Scrisoare pentru blogul meu

joi, 24 octombrie 2012

Draga blogule,

stiu ca pare ca te-am abandonat, dar zau ca nu-i asa! Doar ca nu-i timp, nu-i deloc. Intre copil, job si renovari tu ai picat la urma. Nu ca nu te-as mai iubi, 'mi esti drag ca un prieten bun, dar n-am de unde sa scot timp si pentru tine. Stiu ca nu te-am mai bagat in seama de doua saptamani, stiu ca ai zece postari in draft, dar uite ca oamenii te citesc si daca nu sunt eu aici. Lumea te iubeste si ea. Esti cam pe picioarele tale, tu, asa. 

Au fost doua saptamani in care n-a fost timp nici pentru masa, nici pentru somn. Ea-cea mica si-a facut viroza de sase luni- ca ea asa stie, din 6 in 6 luni face ceva. Si cum bine stii daca le face rar, le face bine. Si uite iar au fost 3 zile de febra 40. Iar eu am stat si am pazit-o de nici nu am avut curaj sa pun capul pe perna sa nu cumva sa adorm. Ca stii ca nu-i scade febra cu nimic si trebuie sa o pazesc clipa de clipa sa nu cumva sa dam de alte belele. Acum ea e bine. A fost doar febra si putini muci. Macar au curs singuri si nu am mai avut parte de show-rile cu scosul. Na, intr-o mare de oameni raciti cobza ce sanse am fi avut ca macar una sa nu ia?! Am bifat-o si pe asta.

Apoi sunt renovarile. Si de astea stii ca deja ai doua articole neterminate despre cocina pe care incercam sa o facem casa. De la o zi la alta ma cuprind regrete tot mai mari cu "investitia imobiliara". Sa-mi zica mie oricine si orice, eu tot raman la parerea ca sa iei o casa dezastru si "sa o faci tu cum vrei" nu este cel mai avantajos lucru. Probabil ca o sa depasim cu mult bugetul. Sper sa nu depasim cu mult si calendarul. Avem de izolat plafoane, balcoane, pereti, de schimbat tot ce inseamna instalatii, de scos jegul din pereti... Si munca nu ar fi cea mai mare problema, nici macar banii. Ci vecinii! Oameni de o asemenea rautate si reavointa... Deja cred ca e ceva ce sfideaza patologicul. Iar cea mai nebuna dintre toate este persoana care trebuie sa ne dea acces in subsol. Numai ca ea se crede stapana blocului iar noi toti suntem niste musafiri nepoftiti. Are un comportament de paznic de puscarie si frustraile ii ies prin toti porii. Asa ca ieri am stat 5 prosti si ne-am uitat unii la altii incercand sa gasim o solutie de a intra in subsol. Proasta eu, prostul vecinul de vizavi venit special de la job si 3 prosti de instalatori. Madam nebuna ne plaseaza ba la presedinte, ba la administrator. Presedintele vine acasa dupa 7-8 seara si cand vine ne trimite inapoi la nebuna. Administratorul sta in alt bloc, nu se stie unde, si nu se stie nici telefonul. Dupa lupte seculare am obtinut un numar de fix al persoanei cu pricina doar pentru a mi se spune ca nu e treaba administratorului. Dar a cui mama naibi este? Adica problemele administrative ale blocului nu sunt ale administratorului? Si uite asa suntem cu toti la mana unei dezaxate al carui sens in viata este dat de posesia acelei chei. Iar dupa toate situatiile de un absurd si o nesimtire fara margini nu vad o solutionare pasnica a problemei. Va fi circ, iar eu cu mahalaua nu ma impac deloc...

Deci intre copil bolnav, job mancator de zile si carat de moloz cu 5 lei sacul.... draga blogule... Oricum promit sa revin in forta. Avem multe de povestit, multe frumoase. Ca uite ca au trecut 30 de luni de viata de iubire mica si totul a fost atat de frumos. Sper sa-mi regasesc si umorul si sa povestim despre renovatul la romani intr-o nota mai distractiva. Daca o sa iasa cum visez eu cand inchid ochii... o sa fie m-i-n-u-n-a-t!

Cu drag,

a ta mama!

P.S. uite ce am cumparat:

Epopeea unei case

Acum aproape un an deschideam impreuna cu alti oameni dornici sa ajute un grup pe Facebook. Ne-a unit pe toti dorinta (si putinta) de a oferi o mana de ajutor acolo unde era nevoie. La foarte putin timp dupa, a aparut un caz "mare". Mare ca numar de oameni in nevoie si mari si nevoile lor. Cazul pe care l-am numit "De Craciun pentru copiii din Gogosari". La sfarsitul lunii noiembrie am fost si am vizitat satul. Atunci am scris din tot sufletul si cu tot sufletul postarea care avea sa miste sute de oameni. Campania a mers foarte bine. Multi oameni s-au mobilizat incredibil, au scris, au cerut si au alergat tot Bucurestiul pentru a aduna colete si bani- Mihai, Maria, Ioana.  S-au implicat oameni din toata tara si chiar din diaspora. Din bunurile si banii stransi atunci am putut face trei transporturi catre cei in nevoie, nu doar unul. Volumul de munca a fost incredibil. Ajutorul a fost incredibil. Dezamagirile, insa, pe masura.

 

Dincolo de aceasta campanie comuna eu am inceput lupta mea. Dintre toate familiile vizitate atunci una mi-a ramas aproape de suflet. Mai precis un copil. Teo. Copilul frumos si trist, copilul cu ochi albastri. Din familia lui lipsea mama. Plecase dupa un barbat. Din familia lui lipsea si caminul. Ii arsese casa. Le-am promis atunci, lui si lui Andrei cel mic, ca o sa-i ajut sa isi cumpere o alta casa. Sau sa reconstruiasca una. Le-am promis! Nu stiam cum o sa strang atatia bani. Am rugat o prietena sa imi faca un deviz pentru o constructie modesta. Un deviz ca la carte cu toate studiile si avizele se ducea catre o suma... mare. Sunt un om realist si am inteles ca nu avem cum sa mergem pe ideea construitului. Ne-am reorientat catre cumparare. Am deschis prima campanie. Licitam minun(ati)i de Craciun. O campanie mica si linistita, cu oameni pe care-i cunosteam. O licitatie online. Norocul a facut sa vindem tot ce a fost donat in cadrul licitatiei si un noroc si mai mare a facut sa le aduca pe Narcisa (iNES Group), care a donat prin asociatia ei o suma mare de bani, si pe Alina G, un om ca noi toti dar nu tocmai- amandoua aveau sa ne ajute si in campania din primavara. Actiunea de Craciun a strans 8.700 lei. A fost o surpriza imensa, nu ma asteptam. Oamenii au fost atat de buni, de darnici.

