Ma simt de parca n-as mai fi privit cerul niciodata. Oare chiar nu mai aveam timp sa ma uit la cer? Sau ca plecam cu noaptea in cap la munca si ma intorceam cand era deja seara? Sau ca ultimul an atat m-a apasat pe umeri incat ma doare cand ridic privirea? Ori chiar a devenit cerul mai albastru?
In primavara asta mi s-a tot intamplat sa ma mir de cat de frumos este cerul. Cat de albastru. Si norii. Sa-i arat Matildei ce frumos plutesc norii, sa-i povestesc despre ei, despre soare, despre luna si stele. Ii mai povestisem pentru ca ea a fost fascinata de luna de cand era bebelus. Acum stie fazele lunii, o urmareste, o cauta. Cand era mica ii spunea "unga". O astepta in fiecare seara sa apara si apoi ne culcam. Din apartamentul cel nou nu mai vedem luna. Cand am realizat mi-a venit sa nu-l mai cumpar. Luna este prietena ei, o face fericita. Asa ca acum iesim seara la plimbare sa vedem luna si stelele. Cand ne imbracam sa iesim se intreaba daca este cerul innorat si nu gasim luna dupa nori. Stie cuvantul asta... nu stiam ca-l stie: innorat. Parca si stele sunt mai multe. Din oras nu se vedeau atatea.
De Paste am fost la tara si am fost sa ne plimbam pe camp. Galben. Am mai vazut rapita, la noi la tara se cultiva curent. Dar parca niciodata n-a fost atat de multa si atat de galbena. Iar ei ii place cum suna cuvantul si ma intreaba mereu cum se numesc floricelele astea galbene. Apoi repeta dupa mine: iapica. Peste doua minute ma intreaba iar. Si cum se numeste campul, si graul, si porumbul abia rasarit, si orzul care are spic. Si-I spun iar. Si ea repta iar. Apoi ii spune varului ei ca si cum el nu ar sti si nu ar ma fi auzit:
- Cugor, aca ie iapica!
Si peste doua minute iar. Si privesc cerul impreuna si se rafuiesc cine a vazut o nava intr-un nor si cine nu. Sau ca Matildei i se par norii simpatici iar lui nu. Iar ei ii place cuvantul asta mult si-l repeta, si-l repeta. Simpatic si haios, sunt descoperiri noi si este atat de incantata de ele incat totul este simpatic sau haios. Apoi iar ma intreaba cum se numesc "foicelele acea gabene". Si-i spun iar ca-i rapita. Si ea e fericita si repeta si-i spune iar si lui Tudor ca asta e rapita. Iar mie nu mi s-a mai parut niciodata rapita atat de galbena. 
O vad galbena cu vocea ei. Vocea ei care acum cateva saptamani spunea "pem" in loc de galben. Si "bacan" in loc de albastru. Vocea ei care inca este nehotarata intre trei forme ale lui "r". Si care inca spune "c" in locul lui "t" si "g" in loc de "d". Iar fiecare "da" al ei pare un fel de "nga" de nu stii niciodata daca vrea sau nu ceva. Vad totul prin ochii ei care ma intreaba de 100 de ori intr-o plimbare cum se numesc floricelele alea galbene. Si cerul cu nori in forma de "simpatici", si luna care sta dupa nori, si stelele care nu-s mereu stele. Si stalpii de inalta tensiune de la iesirea spre Glina. Ii stiti? Ea acum i-a descoperit si ma intreaba ce sunt si ce fac pentru ca-i place sa-i explic despre cum vine electricitatea la priza si face sa functioneze aspiratorul, si televizorul, si fierul de calcat. Pentru ca ea acum le vede pentru prima data si ma face sa le vad si eu impreuna cu ea. Iar asta imi da impresia ca cerul este mai albastru si rapita mai galbena. Traiesc o viata noua prin ochii de copil.
Si totul e culoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu