Despre cum a fost dupa...

 

"Prima data a fost greu, dureros, trecusera patru luni de la nastere si inca nu puteam sa imi expun tot corpul... a fost cu un tricou pe mine si cu lumina stinsa. A fost mult mai greu decat atunci cand s-a intamplat pentru prima data in viata, acum doar corpul era virgin, nu si mintea, poate si sufletul. Mintea stia totul, iar corpul nimic. Sufletul se temea."

 

De foarte mult timp imi doresc sa scriu despre asta. De vreo trei ori am inceput dar articolele au ramas in draft. Fiind un subiect extrem de intim este delicat sa scrii cu sinceritate si deschidere despre el. Si este cu atat mai greu atunci cand ai un blog cu nume si prenume, cand esti un om real cu fapte si vorbe, cand blogul tau are un chip nu mai departe de o simpla cautare pe google. Dar zilele trecute a fost un eveniment si pe bloguri au inceput sa curga articolele despre intalnirea respectiva. In aparenta era vorba despre un Studiu Gallup (“Recâştigă-ţi feminitatea“, despre calitatea vieţii sexuale a femeilor din România), in esenta era vorba despre un produs. Mai multe puteti citi aici. Nu am fost acolo, deci nu despre asta este vorba, dar m-a determinat sa scriu. Sa scriu despre ceva mai delicat, despre ceva ce ma asteptam sa fie adus in discutie, tot despre viata sexuala a femeii. Dar nu a oricarei femei, nu numai din Romania sau Bulgaria, ci despre viata sexuala a femeii care a devenit mama. Ce se intampla cu viata sexuala dupa sarcina? Mai bine spus dupa nastere. Pentru ca acela este momentul cumplitelor schimbari, al metamorfozei femeii, al lipsei de intelegere, al rupturilor si a izolarii.

 

Statisticile sunt cu siguranta interesante, dar eu nu m-am simtit niciodata statistica. Sunt o femeie complexa, cu trairi complexe, atat fizice cat si emotionale. Si niciodata nu mi-am simtit feminitatea mai in dificultate decat atunci cand am devenit mama. Imi amintesc ca in ziua testului de sarcina cu doua liniute am vorbit cu cea mai buna prietena, i-am spus ca eu simt ca viata mea de femeie s-a terminat. A inceput sa-mi vorbeasca despre implinirea femeii ca mama, dar eu nu la asta ma refeream. Si nici nu visam atunci cata dreptate se va dovedi mai tarziu ca am avut. La 30 de ani si fix doua luni cand am ramas insarcinata. Iar tot ce se spune despre femeia la 30 de ani este adevarat. Mai ales ce se spune despre maturitatea ei sexuala si despre intensitatea trairilor de natura sexuala. Ceva se schimba si lucrurile devin din bune foarte bune sau din foarte bune si mai bune. Era o perioada in care traiam cu siguranta apogeul vietii mele sexuale. Eram libera, aveam timp, aveam dispozitie, imaginatie, nevoie. Era foarte bine si ma bucuram de ceea ce aveam. Am fost mereu o femeie in contact cu trupul ei, mi-am recunoscut placerile si am explorat ceea ce simteam. Nu cred in "asta nu se face", iar limitele sunt stabilite numai intre cei implicati. Da, este intim, nu-i treaba nimanui ce face fiecare, dar uneori ajuta sa stii. Ajuta sa te cunosti, sa te descoperi si sa cunosti si ceea ce simte celalalt. In acest context a aparut sarcina si am stiut ca acea viata s-a terminat si ca lucrurile nu or sa se mai intoarca asa cum au fost.

 

Sarcina in sine este un carusel hormonal. Treci prin schimbari incredibile- fizice, emotionale, sexuale. De la perioade cand te simti o zeita, la perioade cand te simti un casalot esuat la mal. De la perioade cand iti vine sa versi numai la ideea de sex, la perioade cand ti-ai ingesui partenerul in scara blocului. Daca sarcina este sanatoasa s-ar putea sa o si faci :). Despre ce se intampla cu sufletul tau atunci cand in tine creste viata... cititi pe larg in tot blogul de fata. Apoi vine nasterea. Naturala, in cazul meu. Si orice ti-ar fi povestit prietenele, mama, orice ai fi citit prin carti este egal cu zero fata de ceea ce simti. Fata de ce furtuna te ia pe sus si cand te lasa inapoi pe pamant, pai, cand te lasa inapoi te lasa alta. Nu mai esti tu. Te-ai schimbat, s-a schimbat totul. Din femeia care iti apartineai ai devenit femeia mama, si esti a lui, a noului venit care a trait si respirat prin tine. Si totul, dar totul este intr-o alta lumina. Si nu realizezi cat de mult pana cand nu trec cele 6 saptamani de gratie pe care maria sa medicul le-a stabilit arbitrar drept perioada de refacere. Adevarul ca esti atat de fascinata de noua ta viata, atat de acaparata de noul venit pe lume, atat de coplesita de tot ceea ce inseamna viata de mama incat nici nu ai avut timp sa e gandesti oare "pe jos" ce mai e. Libidoul meu pe unde mai este? Energia mea sexuala unde este? De fapt simti ca nu mai este acolo, dar te simti usarata de asta, lipsa lor iti da timpul si dispozitia de a fi 100% a copilului. Iar sase saptamani trec intr-o clipa.

