Maritza

S-a nascut pe 27 martie 1916 in mijloc de prim razboi mondial. A si ramas orfana tot atunci. Razboiul lua prea multi si lua asa la intamplare, mame si copii, barbati, bunici. S-a pripasit impreuna cu surorile ei, Vasilica si Tudora, pe la rudele miloase care le-au dat un colt de paine si un loc de dormit. A crescut greu si in lipsuri mari, lipsea hrana,  lipsea apa, hainele de capatat, lipsea viata, lipseau toate. Poate de asta a si ramas o mana de om, mica, slaba, firava. O femeie tare maruntica, dar cu mersul apasat. Cine calca in urma ei ii invata mersul. Tata merge la fel, apasat, pe calcaie. Si el e tot mic, alt copil orfan si chinuit de razboaie.

I-au gasit de tanara un barbat, femeile atunci erau date dupa un barbat pentru ca erau o cheltuiala inutila la casa omului. Cand se nastea o fetita nu era niciun prilej de bucurie, mai ales in vreme de razboi. Ele erau trei fete fara sprijin, copii orfani, cum erau multi altii. El era inalt si brunet. Se zice ca era un om aspru. Nu-l cunoaste nimeni, nici tata nu l-a cunoscut. Ea vorbea foarte putin despre el. Avea o sigura poza cu barbatul ei, tot pe aia a pus-o si pe cruce. S-a alaturat lui printr-un artificiu fotografic, zici ca sunt in poza aia de cand lumea. Se pare ca el i-a dat chipul lui Cristian, fratele meu. Nu stie nimeni, dar asa pare. Marita i-a oferit patru copii. Doi dintre ei, gemeni, nascuti in 42'. Unul fiind tata. Barbatul nu i s-a mai intors niciodata din razboi. A ramas un mort viu sau un viu mort. L-au declarat disparut iar ea l-a asteptat toata viata. Din cand in cand se mai intorceau barbati de pe front, apoi din lagare, ea fugea mereu la capu' satului sperand ca-i vine si ei barbatul acasa. N-a mai venit. Probabil ca a murit ca multi altii la Cotul Donului, acolo au fost dusi ultima data. Nu si-a vazut niciodata baietii gemeni, el a ramas cu gandul ca are doar doua fete. Una dintre ele s-a imbolnavit de tifos si i s-a alaturat, Marita a ramas cu o fata si doi baieti- Sultana, Alexandru si Constantin. Le-a pus nume de imparati, sarmana femeie, spera asa sa le faca un destin mai bun. Pe ala mai negru l-a botezat Alexandru, pe celalalt Constantin. Primele amintiri din viata tatalui meu sunt cum sarea maica-sa cu ei in brate un gard de spini ca sa-i  ascunda intr-un bordei in pamant de bombele care cadeau. Erau bombardate sondele din jurul Ploiestiului.

Acum o suta de ani femeia singura era proscrisa, era vina ei ca a trait mai mult decat barbatul sau ca a trait ea in locul barbatului. Daca traia si in ograda soacrei era cu atat mai rau. Ramasese acolo ca o amintire nedorita a celui ce a fost. Era batuta cu nuiaua cand aduna fructe de pe jos sa-si hraneasca copiii. Copiii ei stiu ce este aia foamete, au mancat frunze si radacini, au adunat pleava de pe camp cand Colectivul le-a luat tot graul muncit. Copiii ei aveau incaltari "cusute" cu sarma, o singura pereche. La scoala erau batuti si umiliti pentru ca nu aveau tata sa-i apere. Pe fata cea mare a dat-o de nevasta la 18 ani unui grec de la oras, era frumoasa si buna si asa a crezut ea ca-i face o viata mai frumoasa, ca o scapa de munca la tara, de foame si de chin. N-a fost asa, grecu' a slugarit-o toata viata, i-a facut 3 baieti, o slugareste si astazi cand e senil si batran. Norocul ei este ca a mostenit resemnarea Maritei, asta cred ca le-a salvat de la nebunie. Baietii au muncit de mici, tata la 14 ani era deja la Ploiesti intr-o tabacarie, apoi la rafinarie. A plecat sa munceasca pentru a-si ajuta mama si familia. Avea 14 ani si vreo 40 ded kile, era mic, slab si brunetel. Uneori ma intreb cum de a trait sa implineasca anul asta 70 de ani. Probabil ca Marita i-a dat si lui din taria ei.

