sâmbătă, 17 august 2013

Multi am avut, putini mi-au mai ramas

Nervii, ca despre ei vorbesc. Eu sunt un monument de rabdare, poti sa joci tzontzoroiul pe nervii mei foarte mult timp pana sa-mi sara mustarul. Cu astia mici ce sa mai zic, chiar si inainte sa fiu mama, ma puteam juca si 5 ore acelasi lucru, nu ma plictisesc si nu ma enervez. Pot sa le explic si sa imi explice de o suta de ori, le repet si ii ascult. Dar de cand a sarit fi-mea de doi ani si mai ales pe fondul unei oboseli care incepe sa devina stare de fapt, nu prea mai sunt asa de zen. Uneori chiar ma surprind foarte nervoasa din niste nimicuri pe care de obicei le priveam cu amuzament. Booon. Si cum teoria mea de baza in ale cresterii de copii este consecventa, trebuie sa numar pana la 10 100 si sa nu ii transmit copilului semnale confuzatoare. Nu poti acum sa razi si in alta zi sa-ti vina sa dai cu el de pamant pe acelasi subiect. Ca asta e "parenting schizofrenic", cel mai periculos stil de a creste un copil- parerea mea. Asa ca numar, raspir adanc, parasesc perimetrul ca sa ma limpezesc de nervi si sa nu pice ea victima lipsei mele de autocontrol.
 
Mai nasol este cand suntem pe strada, nu am unde pleca, nu am cand sa mai numar, sa ma mai linistesc, sa gasesc alte solutii. Si de obicei pe strada ii vin ideile si capriciile cei mai mari. De fapt ideea ei e singura- sa o iau in brate. Se intampla rar sa vrea in brate, de obicei pentru ca eu am gresit si am extras-o dintr-un loc prin luare in brate. Si atunci ea ce zice- pai, daca tu vrei sa plec de aici si ma iei pe sus, ia-ma!. Dimineata iesim noi din pensiune cu planul sa gasim magazinele si sa cumparam lucruri "vitale"  (cum ar fi deodorant pentru mami, uitat acasa fiind el) si o jucarie din plus. Ieri, la masa, cei 4 copii de la masa vecina aveau toti cate o jucarie de plus dupa ei. S-a uitat cu ochii ei de caprioara la mine si a zis ca vrea si ea... Mna, o sa mergem si luam si noi. Asa ca azi am luat-o la picior spre "in sus". La prima curte de langa noi fatalitate: un loc de joaca si portile laaarg deschise. Doamna din curte (gazda) cum o vede asa dragalasa o invita sa se joace. Ce sa mai dau eu cu stai ca avem un plan, stai ca sunt ude, stai ca unele sunt ale turistilor care stau acolo. S-a pus pe calarit jucarii si jucat fotbal. Dupa vreo 15 minute ii spun sa noi trebuie sa plecam. Da' de unde. Pana la urma o conving ca mai gasim si alte jucarii (stiam ca e un parc mai sus) si o iau in brate sa plecam. Cand zece pasi mai tarziu dau sa o pun jos se agata ca maimuta de mine. Niu si niu. Mai, mamica, stii ca ma doare rau spatele, nu te pot duce in brate. (Asa iti trebuie daca nu ai gasit alta metoda sa o iei de la jucarii, na!). Mai, frate, si se pune pe plans. Iar Matilda nu plange si ea ca un copilas. Ea jeleste cu lacrimi pana in barba, cu sughituri si suspine, cu vaitat de zici ca cel putin o omoara cineva. Eu tot ii explic calm ca nu pot, ca uite mergem amandoua pe jos, ca mai stam putin si ne odihnim. NIUUU! Waaaahaaa!
 