 

Era un prim pas, dar eram departe. Intre timp, cautand case de vanzare, am aflat ca acea locuinta sociala, modesta, in care locuiau era de vanzare. Si s-a infiripat ideea de a cumpara chiar casa aceea. Mai erau 3-4 locuinte de vanzare in sat si ceream preturi. Prietenul meu Mihai, bun agent imobiliar, a preluat cautarile in mod profesionist. Avem un prim pret: 20.000 de lei. O suma pe care o vedeam mai realizabila. Dar mai trebuiau campanii, oameni mai multi de convins, oameni care sa creada in visul asta. Venise primavara. Atunci mi-a venit si mie ideea evenimentului cu pomisorii. Sa plantam si sa licitam niste pomisori- 35 fiind numarul lor final. Era nevoie de mai multa forta de convingere, de mai multi oameni. Am rugat atunci blogeritele mame sa ma ajute. Pe unele le cunoasteam, pe altele nu. Nu stiam nici cum or sa raspunda unei astfel de cereri. Fiecare trebuia sa ia in ocrotire un pomisor si sa incerce sa stranga cat mai multi bani pentru el. Sunt omeni care nu se simt confortabil sa ceara bani, nu au facut-o niciodata si nu se simt bine in pozitia asta. Si ii inteleg. Insa au crezut in acest vis si si-au invis temerile, si au scris, au strans bani, au ajutat. Pe 9 aprilie, de ziua de nastere a acestui tata singur, aproape toti banii pentru casa erau stransi. Cateva zile mai tarziu, la incheierea campaniei, aveam confirmare: reusisem! O munca grea, o munca in perioada in care era si ziua copilului meu- copil care a facut cea mai rea temperatura si boala de pana atunci- peste noptile nedormite, vorbitul cu zeci de oameni, zeci de multumiri, zeci de sperante, zeci de oameni care au pus umarul, peste toate: reusisem. Banii erau stransi. Dar acesta a fost doar inceputul... ceva ce parea sa fie sfarsitul frumos al povestii, era doar inceputul.

Din ziua in care aveam toti banii stransi pana in ziua cand un om simplu devenise cumva mai usor, si mergea iute cu un dosar intr-o mana si cheiile in alta pe o straduta cu soare din Giurgiu, au trecut aproape sase luni. Sase luni in care pe laptopul meu a stat afisul campanie Un pom pentru o casa, sase luni in care zi de zi verificam depozitul din banca sa fiu sigura ca mai sunt toti banii acolo. Sase luni de incercari, telefoane, sperante, dezamagiri mari, mari de tot si sase luni in care tara asta mi-a produs o scarba... Prima incercare a fost de a cumpara casa sociala in care locuiau. Asa mi s-a parut mie mai firesc, era logic. Casa era de vanzare, ei locuiau deja acolo, proprietarul le facuse un bine, deci sa-i facem si noi unul la randul nostru. Proprietarul insa era un cetatean englez care imputernicise aici pe cineva legat de vanzarea casei. Am fost plasati de colo colo de 5 ori pana sa aflam cine este aceasta persoana atotputernica. Om "sfant", nu spun cine. Om din a carui curte plecasem cu o luna inainte spunandu-i ca vrem sa cumparam acea casa. Am incercat sa contactam direct proprietarul, dar nu s-a putut. Apoi am aflat ca de fapt erau doi proprietari... unul pe teren si altul pe casa. Cel de pe teren, de fapt cea, era una dintre parsoanele care ne tot ducea cu vorba. Devenea tot mai clar ca nu exista interesul ca acea casa sa fie vanduta. Tarziu ne-a picat fisa. Ne-am orientat care alta casa- nu avea apa. Inca una- dupa discutii si negocieri aflam ca erau 5 mostenitori si nu aveau succesiune, doreau si ca toate taxele legate de aceasta sa fie suportate de cumparator. Casa foarte frumoasa, mai noua, renovata, avea utilitati. Dar chiar si cu banii pe care Benone spera sa-i obtina prin vanzarea terenului pe care-l detinea si tot era mult peste bugetul nostru. Intre timp un om de bine incepuse sa arunce zvonuri neplacute. Si nu oricand, ci chiar de ziua mea. Ca am "fugit" cu banii. Chiar am fost luata la intrebari de ultimul om de la care ma asteptam sa faca asta. Cand esti un om corect si in viata ta nu ai miscat un fir de ata care sa nu-ti apartina este foarte dureors sa fii acuzat de lucruri urate.

Am decis atunci sa ma retrag din grupul de pe FB si din a mai deschide sau participa in alte actiuni. Problema era ca eu eram "vistierul" grupului si trebuia sa inchid contul. Am facut o ultima actiune la Gogosari de 1 iunie. Am dus cadouri copiilor, am dus alimente parintilor. Ne-au insotit atunci oameni frumosi care doreau sa-i cunoasca pe cei mici. Nu m-am putut bucura de nimic. Vroiam out. Mi-a parut rau, m-a durut sufletul. In acea vizita acolo am profitat pentru a vedea si alte case. Il rugasem pe Benone, tatal copiilor pe care vroiam sa-i ajutam, sa caute mai departe si sa gaseasca o alta casa. El stia cel mai bine ce vrea si in ce zona a satului. Am vizitat o casuta, era curte in curte cu terenul pe care fusese casa omului, cea arsa. Ar fi fost super. Vorbim, ne intelegem. Eram fericiti, el era multumit. Peste o saptamana, dupa ce s-au dat iar n telefoane si discutii, cand ar fi trebuit sa mergem la notar pentru un precontract... stupoare. Vanzatorul dispare, nu mai raspunde la telefon. Noi tot insistam. El nimic. Aflam ca a vandut casa, asta in conditiile in care noua ne cerea un avans de 5000 de lei. Noi insistam direct pentru actul de vanzare, el vroia precontract. Am inteles ulterior si de ce. Booon! Alti oameni de cuvant. Se facuse iulie. O luam de la capat. Intre timp preotul din sat facea presiuni ca Benone sa paraseasca locuinta sociala, doar acum primea ajutor de la Bucuresti. Un om care sa-mi provoace mai multa repulsie decat acest preot nu cred sa mai intalnesc in viata asta. Cel putin sper.

