Matilda, always amazing!

- Mami, tu poti sa te duci sa te culci linistita in camera ta, eu dorm in camera mea singurica!

 

Si cam asta a fost. Atat de simplu. Trei ani mai tarziu s-a desprins de mine si s-a dus in camera ei. La doua luni de viata o mutam in patul meu. Eu epuizata de zecile de curse intre patul meu si al ei, ea prea lunga pentru a mai putea dormi pe lateralul patutului, asa cum ii placea. Am luat-o langa mine, luptandu-ma cu toooate teoriile tampite despre dependenta si alte "pericole", si mi-a luat foarte mult timp sa ma obisnuiesc sa dorm cu ea. Unu- pentru ca am un somn foarte usor si ma trezeste orice miscare, respiratie, sughit, partz, orice. Doi- pentru ca eram intr-o cumplita criza de anxietate ca va muri si eu nu o sa fiu treaza in clipa aia sa o salvez. Nu am dormit decat pe atipite luni intregi. A fost epuizant, dar am fost acolo cand a facut 42 temperatura in somn si a devenit inconstienta. In liniste, din senin, fara niciun semn. Am simtit-o ca dogorea si auzeam sa respira putin altfel. Am fost langa ea sa o salvez, avea doi ani. Sunt convinsa ca daca atunci ar fi fost in patutul ei sau in alta camera, acum nu as mai fi avut un copil intreg.

 

Deci am impartit acelasi pat timp de trei ani. Mai mult, nu am lipsit niciodata de langa ea. In toti astia trei ani au fost trei ocazii cand am plecat inainte sa adoarma, dar  am fost acolo cand s-a trezit. In toti anii astia a fost alaptata seara de seara, ba chiar noapte de noapte pana acum 2-3 luni cand a renuntat treptat la suptul de noapte. Si, da, este un copil crescut doar de un parinte si foarte atasat de aceast parinte. Insa, orice copil se desprinde cand este pregatit. Ca nu ma asteptam deloc, deloc, deloc ca aceasta desprindere sa se intample acum? Chiar nu! Nu dupa saptamana asta la gradinita, nu dupa tot ce am indurat in ultimele 5 zile. De cand ne-am mutat i-am spus ca poate dormi oricand in camera ei. Atunci cand va vrea. Si daca vrea. Iar daca apoi ii e teama sau vrea inapoi cu mine, poate veni oricand. Toate usile noastre sunt mereu deschise. De fapt, noi de asta ne-am si mutat, pentru camera ei. Un timp dupa mutare a dormit la pranz acolo, dar cu bona. Apoi, a fost spitalizarea din februarie care i-a rupt ritmul si a slabit-o mult, s-a intors in patul meu si dormea cu un tricou purtat de mine in brate. Noptile le-a dormit mereu cu mine. Asa ca surpriza de aseara a fost... Am stat in pat si am privit tavanul, o tot asteptam sa o aud lipa-lipa pe hol. Dar ea deja dormea dusa, iar eu nu stiam ce sa fac singura in tot patul. A fost...

 

De fapt, a fost asa cum este ea. Un copil mereu uimitor. Si cred ca a vrut sa-mi aminteasca asta. Si sa-mi aminteasca despre cum a facut tot ce a facut pana acum. Intr-o zi s-a hotarat brusc ca ea merge, chiar daca inainte abia statea in fund si nu se mai ridicase niciodata in picioare. Cum intr-o zi a decis ca vorbeste, si a vorbit chiar daca inainte nu zicea decat 10 cuvinte. Si tot ce a facut, mereu intai in mitea ei si apoi perfect si la exterior. Asa cum stie ce am in fiecare sertar fara sa-l fi deschis ea vreodata, asa cum stie ce simtim si atunci cand nu vrem. Mi-a adus aminte ca trebuie sa am incredere in ea si sa-i accord timpul pentru a putea face totul singura. Acum doarme in camera ei somnul de pranz. La fel, simplu, fara sa stau langa ea, fara supt, fara nimic. Am sarutat-o pe frunte si i-am zis somn usor.

 

Copilul meu mi-a oferit o lectie de intelegere! Dimineata a venit si s-a mai cuibarit putin langa mine. Era vesela si linistita. Copilul meu a crescut!