Despre sufletul meu si vacanta lui

Cum este cand cineva face lucruri pentru tine? Si le face cu drag, cu mare drag. Si conduce 15-20 de ore pana si prin Romania ca sa ajunga la tine. Si atunci cand ajunge e mort si de foame si de somn, dar te intreaba pe tine daca tu ai mancat sau daca esti obosita. Si-i e drag ca l-ai asteptat pana la 2 noaptea sa ajunga, dar ii pare si rau de cearcanele tale pana la calcaie. Cum e ca cineva sa te tina in brate si atunci, in sfarsit, sa simti ca poti sa respiri? Asta face el pentru mine, conduce juma de Europa ca sa stea cu mine noi 24 de ore si sa ma tina in brate. Nu asteapta nici sa-i gatesc, nici sa-i fac patul, nici nimic. Vine si ma tine in brate si ma intreaba daca mai pot si cat mai pot. Si se uita in ochii mei si-mi vine sa plang ca in sfarsit pot si eu sa respir. In rest nu indraznesc sa dau drumul la tot aerul, mai tin acolo in fundul plamanilor o gura, ca daca in clipa urmatoare se intampla ceva si am nevoie de aerul ala sa fie acolo. Si ma doare gura aia de aer pentru ca nu ma lasa sa oftez sau sa respir intreg, dar nici nu pot sa-i dau drumu' pana cand nu am pe altul sa nu mai respire in locul meu. Culmea e ca in general ma simt sufocata in relatii si am nevoie de timp si spatiu pentru mine, cu el am nevoie sa fie aici ca sa nu ma mai simt inabusita de mine. Face asta cam de 4-5 ori pe an... e bun si atunci. In rest nu am pe nimeni care sa stie cum sa ma tina in brate...

El este unul dintre putinii oameni care au ramas. A ramas langa mine in toata aventura asta cu sarcina, i-a luat fix 3 secunde la telefon ca sa auda, sa se enerveze, sa se revolte si apoi sa ma puna pe mine inaintea lui. In 3 secunde a decis ca eu sunt mai importanta decat orgoliul lui masculin. L-am cunoscut inainte de a o avea pe Matilda, inainte de a fi mama. Isi cauta colaboratori in Romania pentru afacerea lui. Nu m-a interesat colaborarea, m-a interesat omul. Avea aerul ala care te atrage si te face sa vrei sa-l asculti. El e italian de bastina dar munceste prin tarile din jurul nostru (Ungaria, Serbia, Bulgaria, Munte Negru, Croatia). Si-a propus el sa munceasca si in Romania, cu romani, mare greseala :). La inceput l-am chinuit cu un "traducator" online, daca ati folosit unul siti cam ce traduceri amuzante ies. Nu intelegea cum de la mine merge si mie imi traduce bine si mult mai repede. He he, i-am zis dupa cateva saptamani ca eu vorbesc italiana foarte bine si ca nu aveam nevoie de traducator, daca reusise sa comunice cu mine in tone de emailuri traduse, si inca nu fugise in toata lumea, atunci era de bine. Nu s-a enervat cand i-am spus ca l-am pacalit, chiar a fost amuzat, imi intelege modul de a gandi si jocurile. De fapt ma intelege (punct).

Ne-am vazut prima data in Italia. Eu venisem in vizita la prietena mea Liana (facea 30 de ani) si el a profitat ca sunt mai aproape si a dat "o fuga" din Serbia. A fost o stare absoluta de firesc, nu a fost cu viori si timp oprit in loc, a fost ca si cum ne despartisem dimineata dupa cafea si ne revedeam la cina. Cam atat de firesc. Ne povestisem vieti si sentimente, ne vazusem gandurile, nu eram doar doi straini care se intalnesc pe o plaja in nordul Italiei. Am vorbit, am ras, l-am dus la cea mai buna inghetata din Trieste. Si acum are fantezii cu inghetata aia :)).  Am stat cateva zile impreuna, uneori in liniste absoluta. Ce buna e linistea! Cat de mult imi plac oamenii langa care pot sa tac. Sa am sentimentul ala ca stiu ce gandesc si ce simt, ca nimic nu ar trebui sa fie altfel decat este si ca putem pur si simplu sa tacem. Nu-i o tacere din lipsa de lucruri de spus, e o tacere atat de plina incat toate cuvintele sunt acolo. Asta mi-a oferit el atunci si-mi ofera si acum, clipe in care pot sa tac si sa incetez sa exist pentru altii, clipe in care pot sa traiesc doar pentru mine in sufletul meu. El este paznicul vacantei mele fata de lume si chiar fata de mine, asta care se zabate de dimineata pana seara ca totul sa fie in regula. Doamne si ce bine e!