O luna jumate de cand ne rugam cu bani de oameni sa cumparam. Telefoane si barfe din sat. Sotia-mama plecata dupa alte lucruri mai placute- se intorsese acasa la copii, teoretic. Intoarcerea ei ne-a pus in alerta. Copiii erau bulversati si nefericiti, venirea ei acasa nu le facea deloc bine. Tatal incerca sa fie optimist si sa-i mai dea o sansa, se bucura ca are cu cine lasa copiii cand se duce el la munca. Insa, vazand ca acolo nu mai pica pomana si nici casa nu parea sa se mai cumpere, cateva saptamani mai tarziu, a plecat iar. Copiii erau mult mai bine fara ea, paradoxal. Cand nici nu mai speram sa gasim o casa la pretul pe care-l puteam plati, ne suna Benone- casa nr. 2 din incercarile noastre, cea fara apa, era la un pret mai bun si vestea si mai imbucuratoare: se pune apa in sat. Fericire mare! Sunam proprietarii, negociem, scoatem un pret de 17.000 lei. Ceea ce era minunat pentru ca in casa trebuiesc facute reparatii. Oamenii spun ca au toate actele. Mihai ii trimite la notar, le spunea ce acte trebuie sa mai obtina si sa ne sune. Ne-au sunat... nu aveau cadastru.

Inca 3 luni mai tarziu si actele nu erau gata. Pe langa faptul ca nu aveau cadastru, ei nu aveau nici succesiune. Nu numai ca nu aveau succesiune... dar erau si mostenitori care nu vroiau sa renunte la partea lor. Balci, tergiversari, termene peste termene amantate. Acum o saptamana ne-a sunat notarita ca sunt gata, scoate extrasul de carte si putem sa venim sa semnam. Cand sa zic Doamne ajuta, am terminat! stai asa ca nu-i asa. Nu terminasem! Mai era problema mare a beneficiarului acestei proprietati. Benone fiind casatorit si dorind sa divorteze nu era tocmai recomandat ca proprietar. Eu dorindu-mi sa protejez acest bun obtinut prin implicarea atator oameni, nu puteam sa las lucrurile la voia intamplarii. Dorinta noastra era ca Teo sa fie beneficiarul direct si tatal sau, ca tutore, sa aiba dreptul la usufruct. In teorie simplu si frumos. In practica o procedura foarte complicata, consumatoare de timp si bani. Se lanseaza ipoteza ca eu sa cumpar pe numele meu si apoi sa fac donatia, dupa ce divorta omul. Nu-mi suradea deloc ideea, nu-mi doream asta. Nu mi se parea corect. Nu erau banii mei deci nu vroiam sa fie nimic pe numele meu. Incep sa cer pareri avizate. (Multumesc, Ioana, pentru recomandari.) Ma sfatuiesc cu o doamna avocat, apoi cu notarul. Exista varianta in care eu sa fiu "procurator de fonduri", sa fac o donatie catre tatal copiilor cu scopul precis de a cumpara acea locuinta. Astfel in caz de divort sa nu intre in bunurile comune  si sa fie impartita. Costa mai mult, dar era cel mai corect.

Marti am fost la Giurgiu. Nici nu-mi venea sa spun cu voce tare ca se termina, ca am reusit. Invatata cu tot ce s-a intamplat in astea 6 luni, spus aici asa pe foarte scurt si foarte calm, ma asteptam sa se intample iar ceva nefericit. Nu a fost asa. Ne-a primit o doamna notar foarte destupata si stapana pe situatie. Si o ora mai tarziu patru semnaturi stateau pe un contract. Benone, cei doi soti vanzatori si eu. Un manunchi de chei statea in mana tatalui si parca nu-i venea sa creada. Vroia sa plece acasa, sa plece pe jos, sa ajunga mai repede. Era fericit, era mai usor. I-am dat vestea buna ca au mai ramas bani si l-am pus sa imi scrie o declaratie ca i-a primit. Avea nevoie de ei pentru racordul la apa, pentru reparatii. I-au mai ramas la noi 1005 de lei pe care o sa-i dam mai spre iarna. Sa aiba de lemne si alte cheltuieli. Casa a costat 17.000 de lei. Notariatul- actul de vanzare si donatia in bani- 1.860 lei. Lui i-am dat marti 1.400 lei. In prima campanie de Craciun au fost stransi 8.700 lei. In campania din primavara, cu tot cu donatiile suplimentare pentru achizitionarea pomisorilor si a cadourilor pentu copiii din centrul unde au fost plantati pomisorii (~1.000 lei), s-au strans 13.565 lei. Un total de 22.265 lei.

Pe  3 octombrie a fost ziua lui Teo. La multi ani copil frumos, sa fii fericit! Casa aceasta e cadoul nostru pentru tine!

Uneori, doar uneori

Zile prea multe si prea pline. Zile in care nu apuc sa fac nimic. Zile in care trag de mine sa-i zambesc copilului si sa nu adorm inaintea lui. Zile in care ma apuca ora 19 la serviciu si afara ploua si peste tot e o mare de masini, iar eu nu gasesc un amarat de taxi sa pot pleca acasa. Pentru ca nu mai pot merge pe jos nici de ici pana colea si asta me termina psihic. Luni sateam la coltul strazii cu lacrimi de neputinta si de furie in ochi ca nu am cum sa ajung acasa, ca niciun taxi nu e liber, ca eu nu pot sa merg. Inainte ma duceam pana la Unirii pe jos fluierand. Acum distanta de la Izvor pana la Unirii imi pare mai lunga decat un maraton. Pentru ca eu nu mai pot merge. Nici nu ma incumet pentru ca stiu ca spatele ma va lasa fix in cel mai nepotrivit loc. Asa ca luni dupa o ora si jumatate de tentative esuate am iesit sa-mi incerc norocul si din strada. Sa nu va mai aduc aminte cum ploua si ce vant batea luni. Am avut noroc si am gasit un taxi. Apoi i l-am lsat si bonei care astepta in fierberi venirea mea. Mi-e o sila de mor sa-mi faca cineva "favoruri". Pana acum nu mi s-a intamplat sa primesc favoruri gratis, totul s-a decontat mai tarziu de 10 ori mai scump. Chiar si din partea unora de se bateau cu pumnul in piept ce prieteni dedicati sunt ei. Asa ca ma dau peste cap sa fiu acasa pana in ora ei de plecare. Nu conteaza ca eu mereu inteleg si mereu vinerea programul este scurt. N-am auzit sa spuna o data "Hai, mai femeie, nu vrei sa stau cu asta mica intr-o seara sau intr-o zi din weekend sa mai respiri si tu?". Doamne fereste. Cand dau eu e minunat, cand cer eu vine apocalipsa. Na, asa ii trebuie omului prost. Incerc sa ma consolez cu gandul ca e copilul bine, ca are grija de ea si o iubeste. Matilda ii spune Mama Nina. Mie mi se pune un nod in gat, dar ce sa fac? Uneori mi se pune piticul... apoi ma linistesc... N-am ce face. Asa ca i-am lasat taxiul platit doua seri la rand, ca asa mi se pare uman. Pentru ca ploua si era frig si noapte. Ceva in schimb? Nu.

 

Au fost zilele astea secatuitoare de viata din mine. Serviciul. Imprumutul. Schimbul. Contractul. Vanzatoarea care din pura rautate nu a acceptat sa nu facem schimbul in BCR si asa am pierdut din diferenta de curs fata de alta banca 2500 de lei. Nu mi-a venit sa cred. S-a opus cu atata inversunare. Ea nu pierdea nimic. Nici nu castiga. Dar de ce sa castig eu? Este un om pe care l-am scapat de la executare silita prin cumpararea apartamentului. Si totul s-a facut la un pret corect. Nimeni nu i-a strans cu usa. Din contra. Ne-am comportat ca niste domni si doamne ce suntem. Incep sa cred ca domnenia asta a mea e o prostie si nu este pentru vremurile astea. Am avut un moment in care m-a enervat atat de rau cu toparlanenia incat am vrut sa renunt la tot. Si la avansul platit. Sa se tot duca. Am oroare de tzoparlani, de nesimtiti si de lipsa de respect. Apoi... m-am linistit, chiar m-am amuzat. In culmea nervilor mei s-a gandit ea sa-mi mai ceara ceva.  Ca nu-i dau usa de la apartament? Ca daca eu tot o schimb... sa i-o dau ei. Am ramas interzisa. Un om care tocmai mi-a produs o paguba de mii de lei mai vrea ceva de la mine. Oamenii astia sunt incredibili. Purs si simplu. Si nici nu cred ca-si dau seama cat de incredibili sunt... Imi venea sa-i spun ca i-o dau, costa 2500 de lei. Nu cred ca ar fi inteles ironia. Probabil ca dupa ce o schimb am sa-i zic sa vina sa si-o ia. Sau daca are cineva nevoie de o usa de apartament?

 

Nu stiu... au fost zilele astea. Uneori e prea mult, chiar si pentru mine care duc mult. Dar... uneori. Imi vine sa ma duc si sa ma tot duuuuc. Dar nu poti sa te duci, ca nu ai solutie. Trebuie sa stai si sa faci tot ce trebuie sa faci. Sa muncesti, sa produci, sa tii casa, sa tii copilul, sa fii civilizat cu toti, si cu magarii. Sa stai si sa faci totul zambind. Si sa fii mereu o doamna. Dar... uneori. Uneori mi-as dori sa fiu o mahalagioaica din aia care isi pune fustele in cap si le zice tuturor de origini si dumnezei. Dar nu pot. Ar merita cate unii chiar sa fie jumuliti nitel. Pentru ca ei mizeaza mereu pe eleganta ta si nu se asteapta sa-ti sara tzandara. Stiu ca poti acumul si intind coarda. In viata asta mi-a sarit mustarul cu adevarat o singura data, dupa tot mie mi-a parut rau. Ca daca nu esti facut sa fii magar... nu esti. Dar... uneori.

 

Apoi. Apoi vine o seara ca cea de ieri. O seara cand Matilda ta vine tarand un prosop din dormitor. Vine cu el si se opreste cu ochii ei frumosi si iti spune sa o faci "bebe mic". Adica sa ii pui gluga de la prosop pe cap si sa o infasori in el ca pe un bebelus infasat. Apoi sa o iei in brate si sa-i canti "Nani, nani bebelus"". Sau bebeloi, ca ea asa zice acum. Ca nu mai e bebelus, e "bebeoi". Si sta asa cuibarita la pieptul tau cu cea mai fericita mocuta si cu cel mai frumos zambet. Si murmura dupa tine cantecul si zambeste, si-i sclipesc ochisorii. Si parca se face iar mica, chiar daca are un metru si 15 kile si abia o mai tii. Parca e iar mica si sta acolo la pieptul tau, e iar bebe si ii canti sa adoarma. Sta lipita de tine si inchide ochii. Zambetul e tot acolo in timp ce somnul vine. Si te uiti ca prostul ce ai putut tu sa faci. Omuletul asta minunat. Omuletul atat de fericit ca sta infasurat intr-un prosop la pipetul tau. Si atunci toate zilele astea grele dispar. Te incarci la loc cu viata si zambesti si tu. Si simti ca si pe tine te tine Cineva acolo in brate. Uneori e tare greu, dar mai des este binecuvantare. Multa binecuvantare.

 

 

Cursul, banca si macaronsii

Ieri mi-am petrecut 5 ore intr-o banca. N-am jefuit-o. A fost invers si cu acordul meu. Ieri la ora 12,30 trebuia sa ma prezint la bcr-ul care este ca sa facem contractul de imprumut si sa stabilim alte detalii pana la ora 13,30 cand trebuia sa vina notarul. Si vanzatorul de vechi apartament, al lor, si de nou apartament, al nostru. Booon. Ma duc ca o floricica si cu o floricica, pentru ca sunt fata salon si nu ma invat minte sa nu mai fiu, iau doua buschete de flori. Unul pentru notarita simpatica si frumoasa ca o papusa de portelan si celalalt pentru responsabila de contract din partea bancii. In banca ma astepta borkerul de credite- nu-tocmai-genul-meu-preferat-de-om. Intru zambind, imi piere zambetul. Si din nefericire sunt intr-o perioada in care m-am cam saturat sa-mi strice diversi zen-ul. Fata noastra nu-i, a avut o sedinta "spontana" si nu-i, si nici nu vine. Pai cum vine asta? Noi azi avem vanzarea! Si daca avem ce? Ne preia din zbor o alta angajata care nu era in tema ca, na, ea se ocupa de alte trebsoare pe acolo. Ne preia vorba vine, ca deja era aproape 13 ceasu si notarita astepta si ea un curs valutar pentru contract. Astepta degeaba.

 

Se face ora 13,30 si se aduna toata lumea- eu, mama, prietenul M., notarita, vanzatorii. Noi eram in faza de silabisit contractul de credit si impotmoliti complet in curs. Caaaci pretul casei este in euro- ca femeia da euro mai departe si vrea mai multi euro, just- creditul meu este in lei. Parte din bani se platesc in lei, parte in euro. Eh si acum vine absurdul valutar: daca nu ai contractul semnat nu se face tragerea creditului. Pana nu se face tragerea creditului nu stii la ce curs se face schimbul. Paaana cand nu stii cursul nu poti semna contractul pentru ca nu ai cum sa echivalezi sumele. Super! Surpriza emisiunii vine atunci cand vezi ca de fapt creditul a fost aprobat in lei echivalent euro dar la cursul de acum 2 luni cand ai depus mataluta cererea. Nu din ziua aprobarii, cum ar fi cel putin firesc. Termenul maxim de valabilitate al unei cereri este de 90 de zile, in atatea zile cursul poate sa ia razna, si a luat-o. Iar daca domnia sa cursul scade si ai putea de leii aia sa cumperi mai multi euro nu-i nicio problema ca banca iti ia leii inapoi, nu cumva sa te destrabalezi pe banii lor si sa-ti cumperi si-un pres la usa. De fapt banii tai pe care-i dai dublu inapoi. Daca domnia sa cursul creeeste, ceea ce a si facut, atunci pe leii aprobati cumperi mai putini euro. Ceea ce afli acolo, cand tu esti cu o cutie de pantofi de copil plina cu bani in geanta- ca tre sa-i dai vanzatorului cashu- dar te astepti ca pe banii de la banca o sa cumperi atatia euro cati mai ai nevoie. Dar NU. Pe banii de la banca cumperi cu vreo mie de euro mai putin pentru ca din 1 august pana 23 septembrie cursul de vanzare euro al bancii a ajuns de la 4,42 lei la 4,53 lei. Si ia de inmulteste diferenta asta cu 50.000 si iti da o mare virgula.

 

Si acum pe cine sa iei la intrebari? Ca daca ai fi stiut ai fi trantit frumoasa cerere intr-o zi cand era cursul in tavan, nu? Nu mai spun ca preaprobarea financiara era pentru o suma aproape dubla, deci nu asta era problema. Pe reprezentanta bancii care nu-i, pe brokerul de credite care a omis sa-ti spuna sau pe taraganarile si amanarile de aprobare datoarate unui document refacut de 3 ori. Hmmm, pe cine? Pe mine ca nu am stabilit pret in lei? Pe vanzatoare care tine la orice sfant si se face ca uita ca are si un agent imobiliar de platit? Nu ai pe cine, asa ca turcul plateste. Ma intitulez turcul. Depasesc momentul. Aia care nu-l depasesc ies la o tigara afara. Ok. Si acum ce facem? Ce curs punem in contract? Vreo 11.000 de euro plecau in lei, pentru leii astia imi trebuia un curs. Daca punem cursul de vanzare al bancii ieseam si mai in pierdere. Daca punem cursul de cumparare al bancii, curs pe care l-ar fi primit daca eu dadeam numai euro si vanzatorul trebuia sa cumpere lei, iese el in pierdere. Ceea ce mi se pare mai corect. Vrei euro, na de schimba. Dar cum mama m-a facut pui de roman, nu de jidan, am zis sa fie la mijloc si intr-un final s-a stabilit la cursul BNR. Faptul ca eu nu o sa schimb in veci suma ramasa la cursul BNR e alta poveste, eu o sa schimb la un curs al bancii din ziua cu pricina. Drept pentru care ne rugam la toti sfintii sa scada cursul euro. Deci care ai miliardele de euro de vanzare sari cu ele in piata sa tragi cursul in jos. Avem timp pana vineri. "Nasul" meu finantist imi spune ca ziua perfecta va fi joi. Acum sa vedem... Orice 0,01 te trage in sus sau in jos cu sume cu doi de zero.  Chiar cu trei. Mna, eu sper.

 

Pana atunci sunt un fel de semiproprietar. Am contract pe numele meu, dar pana cand nu se face intabularea am doar contract. Pana nu se face intabularea nu pleaca banii spre fostul proprietar si, logic, nu pleaca nici proprietarul din casa. Deci iar sper. Si mai sper sa fim mutate in casuta noua pana la 1 decembrie ca sa putem avea Sarbatori de iarna linistite, cu brad si mere coapte.  Va asteptam pe la noi!

 

Multumiri speciale prietenului M. care in ultimul an de cand ne cunoastem mi-a devenit cel mai bun prieten pe care l-am avut in astia 33 de ani de viata. Multumesc pentru timpul, drumurile si nervii consumati in cele 20-si-nu-mai-stiu-cate vizionari de apartamente. Pentru intermedierea cumpararii cu acesti proprietari pe care adesea imi venea sa-i strang de gat. Si pentru tot ce faci tu pentru noi.

 

Multumesc Mama(ia) pentru ajutor si pentru drumul facut cu noaptea in cap pentru a sta apoi

 5 ore la banca. Te iubim!

 

Noi am sarbatorit cu niste zahar ca sa isi revina glicemia, poftiti un macaron :)

 

 

Albastru de duminica

Inainte sa fiu mama nu stiam multe lucruri despre cum este sa fii cu adevarat parinte. Multe. Dar cu siguranta nu stiam cat albastru poate sa existe in lumea asta. Nu stiam cate bluze albastre am, cat de albastri imi sunt blugii, cate masini albastre sunt pe traseul din parc pana acasa, cat de albastra este apa marii seara, cat de albastru este cerul intr-o zi de toamna. Acum stiu! Stiu pentru ca Matilda iubeste albastrul. S-a nascut cu o dragoste pentru culoarea asta si treptat ne-a inconjurat de ea. Orice este albastru este de bine. Pentru ea fericirea este albastra. Daca am gasi si mai multe lucruri albastre de mancat ar fi perfect. Se duce la culcare cu trei dintre tricourile mele- cu cele albastre evident. Iar locul ei de joaca preferat este "apa"- asa ii spune ea pernei mele pentru gravide. Perna are husa cu albastru si imprimeul este cu lucruri legate de apa: un far, o stea de mare, o barcuta. Acolo este apa, si-o face cuib si se "balaceste" in ea. Unul dintre putinele cuvinte pe care le spunea pana de curand era "bacan", adica albastru in limba ei. Asa ca o simpla culoare acum ma face sa zambesc, ma duce cu gandul la ea, ma face fericita.

 

Traim niste zile de o liniste si un frumos... Vacanta de inceput de toamna la mare ne-a unit si ne-a adus intr-o armonie de care aveam nevoie. A fost un an greu, nu stiu de ce am sentimentul ca va fi o iarna si mai grea. Mi-e teama de iarna asta si aveam nevoie sa ne stiu impreuna cu tot sufletul. Am fost singure la mare si a fost minunat. Copilul creste, eu cresc alaturi de ea. Este iubire si liniste. Astazi am fost in parc. Am stat sase ore. Ii era dor sa mearga cu mine. Nu mai apucam deloc sa iesim. In cursul saptamanii iese cu bona. In weekenduri am tot fost plecate, am mers pe la diverse activitati pentru copii sau a venit Maia la noi ca sa mai apuc si eu sa scot casa de sub nametii de haine si jucarii. Asa ca "mami acaca face tiaba". Astazi am zis ca nu mai fac nicio treaba, ies cu ea si facem tot ce vrea. Si a vrut in parc, a vrut cu trotineta ei albastra primit de la Raluca, a vrut la terenurile de baschet, a vrut la terasa noastra, a vrut la tzopaiaca si apoi la terenurile de fotbal. Ne-am intors doua statii cu autobuzul, fericire maxima.

 

 

 

 

 La terasa mi-a aratat cerul. Era de un albastru limpede si norii albi il faceau si mai frumos. Era un soare moale, batea putin vantul, eram noi si o trotineta albastra care se ducea "a vaie". Iar ea redea de rasuna tot parcul si facea fiecare om din jur sa rada. Matilda este un copil care s-a nascut vesel. Pana sa aflu cum plangea cu adevarat, am aflat cum radea. Rasul ei imi da viata, imi da speranta si incredere. Rasul ei este tot ce conteaza. Un ras de copil catre un cer albastru.

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre educatia alimentara a copiilor

Sta articolul acesta de vreo 10 zile in draft. Dar nu am apucat sa-l finalizez pentru ca intre timp s-a intamplat viata si ea are propria ei agenda. I-a venit randul astazi. Poate ca este cel mai de suflet subiect din toata tema asta legata de "educatia" copiilor. Poate pentru ca eu nu cred in educatie in sensul clasic, este prea des transformata in dresaj si militarizare, mult prea des si mult prea prost inteleasa. Mai mult, ma intristeaza bataia cu pumnul in piept a parintilor care recurg la formele acestea de "modelare" a copiilor, fiind foarte mandri de rezultat. Trist. Eu cred in indrumarea copilului, in respectarea lui, in cultivarea trasaturilor native, in incurajarea propriilor decizii si tragerea propriilor concluzii. Cred ca pentru orice tip de temperament exista o abordare care sa-l ajute pe copil sa devina un adult cu o personalitate pozitiva. Tine doar de parinte sa gaseasca drumul catre aceasta fara a-i anula copilului spiritul pe care l-a primit. Este foarte simplu sa fii permisiv, nervii sa te tina, cum este foarte simplu sa fii exigent, sufletul sa te tina. Sa gasesti calea reala de care copilul tau, si nu copilul universal, are nevoie este cel mai greu.

 

De ce astazi despre educatia alimentara? Pentru ca am ramas cu subiectul acesta in minte de la intalnirea din Oraselul lenes cu d-na. nutritionist Luiza Parvu. Am primit cu drag invitatia Anei la acest eveniment organizat de catre ea si de Lavinia (White PR) - mai ales ca eram curioasa cum mai sta treaba cu filmuletul acesta de animatie pentru copii. Matilda se uita foarte rar la televizor, desenele animate nu o atrag de nicio culoare- porspectam piata. Prima mea intalnire cu Sportacus s-a petrecut acum cativa ani, pe vremea cand nu eram inca mama, cand o colega imi povestea cum datorita lui Sportacus asta baietelul ei a inceput sa manance legume si fructe- altfel nu se atingea de ele. Mi-am amintit atunci de puterea de influentare asupra alegerilor copiilor prin publicitate si desene animate. Cum si prin facultate ne invatau ca majoritatea reclamelor este dedicata publicului infantil, caci un adult reactioneaza rational la primirea unui mesaj publicitar, dar se lasa mult mai usor influentat de dorinta copilului. Copil care preluase dorinta dintr-o reclama croita psihologic pentru el. Cam aceeasi istorie si cu desenele animate. Asa ca mi s-a parut un lucru laudabil ca un domn s-a gandit sa faca acest serial animat cu tema educativa. Domnul se numeste Magnus Sheving, un atlet islandez tata a trei copii. Dar si "tatal" lui Sportacus si Stefania, si al puturosului Robbie Putrezitul. Copiii sunt indemnati sa faca miscare si sa manance alimente naturale, fructe, legume. Serialul a ajuns la a treia serie si poate fi urmarit pe Boomerang TV in fiecare zi de la 9,20-13,45-19,05. Deci cam un interval orar pentru fiecare copil.

 

Pe langa  distractia fara margini a copiilor prezenti- de unde am desprins-o pe Matilda doar cu lacrimile in barba- pentru adulte si adulti a fost invitata la o discutie despre alimentatia copiilor nutritionista Luiza Parvu. Frustranta problema pentru ca intr-un loc unde copilul trage de tine sa te joci si tu vrei sa ciulesti si o ureche la discutie nu mai apuci sa spui nimic. Mai ales cand auzi teorii false si te roade pana in stomac sa spui ceva. Cu siguranta Luiza are multa experienta clinica si (sper) ca detine si informatia corecta la nivel teoretic, dar ii lipsea un lucru esential: experienta cu propriul copil. Insa eu sunt dispusa sa ascult si sa acord credit si unor persoane care nu detin experiente de nivel unu la unu- asa cum am facut un curs de nastere cu cineva care nu mai nascuse pana atunci. Dar... Dar, copiii sunt mereu suprinzatori si pana cand nu ai unul al tau nici nu-ti poti imagina cat de plini de resurse sunt. Pana cand nu esti acolo poti avea multiple teorii, poti avea experiente cu ai altora, poti sa observi experientele altor parinti. Poti acumula foarte multa informatie si poti discerne- chir va recomand asta. Dar nu poti intelege cu adevarat. De unde dizertatia aceasta? Din ideea lansata de Luiza ca cei mici nu stiu, nu au vointa si nu poti sa te astepti sa inteleaga ce este sanatos si ce nu pentru ei. Nimic mai fals! Cei mici au vointa, inteleg foarte bine si pot face alegeri singuri. Si este infinit mai usor sa abordezi lucrurile asa decat sa refaci mai tarziu lucrurile pe care tu, parinte, le-ai stricat inca de cand copilul tau era un bebelus.

La varsta de un an si cinci luni, Matilda, a avut vointa si discernamantul de a arunca ratelor de pe lac o bucata de paine pe care o primise de la o doamna "binevoitoare". Matilda stia ca noi nu mancam paine, ca nu este sanatoasa si ca este pentru rate/catei/pisici/pesti. Chiar daca a vazut adulti si copii mancand paine si stia ca este si un aliment pentru oameni, ea a decis singura sa arunce painea. A fost tentata sa o manance, a stat ceva timp cu ea in manuta, a luat o firimitura din ea, dar in final a decis sa nu o manance. Eu nu i-am spus absolut nimic in acest timp. A fost o decizie in baza a ceea ce stia.

