sa-si lase copilul sa se bucure de copilarie si de serbarile scolare. Va fi greu, stiu.

 

 

Multumesc, dragii mei parinti, aveti din partea mea premiul I si coronita!