Apoi concediul s-a terminat, m-a dus la aeroport si in timpul check-in-ului mi-am adus inca o data aminte cat de departe sunt lumile noastre. Cum oamenii astia nu or sa ne inteleaga niciodata si mereu o sa fim doar niste extracomunitari. Stiam amandoi ca pe cat de minunate pot fi lucrurile pe atat erau de imposibile. Atunci poate ca mai putin imposibile decat acum. Ne desparte o lume, o viata si o familie. In orice tara m-as muta eu dupa el am petrece probabil la fel de putin timp impreuna ca si acum. Apoi oricat de importanta as fi eu altcineva e numarul 1: fetita lui. Acum am si eu fetita mea si il inteleg mai bine decat se intelege el. Oricat de asemanatori am fi ne desparte o viata traita intr-o alta lume. Oricat as vrea sa nu vad asta, realitatea ne loveste din toate directiile. Si  oricat as incerca sa-i spun ca mie nu mi-au placut niciodata baietii/barbatii din generatia mea, tot ne despart 16 ani. Deci cum le impaci pe toate? Sau le lasi in pace si nu faci nimic?

Dupa ce m-am intors acasa au inceput mesajele si telefoanele in care imi spunea ca trebuie sa-mi gasesc un barbat aici, ca trebuie sa-mi fac o familie, ca trebuie sa fiu fericita. Obisnuita cu barbatii din jurul meu, care foarte rar spun ce gandesc, am fost convinsa ca spune asta ca sa scape de mine. Eram sigura ca de fapt totul a fost o iluzie si acum la adapostul distantei putea sa-mi spuna ce gandeste cu adevarat. Realitatea era ca el chiar simtea si gandea asta, dar nu pentru ca nu ma vroia in viata lui ci pentru ca vroia real ca eu sa fiu fericita. Atunci am inceput sa ies cu "cealalta jumatate" din Matilda, ne cunoscusem deja si am zis ok, hai sa vedem ce iese. Ce a iesit stiti deja :). Dupa cateva saptamani mi-am dat seama ca lucrurile nu merg cu noul venit, ca sufletul meu e in alta parte si ca o sa-l sun sa-i spun sa-si vare sfaturile undeva si sa nu mai incerce sa ma indeparteze. Nu am mai apucat sa-l sun si sa-i spun decizia mea.... a trebuit sa-i spun despre Matilda. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am facut, cum sa-i spun unui om (pe care-l iubeam) ca eu sunt insarcinata, si nu cu el... ci cu cel catre care ma impinsese aiurea dintr-un fel de altruism-masochisto-sadic. L-am sunat si i-am spus ca eu am sa-i zic ceva, l-am simtit cum ii sta inima in loc si-si tine respiratia, nu stiu nici acum ce-si imagina ca am sa-i spun. Cu siguranta nu-si imagina ca o sa-i spun de un bebe. M-a ascultat in liniste si cumva a reusit sa metabolizeze tot ce-i spuneam ca pana la sfarsitul discutiei sa imi spuna ca va fi langa mine, ca o sa fie bine si ca o sa fiu ce mai buna mama din lume. L-am intrebat mai tarziu ce a simtit, mi-a zis ca nu mai conteaza, ca s-a gandit numai la cat de mult imi doream eu un copil si la ce inseamna un copil in viata cuiva, asta l-a linistit si l-a facut sa ramana. Culmea e ca fix asta i-a facut pe altii sa fuga. Omul asta a stiut sa o iubeasca pe Matilda, i-a fost mai tata decat oricine. Ma uitam vineri cum se tavalea cu ea pe jos... ditamai ursul de 1,90 si peste 100 de kg... se tavalea cu fi-mea pe jos si o facea sa rada. Prima data cand a vazut-o pe bebi ea era la sanul meu si i s-a parut cel mai frumos lucru din lume, s-a asezat pe jos langa patutul ei si ne-a privit scufundat intr-o fericire pe care nu apucase sa o traiasca inca.