 

Am folosit in titlu cuvantul educatie, cel mai potrivit era cuvantul indrumare, dar am preferat un numitor comun. Indrumarea alimentara a copilului incepe inca din timpul sarcinii. Da. Tot ceea ce mananci tu ajunge la el. Ii seteaza preferinte, ii influenteaza dezvoltarea fizica si neuronala, ii seteaza predispozitii catre anumite afectiuni, ii afecteaza nivelul de sanatate pentru restul vietii, chiar il poate imbolnavi. De aceea in momentul cand decidem sa devenim mame corpul nostru ar fi trebuit sa se afle deja de minimum sase luni intr-un proces de curatare si insanatosire. Atunci cand sarcina este o surpriza, putem doar sa preluam lucrurile din acel punct. Un simplu exemplu- alimentatia din primele trei luni de sarcina influenteaza sanatatea dentitiei copilului. O sa-mi spuneti ca v-a fost asa de rau incat nu ati mancat nimic- da, dar corpul a consumat din ce avea si cu cat avea mai multe toxine depozitate cu atat au ajuns mai multe toxine la copilul un formare. Si cu cat era mai sarac in resurse cu atat copilul nu a primit ceea ce avea nevoie. Un alt exemplu ar fi consumul de glucide din timpul sarcinii- nivelul ridicat al glicemiei din sangele mamei il influenteaza pe cel al bebelusului si ii forteaza pancreasul. Pancreasul este o glanda care se "consuma". Asta ar trebui sa aiba orice parinte in minte. Ca un pancreas- glanda responsabila cu secretia de insulina- are o durata de viata limitata, cu cat il fortam sa functioneze mai mult cu atat el se va "termina" mai repede. Ce se intampla cu omul in lipsa functiei pancreatice? Omul moare! Da, pana cand moare se chinuie niste ani cu regim strict si insulina. Dar de ce sa ajungi acolo? Si totul incepe de cand mama plina de pofte infuleca 5 amandine pe zi. Pe langa acest lucru, gustul dulce al lichidului amniotic- el este oricum dulceag, dar prin consumul de zaharuri devine si mai dulce- va seta pentru copil o predispozitie catre alimentele dulci pe care va cauta sa si-o satisfaca pe tot parcursul vietii. De aceea spun ca educatia alimentara a copilului incepe cu ceea ce mancam noi in sarcina. Inclusiv deschiderea copilului spre a consuma anumite categorii de alimente. De exemplu copilul unei mame vegetariene va manifesta slabe inclinatii catre produsele de origine animala- de unde mama trage concluzia falsa ca in mod natural copilul sau este vegetarian.

 

Perioada alaptarii este iarasi esentiala. Acum, mai mult decat in sarcina, calitatea hranei si natura ei conteaza pentru ca la copil sa ajunga un lapte "curat". Stiu ca exista curente vehemente in alaptare unde se doreste alaptarea cu orice pret. Nu conteaza ca mama fumeaza, consuma alcool, mananca  si bea lucruri gresite. Cred ca bunul simt al fiecaruia ii poate spune singur ca acest lucru nu este adevarat. Laptele este ceea ce mananca mama. Fa un simplu exercitiu si mananca o masa de peste, laptele tau va mirosi a peste. De aceea perioada alaptarii, chiar daca este greu si uneori frustrant, trebuie sa fie o perioada de disciplina si curatenie alimentara. Si mai ales, dar mai ales, sa nu fie o perioada de dieta si scadere in greutate. Toxinele depozitate in stratul adipos, caci acolo stau ele, se mobilizeaza si trec in circulatia sanguina- ele fiind liposolubile si laptele fiind gras foarte multe dintre ele trec in lapte si apoi la bebelus. Prin arderea acestor toxine, in procesul de slabire, se produc alte toxine si acestea au "darul" de a ajunge tot in lapte. Deci va trebuie sa va mai suportati un timp cu niste kilograme pe voi- daca va doriti cea mai sanatoasa hrana pentru copiii vostri. Si, oricum, daca in perioada sarcinii alimentatia a fost una sanatoasa si echilibrata cel mai posibil o sa terminati sarcina cu o greutate mai mica decat la inceput sau cu maxim 2-3 kilograme in plus (in cazul persoanelor foarte slabe). A deveni mama este o asumare a faptului ca trupul tau nu-ti va mai apartine un timp, poate chiar cativa ani. Atata timp cat copilul creste in tine si se hraneste din si prin tine trupul tau ar trebui sa fie un altar. Evident, pot exista abateri, ca suntem oameni, dar sa fie exceptii si nu reguli.

 

Daca pana aici lucrurile au mers pe aceasta idee,  atunci cand incepe diversificare totul ar trebui sa se intample firesc si bine. Pentru Matilda mancatul a veni ca ceva normal- chiar daca avea 6 luni si jumatate si fusese exclusiv alaptata pana atunci. Teoriile spun ca o incepere tarzie duce la o proasta acceptare a alimentelor solide si la un atasament exagerat fata de san. Eu cred ca singurul lucru care conteaza este sa respecti si sa apreciezi corect momentul optim in care copilul este pregatit. Nu atunci cand spune pediatrul, nu atunci cand spun cartile si cand ne-am plictisit noi sa le oferim lapte. Si din contra, o incepere timpurie este mult mai daunatoare sanatatii copilului. Ideiile de pe vremea bunicii sa vitaminizam copilul cu suc de fructe sau morcovi de pe la 3 luni, sa le dam biscuite/cereale cu mar sunt total gresite si daunatoare pentru sanatatea copilului. Ma revolta si ma uimeste cum in anul de gratie 2013 mai exista debut in diversificare cu fructe si cereale. Dar sunt dulci si "bune" si copilul le accepta incantat iar parintele este mandru si fericit. Divagam. Alegerile sanatoase incep cu ceea ce-i oferim copilului de la primele mese. Il setam pe linia dulce a lucrurilor, atunci el va prefera alimentele dulci si va accepta greu sau deloc alimentele cu adevarat hranitoare- legumele, produsele animale.