Pe la porti incep sa apara oamenii tulburati din linistea orei 10. Toti ma privesc de parca sunt un balaur cu sapte capete toate pregatite sa manance copilasul asta frumos si nevinovat. Pe mine e clar ca nu ma aud ce-i explic. Inca vorbeam incet si calm. Se vede doar cum eu stau impasibila in fata zbuciumului propriului copil. Mama denaturata si cremenala. Urasc scenele astea din strafundul sufletului, mereu le-am considerat esecul parintelui de a preintampina o astfel de criza. Nu copilul este vinovat, parintele este! Simt cum incep sa transpir de nervi si cum ma apuca tendintele de a-i spune ca-i frig doua la fund. O stii ce-i aia? Nu-i spun pentru ca eu nu o bat si nu o amenint. Nici nu am ambitii prostesti fata de un copil de doi ani sa vedem "cine e mai tare". Daca m-ar fi tinut fizicul o luam de la inceput in brate si am fi fost amandoua fericite. Ii explic frumos ca ma doare spatele, ca o iubesc si ca vreau sa o duc in brate, dar nu pot. Clipa in care vrea sa ma ocoleasca si se zmuceste din mana mea in mijlocul strazii. Strada pe care trec masini. Imi sta inima, vad rosu si o trag de mana tipand la ea. Oamenii din jur privesc... Zic, ok, astia nu au gresit cu nimic, oricum nu te apuci sa "faci educatie" pe strada, o iau in brate. Oricat i-as fi explicat era in transa, nu ar fi rationat sub nicio forma. Fac 10 pasi si nu-mi mai simt piciorul cu problema din coloana. Ma asez cu ea pe vine si o pun jos. Incep i-ar sa-i explic despre faptul ca mami are buba rau la spate si nu poate sa o duca in brate. Ca mai stam si ne mai odihnim daca e obosita. Nu cred ca m-a auzit pentru ca-si umfla plamanii pentru a elibera un ragnet cum numai ea stie. Simt ca ma ia si pe mine plansul. Daca as fi fost intreaga pana acum eram sus cu ea in carca. Nu e un copil capricios sau "rasfatat", eu gresisem si ea se comporta in concordanta.
 
In timp ce stateam cu ea jos si incercam sa aflu ce o face atat de nefericita si de ce este musai sa o iau in brate... ma trezesc cu o femeie tanara- la un 30 de ani- probabil ca iesise dintr-o curte, la 10 centimetri de nasul meu privindu-ma insistent. Ma uit la ea, ea se uita la Matilda si-i intinde o ciocolata. Deci daca pana in clipa aceea mai aveam o faramita de stapanire de sine... Ma uit la ea, de fapt incerc pentru ca statea atat de aproape de mine incat nu puteam focusa pana la ea, si o intreb daca ea gandeste. Ma priveste la fel de insistent si amenintator. Incerc sa-i spun ca nu este ok deloc, ca nu intervenim intr-o situatie care nu ne priveste mai ales ca nu era o situatie de violenta care sa presupuna salvare. Si mai ales nu te trezesti tu, un strain, sa oferi o ciocolata copilului suparat. Ma ignora complet si isista cu ciocolata catre Matilda. Copilul care nu stie despre asemenea manevre de impacare/recompensare si mai ales ca ea stie ca cicolata nu e pentru copii, ma priveste printre lacrimi si tot incearca sa scape din apropierea nenaturala a femeii. (Nimic nu o tulbura mai rau decat un strain intrat brusc in spatiul ei intim). Aceasta nimic... Si atunci au explodat nervii mei si asa putini. I-am spus ca daca pe fi-mea nu o bat, ca-i copil si e al meu, pe ea s-ar putea sa o incing nitel sa reconsidere astfel de interventii. M-a privit iar staruitor si fara cuvinte si a plecat. Pot doar sa-mi imaginez ce era in mintea ei si cum se vedea scena din exterior. Dar ea nu cred ca-si imagineaza pentru o clipa ce a fost in a mea.
 