Eu nu (mai) cred in chestiile astea cu sufletul pereche, omul predestinat, etc. Cred in momente si sincronizari in viata. Te-ai impiedicat de omul potrivit la momentul potrivit si s-au intamplat lucrurile. Atat de simplu. Probabil daca-l intalneai cu 5 ani in urma sau peste 5 ani ai fi trecut pe langa el. Asa e si cu noi... ne-am nascut in momente  si-n vieti gresite. Nu cred ca doi oameni din tari si culturi diferite se pot iubi real. Oricat am incerca noi sa ne credem de universali in sentimente si trairi, nu ai cum sa te cunosti real, nu ai cum sa te intelegi real. Omul ala nu stie ce e aia paine pe cartela, nu stie cum e cu salamul cu soia, nu stie ce e aia "Leca nost deta" (Noapte buna copii - erau cele 10 minute de desene animate inainte de ora 20 prinse cu chiu cu vai cu antena de bulgari - asta pentru cei veniti pe lume in era lui rds&rcs), nu stie cum e sa-l traiesti pe "te iubesc" si pe "mi-e dor de tine". Si daca nu stii toate astea este foarte greu sa stii cine sunt eu. Eu incerc mereu sa le simt in limba lui, sa nu le trec prin mintea mea in romaneste. Cu restul cuvintelor imi iese, dupa 5 minute de vorbit cu el deja gandesc in italiana, raman asa si inca doua zile dupa ce pleaca. Cu sentimentele insa... cu astea nu imi iese, mi le spun mereu mai intai in romana... Cel mai amuzant a fost cand ne-am asezat intr-o zi seriosi la o discutie sa-i fac un mic glosar de termeni "simtitori". I-am explicat cum e cu "te iubesc" la noi si ca "te ador" e mai mare decat "te iubesc", chestiune care la ei e invers. Si cum e cu "dorul" asta care e ceva unic si pe care limba italiana nu stie cum sa-l spuna. Ca "mi manchi" al lor e "imi lipsesti" al nostru, si ca-l mai folosim pentru o mie de alte chestii, dar "mi-e dor"-ul e unul si e pentru OAMENI. Acum stie ca "ma iubesti putin?" inseamna "ia-ma putin in brate", acum deja ma cunoaste dupa ochi ca vreau putin iubita. La inceput l-au speriat cuvintele, ca doar seamana cu mine, iar eu nu as scoate cuvinte mari nici atunci cand le simt.

Cel mai dor de el mi-a fost asta toamna. A condus vreo 15 ore ca sa ajunga la noi inainte de 12 noaptea, era ziua lui. N-a reusit sa ajunga pentru ca a trebuit sa mai faca pauze de odihna, a juns la 1fara 2 minute. Tot era bine, in Italia inca nu se terminase ziua lui, asa ca am ales "sa fim" in Italia. Omul  asta si-a petrecut intreaga zi de nastere pe soselele romanesti ca sa ajunga la noi.. (mi-a zis cineva azi ca ma mir ca proasta, ca e normal sa faca asta pentru cineva ca mine; nu stiu cum o fi un cineva ca mine ca sa faca un cineva ca el asa ceva). A venit si a stat cu noi o zi... A cunoscut-o pe o Matilda in prag de 6 luni, super vesela si ganguritoare, iubitoare de pantalonii lui kaki pe care se vedeau asa de frumos balutele eeeeei. In ziua aia am stat toti 3 in patul meu, cu bebe intre noi uitandu-se cu ochi mari cand la unul cand la altul. Atunci si-a pus capul pe picioarele mele si a fost cel mai fericit moment din viata mea. A fost o clipa de normal.  Dar a fost si cea mai sfasietoare, normalul asta vine cu un pret asa de mare. Mie mi-e bine asa in lumea mea, cu copilul meu. M-am impacat cumva cu ideea ca asa e familia noastra, noi doua si atat. Mi-e bine cat nu-mi da cineva peste ochi cu imaginea de famile perfecta in care copilul are parul la fel de cret ca tatal si sprancenele la fel de arcuite. Mi-e bine asa in lipsa noastra. Dar vine el si se aseaza in poza langa noi si atunci toate lucrurile bine ascunse dau navala si tipa si trag de toti nervii mei obositi si dau buzna in sufletul meu pe care'l exilasem undeva departe. E sufletul meu de femeie care tanjeste dupa cineva langa ea, dupa un partener si un tata pentru copilul ei. Pe sufletul asta l-am trimis in alte lumi pentru ca altfel l-ar fi chinuit prea tare pe cel de mama, iar cel de mama trebuie a fie linistit si vesel. M-a frant atunci in mii de feluri. L-am iubit si l-am urat. A simtit ce s-a intamplat si s-a retras cu scuza ca trebuie sa culc copilul. Avea lacrimi in ochii lui de om matur care a vazut multe.

De atunci lucrurile s-au schimbat, el se poarta cu mine ca si cum as fi de portelan si acus ma sparg. Cu Matilda isi inhiba toate pornirile de drag si de tata pentru ca stie ca nu-i poate fi. Mie mi-e mai frica de el acum decat inainte, pentru ca acum mi-e frica pentru doi. Matilda a crescut si intelege tot, simte tot, imi imita starile. E un copil foarte sensibil si afectuos si trebuie sa am mereu grija cu ceea ce se intampla in jurul ei. Nu stiu cat o sa mai reusesc sa am eu parte de momentele mele de oxigen iar ea sa fie la adapost de sentimente pentru oameni ce pleaca. Nu stiu cum o sa facem.

Si poate ca nimic din toate astea nu ar conta daca ne-am avea si azi si maine si poimaine. Dar noi ne avem doar azi, niste azi de 5 ori pe an, si din 365 ne raman doar vreo 5 de "azi". Iar daca azi adorm eu pe canapea si daca de urmatorul azi adoarme el rapus de orele de condus, poate ca de al trei-lea azi, undeva la toamna, o sa reusim sa ne priponim pleoapele cu scobitori si sa rezistam pret de 10 minute trezi. Atunci se va chema ca am facut si noi dragoste pe anul asta :). Stim amandoi ca nu se poate asa la infinit, ca el o sa oboseasca de facut drumurile astea infernale - pentru ca nimeni nu e atat de special incat sa o tii asa o viata- iar eu o sa caut pe cineva aici la varful pantofului care sa fie la o plimbare prin parc distanta - pentru ca oricat as vrea eu sa traiesc doar din clipe la 3 luni stiu ca nu pot face asta.

Acum inca mi-e bine asa, relatia cu Matilda umple tot, eu femeia sta undeva ascunsa intr-un colt de frica a eu mama. Daca relatia cu fetita mea nu ar fi fost atat de acaparatoare nu as fi fost nici pe departe atat de puternica. Cineva a trebuit insa sacrificat in toata povestea asta, a fost femeia. Eu n-am gasit calea sa le tin pe toate in viata, poate daca as fi impartit totul cu cineva atunci ar fi existat un echilibru. Eu am stiut din clipa cand am vazut cele 2 liniute ca pentru una dintre noi drumul se termina (pentru un timp). I-am spus atunci cuiva lucrul asta, ca viata mea de femeie s-a terminat, n-a inteles nimic, credea ca ma refer la sex. Nu ma referam la asta, cu toate ca si ala s-a dus pe apa sambetei si ce bun era la casa omului. Stiam doar ca intre a fi mama si a fi bun profesionist (pentru ca trebuie sa si mancam) si a mai fi si femeia unui "el"(alt el decat ala de ar fi trebuit sa fie), nu o sa pot fi toate. Am renuntat fara sa clipesc la cea care parea cea mai putin importanta... Nu stiu daca am gresit sau daca se putea si altfel, pentru mine asa a fost. Probabil ca atunci cand Matilda mea o sa fie din ce in ce mai mult a ei decat a mea, o sa incep sa recapat si partile din mine amortite acum. Nu stiu cine o sa indrazneasca se se bage in toata nebunia asta, dar sper sa mai fie pe undeva unul suficient de curajos.

Pana atunci, la cateva luni distanta, el inca are puterea sa ma lase sa respir. Se suie in masina si intre doua intalniri importante da o fuga in Romania. As vrea sa pot face si eu asta pentru el, dar nu pot... As vrea ca atunci cand vine sa fiu un strop mai odihinita si sa nu adorm pe canapea pana cand iese el de la dus. As vrea sa nu fiu atat de cufundata in vise incat sa-l simt cand vine langa mine si sa nu ma trezesc abia 5 ore mai tarziu cand ma ia usor de o aripa ca sa ma duca in patul meu. As vrea sa-i pot spune cat de important este pentru mine, dar uneori e o asa de mare zarva in capul meu de nici in romana nu stiu sa mai spun ceva. Nu stiu sa scriu sentimentele mele in limba lui... As vrea sa citeasca blogul asta. El nu stie sa citeasca sentimente in limba mea.

Sa aveti un brate in care sa puteti respira!