 

Pentru mine primul raport sexual a fost la patru luni de la nastere. Atunci am simtit ca pot, atunci am simtit ca vreau. Acesta a fost procesul natural si nefortat de nimeni. Atunci am avut curaj. Din pacate sau din fericire eu sunt parinte singur si nu a existat langa mine si cealalta jumatate cu nevoile sale. Pot doar sa realizez cat de infinit mai greu ar fi fost daca mai  era acolo un om cu nevoile lui. Cu aceleasi nevoi (aproape) neschimbate de sarcina si nasterea prin care am trecut eu. Un om care ar putea empatiza pana intr-un punct dar care, pana la urma, sa-si doreasca si locul lui inapoi. Pentru ca si asa, oricat ar fi de dedicat si de iubitor de familie, barbatul isi simte locul luat. Si asa si este. Spun ca a fost din fericire pentru ca am putut sa aleg singura momentul cand m-am simtit pregatita. Refacerea fiziologica dureaza mult mai mult decat cele 6 saptamani. Ma si amuza, in conditiile in care am avut si reactia alergica la firele folosite pentru refacerea rupturilor si a epiziotomiei la 6 saptamani eram aproape ca dupa nastere. Ranile erau departe de a fi vindecate. Si in mod clar incompatibile cu orice idee de viata sexuala. Daca ai avut nesansa sa ti se faca si epiziotomie va dura pana spre doua luni ca sa simti ca acolo nu mai este o rana deschisa. Durerea si disconfortul pot persista si pana la un an. Nasterea naturala traumatizeaza vaginul, il raneste. Refacerea dupa nastere este lunga si dureroasa, de fapt in majoritatea cazurilor este asa. Iar un astfel de traumatism nu este depasit usor nici psihic. A fost o agresiune. Oricat de minunat este sa aduci un copil pe lume, fizic a fost o agresiune. Iar creierul tau asa isi aduce aminte si te face sa-ti fie teama. Iti va fi teama de durere, de ranire, de lipsa functionalitatii. Iti este teama si de lipsa de placere, de lipsa de senzatii, de largirea vaginului. Pentru ca circula mult prea mult mitul femeii care a nascut si a barbatului care "nu mai simte nimic" in timpul actului sexual. Supriza va fi ca problema este exact inversul- lipsa largimii.

La ce sa te astepti fizic? Vaginul s-a intins, a fost taiat sau s-a rupt in mod natural. Oricine a vazut un vagin si oricine a vazut un bebelus. Diferenta de gabarit evidenta. Ehh, bebelusul si-a facut loc si a iesit pe acolo, in mod miraculos- as zice. Deci trauma fizica este mare. Oricat am vrea sa ne facem ca ploua, ca acei copii minunati nu au iesit pe unde au iesit... dar asa s-a intamplat. Si este bine sa iti privesti copilul, si capul lui, si sa intelegi ca aceea este dimensiunea la care a ajuns si vaginul tau. Si mai ales sa intelegi ca pentru a isi reveni are nevoie de timp. Este absolut normal sa simti teama. Si trebuie sa-i vorbesti si partenerului despre asta. Pentru ca inceputul va fi dureros si nu trebuie grabit. Imi amintesc ca primele incercari ar fi fost chiar amuzante daca nu ar fi fost atat de dureroase. Dureros pana la pierderea oricarui curaj de a mai incerca. Vaginul isi pierde flexibilitatea, atat din cauza ranirii cat si din cauza hormonilor. Pe langa pierderea flexibilitatii nu mai exista nici lubrefierea. Lubrefiere direct asociata cu dorinta si placerea femeii. Dar in principal cuazele sunt tot de natura hormonala. Si in cazul femeilor care nu au trecut printr-o nastere naturala aceste doua probleme sunt prezente dupa sarcina. Iar daca mama si alapteaza, ele sunt cu atat mai pronuntate. Este normal si isi vor reveni cu timpul. Eu am simtit nevoia sa ma duc la medic pentru a ajuta cu refacerea. Pentru ca lucrurile stateau atat de rau incat trebuiau ajutate. Senzatia era ca a fost "prins prea mult la cusatura". Multi glumim pe tema asta, dar nu este nimic placut. Cand diametrul nu permite niciun fel de penetrare sau una foarte dureroasa este un semn ca ar trebui sa mergeti la medic. Stiu ca nu aveti niciun chef sa se mai uite cineva acolo sau sa va mai provoace durere, dar depasiti momentul si faceti o vizita ginecologului. Imi amintesc ca eu ii spuneam despre ce simt fizic si el imi tot explica despre atasamentul meu fata de copil, ca asta impiedica buna functionare sexuala. Lucru perfect valabil daca intre dragostea pentru copil si afectiunea pentru partener ar fi existat vreo legatura sau concurenta, in cazul meu nu se punea problema. Am cam sarit atunci calul si i-am spus ca nu din dragoste pentru copil nu se intampla nimic pe jos (nu tocmai in cuvintele acestea) si m-a crezut. M-a consultat si mi-a dat tratament hormonal cu ovule pentru a ajuta cu refacerea tesutului si a mucoaselor. Chiar a ajutat. Sunt sigura ca daca as fi stat asa as fi intrat intr-un cerc vicios al neplacerii si una ar fi determinat-o pe alta. Deci nu ignorati si nu va simtiti rusinate. Mergeti la medic. Nu strica nici excerictiile pentru refacerea zonei pelvine, exista si cursuri de gimnastica dedicate. Te vor ajuta sa reintri in contact cu tine si acele parti ale corpului pe care vrei sa le faci pierdute.

Libidoul? Libidoul este "cheful" de a face sex. Daca la aspectele fizice ma asteptam, la "moartea" absoluta a libidoului nu. Natura a facut femeia in asa fel incat dupa nastere sa isi vada de pui. Hormonii preiau controlul si te lasa fara energia sexuala. Esti mama si atat. Esti orientata spre a hrani, ingriji si proteja copilul. Sex? Ce-i ala? La inceput nici nu m-am gandit, eram atat de concentrata pe copil, ata de fara timp, de nedormita, de obosita incat nu m-am gandit deloc. Apoi au trecut o luna, doua, trei.... si am inceput sa imi dau seama ca lucrurile s-au schimbat profund. Schimbarea m-a speriat. Nu aveam niciun fel de impuls sexual. Ma gandeam cu groaza cum ar fi fost daca langa mine ar fi fost si un barbat cu nevoile lui de intimitate. Chiar si cuvantul acesta- intimitate- isi pierduse sensul. Dupa ce 9 luni esti expusa, controlata, verificata, dupa ce ai nascut cu tot ce prespune asta- intimitatea isi pierde sensul. Pentru ca altfel nu ai face fata acestui exibitionism fortat. Imi amintesc cand am iesit prima data singura pe strada. Fara burta si fara copil. Ma simteam goala, era ca si cum as fi iesit in fundul gol pe strada. Din omul care mergea cu privirea sus pe mijlocul drumului acum imi venea sa ma preling pe langa pereti si sa nu ma vada nimeni. Intamplator acea perioada a coincis si cu un varf al atractivitatii. Mai frumoasa si mai sexy decat atunci nu am fost niciodata. Corpul meu nu suferise modificari neplacute, o mica urma de burta, sanii erau cu doua numere mai mari, in timpul sarcinii slabisem, din exterior aratam mai bine ca niciodata. Din interior... nimic. Uram ideea in sine. Nu doream sa trezesc reactii sexuale, nu doream sa fiu privita ca o femeie. Eram chiar agresiva la orice intentie sexuala orientata catre mine. Imi aparam maternitatea asa cum o fac animalele. Asa cum fac toate femelele acestei lumi. Nicio proaspata mama din regnul animal nu este dispusa spre imperechere, asa ne-a facut natura. Iar cum intre animale nu exista relatii si "obligatii conjugale" femelele isi vad linistite de puii lor. Insa pe noi, ca fiinte relationale, ne sperie. Te sperie lipsa de chef, de atractie, de dorinta. Te sperie dorinta neschimbata a celuilalt. Ti-e teama sa nu isi indrepte dorinta in alta parte si cedezi obligatiei. Ne mai revenim? Da, daca ne acordam rabdare si timp. Da, in timp. Si cand spun in timp, spun un an. Cam pe la un an de la nastere se aseaza lucrurile in asa fel incat sa le numesti "normale". Cam pe la doi ani dupa pot sa apara iar scantei. Dar pentru asta este nevoie de timp si de intelegere, de rabdare si de redescoperire.

