Exercitiu de umilinta

Eu nu prea sunt genul asta de om, sa stau in banca mea, sa nu vreau mai mult, sa nu cer mai mult, sa nu am pretentii. Nah, nu sunt perfecta, slava Domnului. A nu se intelege ca sunt aroganta sau nesimtita, de multe ori pretentiile invocate sunt fata de mine, in primul rand fata de mine. Dar astazi m-am simtit superficial de nemultumita de niste mici detalii ale vietii care in economia cea mare a existentei se pierd in neimportanta. Am simtit nevoia sa plec putin capul, sa multumesc pentru ce am si sa nu ma mai plang pentru ce nu am.

De dimineata vorbeam cu Andreea, cumnata mea. Noi ne mai lamentam asa una alteia, cand nu ne aude nimeni, ca ce nasoala e viata cand esti prea gras/prea slab, cand ai cicluri sau nu ai, cand ai ovare polichistice, cand ai PMS, ca avem o piele de tot rahatul - a mea prea grasa, a ei prea uscata. Avem constitutii si probleme adiacente diametral opuse. Privind problemele din lumea mea de om care s-a chinuit mereu cu kilogramele poate ca nu intelegeam dramele prin care trece o persoana foarte slaba. Slabul e de invidiat, nu? Ea mi-a povestit cum a fost lumea ei in copilarie, in adolescenta, cand era umilita si marginalizata pentru ca era prea slaba. Asa cum noi, astia mai grasi, cautam artificii vestimentare pentru a ne camufla, asa si ea cauta metode sa para mai grasa. Atunci am inceput sa vad lucrurile si din celalalt unghi. Sa fii altfel decat "normalul" e mereu greu.

Astazi vorbeam (iar) despre piele. Si a mea si a ei a luat-o mai mult ca niciodata pe campie. Am reluat sirul interminabil de vizite la dermatolog. Cred ca o specializare mai ambigua decat dermatologia... Eu cred ca am fost la 20 de dermatologi pana cand unul (anul asta, a se citi 2012) mi-a facut o cultura bacteriologica corecta si am aflat intr-un mare final ce-i cu pielea mea. Am o acnee rezistenta la orice, si cand spun orice sa ma credeti pe cuvant. Am incercat orice tratament posibil, mai putin unul care din punctul meu de vedere este imposibil - ROACCUTANE. Si sa raman toata viata cu ten adolescentin si tot nu as merge pe ideea asta. Cred ca ar merita un articol separat tratamentul asta "minune". Deci de la antibiotice pentru luni de zile, hormoni (anticonceptionale), creme, lotiuni, potiuni, babisme, ceaiuri, argila, cosmetica, laser... tot. Cel putin tratamentul cu laser... si asta merita o abordare separata. A costat 2000 de euro, un chin infernal, rezultatul... absolut nesatisfacator. Deci prin primavara, epuizata complet de revenirea in forta a problemelor cu tenul, m-am dus iar la medic. Las la o parte reactia de "eu nu am mai vazut asa ceva la o DOAMNA", se referea la eruptia pe care o am acum pe spate, nu e nici la 10% din ce a fost in timpul sarcinii. Era ceva minor. Doamna dermatolog a recoltat pentru parazitologie si pentru bacteriologie siiii soc, soc, soc a rezultat ca am cantonat pe piele minunatul de Stafilococ Auriu, rezistent la toate antibioticele care se prescriu in mod curent pentru acnee (eritromicina). Tulpina mea este sensibila la un antibiotic pe care ginecologul mi l-a prescris acum doi ani dupa pierderea de sarcina. Abia acum mi-am amintit ca atunci imi trecusera complet, la momentul respectiv nu-mi statea mintea la cosuri. Doar ca pentru videcarea completa abordarea trebuie sa fie pe o perioada mai lunga de timp si completata cu lotiuni dedicate aplicate pe piele. Deci se pare ca o sa scap, la 32 de ani, de acnee, cel putin de supra-infectarea ei. Se va intampla dupa ce nu mai alaptez.

Andreea are o problema inversa, o piele foarte uscata.  Nu ne-am astepta, dar pentru cei cu pielea uscata solutiile de ameliorare sunt si mai putine. Putine lucruri functioneaza fara a declansa un efect in lant de alte neplaceri. Cel mai amuzant a fost cand ultimul dermatolog i-a recomandat Skinoren pentru ca ar avea acnee. Evident ca nu are asa ceva iar crema cu pricina i-ar provoca arsuri grave. NU se aplica pe genul ei de ten. Deci minunatii medici din Romania.

Si uite asa in timp ce bitchy-uiam noi de dimineata ne-am oprit, amandoua din acelasi motiv si am scris aproape simultan "bine ca avem copii sanatosi". Normal ca bine, dar la ce ne-am gandit? Ne-am gandit la cazul acestei fetite, citisem amandoua parte din cazul ei pana in momentul in care nu am mai putut citi. Aceea a fost clipa cand ne-am plecat capetele si ne-a fost rusine cu noi. Suntem niste oameni sanatosi cu niste cosuri pe piele, asta cu siguranta nu o sa ne omoare. Ne poate deranja estetic, mai mult pe noi decat pe cei din jur. Lor le pasa mult mai putin decat avem noi senzatia. Dar avem piele, e pe noi, nu pleaca in mod normal nicaieri. Putem sa ne atingem, sa ne imbracam, sa ne dezbracam, sa ne strangem in brate, sa clipim, sa facem pipi, sa mancam. Suntem sanatoase, in limite de bun simt. Avem niste copii sanatosi si frumosi de intoarce lumea capul. Deci cam ce mai vrem? Un timp am multumit in fiecare seara pentru ca Matilda e bine, dupa ce am nascut, dupa ce am scapat de toate riscurile si dupa ce groaza s-a estompat a intervenit si relaxarea, am mai uitat sa multumesc. In timp m-am obisnuit cu ideea ca suntem bine. Dar vin zile ca cea de ieri in care mi se umplu ochii de lacrimi si ma uit la ea si sunt atat de fericita si de recunoscatoare ca o am si ca e bine. Ma trec fiorii groazei din sarcina si respir usurata ca nimic grav nu s-a adeverit.

Noi am primit un dar, nu am facut nimic bun ca sa meritam asta, cum nu au facut nimic rau nici cei care nu l-au primit. A facut cumva Dumnezeu/natura/hazardul ca puii nostri sa iasa intregi si sanatosi. Nu cred ca multumim suficient pentru asta, nu cred ca e ceva ce ar trebui tratat ca si cum ni s-ar fi cuvenit. Poate ca nici nu ni se cuvenea, dar am avut pur si simplu NOROC. SMS- 848.