Femeia mica si slaba a crescut 9 nepoti, 6 baieti si 3 fete. Una sunt eu, ultima. M-a iubit si m-a alintat asa cum o mama isi alinta copiii. Era batrana si bolnava, era tare obosita de viata asta a ei, dar cat era de buna. Viata grea nu o inraise, cu toate ca ar fi avut toate scuzele din lume. Ramasese un om bland si bun, daca as fi macar un sfert din ea... Am citit pe undeva ca fetele imita modelul parintesc al mamei, ca oricat ne-am stradui ne raman tarele copilariei, ceea ce am primit sau nu cand eram copii. Ma uit la mine si ma uit la mama si suntem cu totul din alta poveste, asa ca mi-am zis ca stiinta mai da si erori. Intr-o zi cand ma pieptana Matilda m-a lovit o un sentiment de "treaba asta s-a mai intamplat", s-a intamplat de atat de multe ori cand ma jucam in parul Maritei. Atunci mi-am dat seama ca modelul meu matern e ea, ca eu pe ea o urmez, ea a fost mama mea. M-a crescut de la un an pana cand n-a mai fost. M-a crescut cu rabdare si iubire. I-as putea desena mainile si cu ochii inchisi, alea's mainile care m-au alinat, picioarele ei m-au leganat, langa sanul ei am adormit mereu. Cu mama n-am deloc amintiri, mi se rupe sufletul, dar nu am. Alea au fost timpurile si alegerile din ele, dar tocmai asta m-a facut sa imi tin copilul langa mine. O sa o tin mereu, vreau ca Matilda sa-si aminteasca cum miroasea la sanul mamei.

Marita pentru vremea ei cred ca era o femeie frumoasa. In vremurile de acum nu stiu daca frumosul ei se mai incadreaza. Mi-a dat parul, ochii si zambetul ei. Mi-a dat si vocea de-i starneste lu' taica-miu fiori cand ma aude. Marita mea era frumoasa pentru ca era un om bun, zambea cu capul intr-o parte, vedeai suflet senin in ochii ei. Nu ridica vocea, nu certa, nu zicea o vorba rea, nici nu cred ca ar fi gandit vr'una. Acum discutam despre "parinti atasati", pai ea ar fi fost esenta acestei idei. Ne-a crescut in cel mai pur spirit al blandetii fata de copil. Ii zicea lui taca-miu "sa nu bati copiii astia, nu cu bataia ii educi". N-a prea asculatat-o. Ea era convinsa de ideea ca un copil intelege si prin experiente personale se autoeduca. Ne lasa liberi, dar stiu ca era mereu la 5 pasi in spatele nostru. Prima amintire din viata mea este cam de pe la varsta pe care o are acum Matilda, faceam ingeri de zapada langa piata Giurgiului, Marita era cu noi.

Pentru ea intru din cand in cand in biserica, ii aprind o lumanare. Ea credea in Dumnezeu simplu si sincer. Nu-i era teama de el, nu facea nimic din obligatie. Isi comemora mortii, le facea coliva, le ducea flori proaspete si tamaie la cimitir. Sarbatorea Craciunul, ducea flori si oua rosii la biserica de Paste. Pe Marita o chema Maria, Matilda Maria mea ii poarta numele. Acum doi ani pe 15 august abia ce aflasem ca o sa am un pui, primul gand a fost sa ma duc la tara, in locul in care am crescut, in locul in care toata iubirea ei inca se mai simte. Am dus-o pe Matilda cu mine acolo unde sunt toate visele mele. M-am rugat in biserica ramasa in timp sa fie bine, sa fie cu noi. Astazi o sa ma duc la biserica din 2 Mai sa-i aprind o lumanare. Vine si Matilda cu mine, pentru ca totul a fost bine si astazi o sa-i spun o poveste despre cea al carui nume il poarta. O sa iau ceva dulce si o sa dau unor oameni, ii placeau dulciurile, asta era rasfatul ei. O prajitura. Maria de acum o suta de ani nu a vazut niciodata marea, dar o vede Maria mea astazi si prin ea o vede si cea care nu mai este. Daca o fi un Dumnezeu si o fi si un Rai acolo e sigur si Marita mea si de acolo sper din tot sufletul ca ne vede.

Marita a fost mamaia mea, m-a crescut si m-a iubit ca o mama. Daca astazi sunt mama care sunt este pentru ca am avut asa o mama buna care m-a invatat ca un copil se creste cu iubire. Mamaita draga, multumesc!