Psihic si emotional? Aici este cheia, aici este greul si nebunia. Psihic duci o lupta grea. Cu schimbarea, cu tine, cu partenerul, cu datoria fata de copil. Intervine frustrarea, nemultumirea, nerabdarea. Stii cum ai fost si vezi cat de diferita esti acum. Psihic esti alt om. Si cel mai important este sa constientizezi si sa accepti asta. Nu mai esti al tau si al partenerului, esti al copilului. Ii apartii trup si suflet. Este greu sa iti imaparti timpul si stropul de energie care iti mai ramane. Prin oboseala, sani durerosi, emotii si confunzii sa poti sa-i acorzi si celuilalt atentie. Daca alaptezi aceasta senzatie de apartinere este cu atat mai profunda. Eu nu ma puteam dezbraca, pur si simplu. Si nu pentru ca ma simteam neatragatoare. Nu puteam sa-mi expun sanii pentru ca erau ai copilului, de atins nu mai spun, era zona interzisa. Isi pierdusera orice conotatie sexuala sau erotism. Erau sursa de hrana si de alint a copilului. Nici abdomenul care inca mai purta urma sarcinii, inca simteam nevoia sa-l protejez. Am avut norocul ca in rest sa fiu impacata cu trupul meu. Am, insa, prietene care au suferit transformari greu de acceptat. Chiar deformari. Din femeile tinere si frumoase au devenit... de nerecunoscut pentru ele si pentru partener. Le-a fost extrem de greu sa se accepte asa si mai greu sa se iubeasca asa. Daca nu chiar imposibil. Chiar daca partenerii lor le vedeau tot frumoase, uneori chiar mai frumoase. Este greu sa accepti ce s-a intamplat cu trupul tau si ca nu va mai fi niciodata la fel. Este greu sa-ti regasesti feminitatea sub toate aceste schimbari si sub "dusul" de hormoni care iti spune ca nici nu trebuie sa ti-o regasesti. Doar amintirea celei care ai fost se mai razboieste cu ceea ce esti acum. Dar trebuie sa-ti faci timp pentru tine, sa te redescoperi. Sa-ti faci timp pentru partener si sa-l ajuti sa te redescopere. Daca simti ca nu o poti face singura (singuri) cauta ajutor specializat, vorbeste cu un psiholog. Iti poate explica mult mai bine procesele complexe prin care treci, la unele nici nu te-ai gandi. Cum ar fi teama de o noua sarcina. Multe femei intarzie reluarea vietii sexuale din teama de a nu ramane iar insarcinate. Subconstient stiind ca nu mai pot face fata unei noi sarcini.

De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca vreau sa stiti ca este normal. Pentru ca atunci cand am trecut prin toate astea as fi vrut sa am confirmarea ca nu am luat-o eu razna, dar nu din carti, ci de la un om real. Ca nu exista termene si reguli, ca sase saptamani sau sase luni inseamna acelasi lucru atunci cand vine vorba de ce simte cineva. Ca aproape toate am trecut prin schimbari, prin dureri, prin lipsa libidoului. Este normal sa te simti si furata, si nedreptatita, este normal si sa te revolti si sa-ti vrei viata ta inapoi. Este normal sa te simti neatragatoare, sa-ti vezi corpul modificat, sa nu iti placa partile care "atarna". Este normal sa nu vrei sa-ti fie atinsi sanii, sa-i vezi ca pe ceva ce apartine copilului. Este normal sa-ti fie teama de durere, de lipsa functionalitatii. De lipsa placerii. Multe dintre temerile tale se vor adeveri, si asta este normal. Chiar daca foarte putine recunosc asta, chiar daca nu vor sa vorbeasca pentru ca nu vor sa-si expuna partenerii sau sa-i jigneasca cu ceva. Nimeni nu vorbeste cu placere despre lucruri intime si delicate. Intreaga ta viata s-a schimbat, rutina, casa, mancarea, patul, spatiul. Dar trebuie sa intelegem ca este ceva normal si ca toate mamele au trecut prin asta. Chiar daca este foarte greu de acceptat. Maternitatea ne-a schimbat. Important este sa intelegem in ce fel si sa ne acordam timpul pentru a ne redescoperi ca femei senzuale. Sa ne dam timp ca hormonii sa se linisteasca, sanii sa-si revina doar la a fi parti ale corpului, vaginul nostru sa redescopere si senzatiile placute, sa se vindece si sa uite de trauma prin care a trecut. Orice grabire a procesului poate face mai mult rau decat bine. Nu-i ca atunci cand scoti o masea, repede si ai scapat. Vorbiti cu cel de langa voi si ajutati-l si pe el sa inteleaga aceasta schimbare. Sa intelega ca este ceva normal si ca nu este vina nimanui. Este viata in cea mai pura manifestare a ei. Lucrurile or sa fie iar bine, foarte posibil sa fie chiar mai bine. Merita sa asteptati :). Intre timp puteti incerca alte forme de manifestare a afectiunii si atractiei fata de partener.


Recomand o resursa de incredere pentru tot ceea ce inseamna pre-sarcina, sarcina, nastere, post- sarcina si nastere: Baby Center.