Pentru ca Matilda era deja intr-o stare din care nu o mai scoteam cu nimic am luat-o in brate si am mers pana mi-a amortit si celalalt picior si ne-am asezat pe niste trepte. Unde mi-a dat lovitura de gratie: tzitzi. M-a bufnit rasul. Tzitzi pe trepte in mijlocul orasului. Transpirata, plina de nervi, cu dureri prin toti nervii existenti, cu riscul sa nu ma mai pot ridica de jos... copilul vrea san. Daca nu am convins-o eu ca nu o pot duce in brate, cum o conving ca nu pot sa-i dau san in clipa aia?! Uimitor... cand i-am repetat cu calm a suta oara situatia, a inteles. M-a luat de mana sa mergem sa cautam ham-ham- jucarie. Apoi mi-a spus ca mami are bucu (bubita) la spate si o doare. Am dus-o in parc cum am promis. Ne-am dat in jucarele. Ham-ham nu am gasit. Dar am gasit calut de tras dupa ea (sau inainte, ca se pare ca ei asa i se pare mai logic) si a fost foarte fericita. Eu inca nu-mi simt piciorul stang dar sper sa-si revina pana duminica pentru ca frumoasa gara din Sinaia nu are rampe si trebuie sa cari bagajele pe scari prin pasaj. Maine reluam traseul, vreau sa ma duc sa discut calm cu doamna interventionista de astazi. Poate ii duc si o ciocolata.
 
Pentru mine este cumplit sa nu pot face un lucru atat de simplu cum ar fi sa o iau in brate cand cere... Nu mai spun ca nu ma pot juca asa cum isi doreste ea si cum ar fi normal. Deci cand vedeti un parinte care nu se indupleca sa-si ia copilul in brate poate va ganditi si ca acesta nu poate fizic sa faca asta, nu pentru ca este un parinte rau. E doar un parinte la trei secunde distanta de a plange si el mai rau decat copilul.
 
 

 
N.B.- eu am discopatie lombara cu doua hernii de disc, compresie de nervi sciatici, deplasare si fractura de vertebre in zona sacrala/lombara. Teoretic nu am voie sa car, ridic, port nimic mai greu de un kg. Practic...
 

7 comentarii:

  1. tu esti o mamica speciala. si nu glumesc! sunt sigura ca Matilda este un copil bun si te va intelege oricand vei avea nevoie. restul lumii nu conteaza.va pup!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Mariuta abia asteptam si bebelica ta.

      Ștergere
  2. fete dragi si frumoase...de ce nu luati caruciorul dupa voi? io nu plec de acasa fara carut, tocmai pt situatii d-astea. Intreb si io, nu da cu pietre :P

    RăspundețiȘtergere
  3. Aaaa, pai pentru ca e fetita maaaare. Nu mai vrea im carut de aproape un an. Iar noi acum suntem singure la munte cu trenul si un troler cat ea. Carutul ar fi fost bun, dar la vale :))).
    Azi a mers mai mult de 3 km pe munte pe aici si n-a zis nici car. Merge foarte mult si bine pe jos. Ei altele i se acumulasera de vroia in brate.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am inteles. :) Bravo voua!
      Si al meu ar merge pe jos fara probleme, dar crezi ca merge cu mine de mina? n-ai sa vezi. Zici ca il omori daca il pui sa dea mina...si ma trezesc cu el ca sare in strada ,la masini sau il pierd pe cine stie unde. Asa ca n-am de ales, decit sa ma car cu carut dupa mine...Nu-mi vine sa cred cit de diferit e fata de sora-sa. Polul nord si polul sud, I tell you.

      Ștergere
  4. Of, imi pot imagina cate situatii din acestea vor aparea si in viata mea de mama singura, si soon. :) Pana atunci, eu iau aminte de la alte mamici din jurul meu, including you, Miruna, ca sa am exemple si sa stiu si eu cum ma voi comporta in atare situatie. Esti o mamica speciala, sa stii, iar fetita ta e un copil iubit! :) Va pup cu drag pe amandoua!

    RăspundețiȘtergere
  5. Offff...asta a fost doar un mic impediment..peste care ati trecut...iar ea e o fetita fff intelegatoare si frumoasa..si intradevar e greu sa nu ii poti oferi lucruri simple..de baza...dar sunt sigura ca se compeseaza cu multe altele. Mi-as dori sa mearga si Maria mea macar pe jumatate....pe jos..nu in brate sau carca..cand e cu noi aproape ca nu merge pe jos
    ..la 2.7 ani
    RODICA

    RăspundețiȘtergere