Despre celalalt copil

Eu am un copil. Matilda. Fetita mea, Matilda. Fetita mea care de cand avea doar cateva ore imi zambeste si treaza si-n somn. Copilul meu blajin si minunat, copil crescut cu cea mai mare dragoste de care pot fi capabila. Si sunt. Copil ocrotit, respectat, alinat. Copil lasat sa creasca asa cum simte el, cu putine limite, dar ferme, cu multe explicatii, cu negocieri, argumente si ales impreuna. Copil vesel si pozitiv, copil care atunci cand ne vede tristi vine si ne spune ca trebuie sa fim "frumosi si fericiti", copil care ocoleste furnicutele de pe asfalt pentru ca trebuie sa traiasca si ele. Copil care pune melcii pe iarba pentru a nu fi calcati de trecatori. Copil care iubeste tot ce o inconjoara, care se aseaza sub un tei inflorit si spune fascinata de cat de frumos este ca ceva asa minunat nu a mai vazut. Copil care de mic a fost ca o closca, isi aduna jucariile in jurul ei si le ocrotea. Copil care s-a ferit mereu din calea celor care erau prea "zgomotosi". Copil care nu-si iese din ale lui decat daca insisti muuult si-i apesi toate butoanele care o deranjeaza. Care mananca si doarme fara insistente si pacaleli. Copil care mi-a fost mereu un pansament pentru suflet. Copil care si-a dorit mereu sa faca singur, sa invete singur- sa mearga, sa manance, sa se imbrace, sa se spele-.Matilda mea frumoasa si iubita. Iar pentru ea "frumoasa" inseamna buna si luminoasa, nu frumoasa la chip, frumoasa pe dinauntru. Pentru ca nimeni nu i-a spus ca frumosul este pe afara, iar ea a inteles ca este ceva dincolo de un chip frumos. Matilda mea vesela si vioaie care alearga, sare, se urca pe plase, stie fiecare potecuta si rata din parcul nostru. Fetita care invata sa mearga pe bicicleta si sfatuieste "partenerii" ei pe doua roti sa-si puna casca pe cap pentru ca se pot lovi. Si sfatoasa in general, mereu pusa pe ajutat orice fiinta mai mica. Matilda cu ochi blanzi si ras de soricel. Matilda plina de vorbe frumoase si povesti. Vorbe pe care si le corecteaza singura si ni le soarbe din priviri pentru a sti tot mai multe, pentru a invata si ea sa le citeasca, sa ne citeasca. Copil care vrea sa scrie, sa adune si sa scada. Copil tolerant si intelegator atunci cand simte un disconfort, o durere. Matilda mea, copilul meu pe care-l cresc cu fiecare strop de suflet pe care-l am, pentru care pun tot si nu mai ramane nimic in rest. Asa am avut eu un copil, trei ani, o luna si 23 de zile.

 

 Mai am un copil. Celalalt copil. De trei zile mai am un copil. Un copil care nu ma aude, pe mine sau pe altii. Un copil care si-a pierdut vorbele cu inteles si a nascocit altele fara. Tipete si sunete. Un copil care vrea sa mearga ca un bebelus. Un copil care sta si se priveste in oglinda vorbindu-si singur, in aceeasi limba neinteleasa. Care nu mai vrea sa manance, nimic. Care nu mai vrea sa se imbrace, sa se incalte. Un copil absolut depedent pentru orice. Care nu mai vrea sa iasa din casa. Un copil care atunci cand i se vorbeste tipa si loveste. Un copil care se intinde pe jos si refuza sa se ridice privind in gol. Un copil care la cel mai mic disconfort tipa cat il tin plamanii. Unul care nu ma mai aude si nu ma mai vede dacat atunci cand crede ca ramane singur. Iar atunci o face prin urlete de nedescris. Un copil pe care incerc sa-l cunosc, din toate puterile sa-l cunosc si sa-l inteleg. Si sa-l iubesc. Si nu pot. Si-mi face sufletul mii de bucati. Mii. Un copil care ma distruge cu suferinta lui pe care nu i-o pot alina. Suferinta venita din teama pe care nu si-o poate controla si intelege si atunci fuge in timp acolo cand era inca un bebelus. Atunci cand nu i se cerea nimic. Cand nimeni nu-i cerea sa stea inchis intr-o camera cu oameni si copii straini, departe de mama lui. Un copil care se lupta cu o frica mai mare decat el. Un copil care a trimis-o departe pe fetita mea... De trei zile copilul meu este altul. Si ma lupt cu durerea si furia ca nu pot face sa fie bine.

 

 

Trei zile de gradinita mi-au facut sufletul bucati! Si nu, nu vreau sa aud ca toti trec prin asta! Pentru ca nu toti trec prin asta. Nu toti au regresii la stadiul de bebelus. Nu toti tipa si urla ca niste animale incoltite. Nu toti se inchid in ei. Nu toti sufera in asa hal incat slabesc 2 kilograme in 3 zile. Nu toti au cearcane cat capul. NU, nu toti! Probabil ca foarte putini. Da, sunt si copii care isi trimit ei parintii la plimbare si ma bucur pana la lacrimi pentru ei si pentru parintii lor. Sunt si copii care plang, unii chiar mult. Foarte mult. Dar sunt si copii ca Matilda. Greu de inteles, dar sunt.

 

Si nu vreau sa aud ca EU am o problema de separare, ca doar dement sa fii sa vrei sa-ti vezi copilul intr-un asemenea hal doar ca sa-i "justifici" atasamentul fata de tine. Iar eu despartirea de ea mi-am plans-o acum doi ani si patru luni cand plecam ca un zombie la munca si ma intorceam seaca inapoi. Am suferit pana cand mi-a amortit sufletul pentru nu puteam sa fiu langa ea. Deci eu sunt tabacita bine, nu trebuia sa astept gradinita ca sa-mi traiasc eu dramele de mama. Am plecat pe drumul asta plina de incredere, stiind ca va fi dificil si ca va avea nevoie de timp si blandete. Ca nu este obisnuita cu reguli si program impus, ca-i este greu sa stea fara oamenii ei, dar n-am visat vreo clipa ca o va anula intr-atat. De trei zile si nopti rascolesc tratate de psiholgie pentru a gasi macar ceva sa o ajute. De trei zile incerc sa o aduc inapoi, sa gasesc lucrurile care o aduc inapoi si o fac sa fie macar putin din cum era. Si tot ce reusesc seara se pierde intr-o ora dimineata. Niciodata nu m-am simtit atat de neputincioasa, de fara solutii, de fara...

 

 

 

 

 

P.S. De fapt ma simt ca atunci cand avea doar 3 zile si plangea singura intr-un incubator pana adormea de oboseala. Ma simt ca atunci cand vroiam sa fac incubatorul ala praf si sa o iau acasa. Insa acum este mai rau pentru ca eu o pun in "incubatorul" asta din lipsa de solutii.