 

Lucruile se complica pentru parinte atunci cand copilul incepe sa fie mobil, incepe sa aiba perioade tot mai lungi de reverie, incepe sa se dezmeticeasca cu adevarat la viata. Poate daca pana la varsta de un an- un an si ceva ai mai putut sa te ascunzi prin bucatarie si sa mananci un parizer si o prajitura, de acum va trebui sa iei o decizie. Si probabil va fi una destul de grea pentru ca pentru foarte multi dintre noi, din cauza educatiei de tip recompensa, mancarea este o premiere si o sursa de relaxare/placere. Dar tu esti exemplul pentru copilul tau! Catre tine se uita si pe tine te imita! Tu trebuie sa aduci o schimbare in modul de a prepara alimentele, in a schimba sursa acestor alimente, in a fi atent la calitatea lor. Cat a fost bebe si ii faceai piure si branzica lucrurile au fost usoare. Acum copilul devine un membru activ al familiei, cu ore de masa similare cu ale tale, va sta cu tine la masa, tu ce faci? Ce fel de exemplu esti pentru copilul tau daca lui ii interzici (fara argumente) iar tu bei Cola si mananci tort in fata lui? Va trebui sa decizi. Vrei un copil sanatos fizic si pishic, un copil care va deveni un adult cu o viata sanatoasa si lunga? Sau vrei sa nu-ti schimbi obiceiurile alimentare gresite si sa iti conduci si copilul pe acest drum? Poate parea putin dramatic, dar pana cand copilul va fi pe drumul sau si va intelege complet ideea de sanatate si de alegeri sanatoase tu esti cel care va trebui sa-l indrume si sa-si urmeze propriile indrumari. Asta nu inseamna ca nu o sa mai mananci in viata ta o prajitura- doar daca nu cumva ajungi sa nu-ti mai doresti asta- ci doar ca pentru a fi un model bun trebuie sa devii unul.

 

Eu am decis din timpul sarcinii ca vreau sa-i dau acestui copil sansa de a duce o viata sanatoasa. Sansa sa evolueze fizic si psihic in cea mai buna varianta posibila pornind de la datele sale genetice. Am facut un plan, m-am informat, apoi am adaptat planul pentru ceea ce s-a dovedit a fi copilul meu- adica un copil foarte mancacios si foarte impresionabil. Deci doua provocari in plus pentru mine ca parinte. A trebuit sa aflu acea cale de mijloc incat Matilda sa poata alege, dar sa nu devina obsedata de acele alegeri. Sa gasesc metoda prin care copilul meu sa cunoasca si cealalta latura fara sa se simti frustrata. Sunt copii care pot fi expusi unor cantitati mici din alimentele mai putin recomanda si copii carora mai bine nu le oferim deloc. Asa cum sunt adulti care pot manca o patratica de ciocolata si apoi sa se opreasca fara probleme si altii care pana cand nu devoreaza toata ciocolata nu se pot opri. Trebuie sa afli ce fel de copil este copilul tau si sa alegi asa cum este mai bine in cazul lui. Dupa varsta de 3 ani majoritatea dezvolta autocontrolul si ocazional, cu titlul de exceptie, pot incerca anumite alimente (dulciuri). Sunt copii, mai ales cei care au fost expusi de mici si au deja probleme de sanatate sau de greutate, care atunci cand se afla intr-un program de reeducare a gustului  nu pot manifesta autocontrol in fata unor tentatii si este mai bine sa nu-i aducem in fata acestor decizii.  Nu cred nici in ideile cel putin limitate "ca atunci cand va scapa". Copilul nu va scapa de nicaieri, nu este la puscaria alimentelor, copilul este calauzit catre alegeri sanatoase, copilul este inteligent, copilul are vointa si discernamant, copilul va sti ca a fost invatat bine. Pentru ca totul vine cu explicatii potrivite varstei, evident. Cu timpul fiecare explicatie va fi dezvoltata pe intelegerea lui. Iar el va intelege. Daca pana cand a inceput sa "misune" Matilda prin casa mai aveam in frigider si alimente exceptie, acum- cand are doi ani si cinci luni- nu mai am astfel de alimente in casa. Ce credibilitate as fi avut eu in fata ei? Micile exceptii pe care le mai am (de obicei un suc- marea mea problema) le-am manifestat in fata ei abia dupa ce am vazut ca a inteles si discerne singura. Matilda stie ca sucul este ceva gresit si ca mami greseste cand mai bea. Ca nu este sanatos si ca nimeni nu ar trebui sa bea. Stie ca pentru copii alte sucuri sunt sanatoase- de exemplu ea bea in fiecare dimineata 150 ml. de suc de rosii sau de legume. Stie ca sucurile din fructe sunt o exceptie.

 

Avea Mailda cam doi ani cand a vazut in parc o tanara care bea Cola dintr-o sticla de 0,5 l. S-a dus la ea si i-a spus ca nu este buna, sa nu mai bea. A fost atat de hotarata si de convingatoare incat tanara i-a spus ca are dreptate si s-a dus si a aruncat sticla de suc la un cos de gunoi. I-a multumit Matildei si a felicitat-o. Mie mi-a venit sa scot banii si sa-i platesc sticla de suc, apoi am zambit. Copilul a inceput sa-i educe pe altii.

 

Un copil care a ajuns la doi-trei ani fara sa cunoasca zaharul este un copil "salvat" din acest cerc vicios al fericirii cu zaharuri. Un copil ale carui gusturi nu au fost corupte cu aditivi, glutamat, arome deja poate face diferenta si poate alege. Iar in primi trei ani din viata copilului organismul sau este in plin proces de finalizare. Mai in gluma mai in serios pentru ca un pui de om sa fie nascut "la termen" gestatia ar trebui sa dureze cam doi ani. Atunci organele copilului sunt complet functionale. Dar pentru ca specia umana are craniul foarte mare- de unde si atata inteligenta pe capul nostru- puiul se naste prematur pentru a mai putea parasi corpul mamei. De aceea bebelusii sunt atat de neajutorati si dureaza atat de mult pana cand devin autonomi. Acelasi lucru si cu organele interne si sistemul nervos. Alimentatia din primi ani de viata este cea care va dicta evolutia sanatatii pentru tot restul ei.

 

Da, este dificil. Mai ales cu educatia alimentara pe care am primit-o noi si cu sistemul de recompense alimentare tatuat in gene. Da, este un efort. Va trebui sa depasiti mentalitatea de supermarket si sa cautati alte surse pentru a cumpara produsele. Da, va trebui sa explicati de 10 ori, de 100 de ori bunicilor si bonelor, si cunoscutilor, si necunoscutilor de ce nu doriti ca puiul vostru sa consume sau sa fie expus consumului de alimente nesanatoase. Da, va trebui sa-ti sacrifici poftele si capriciile sau sa ti le tii in afara casei. Da, iti va trebui si un partener in asta. Nu se poate doar mama sau doar tatal sa faca alegeri corecte. Va trebui sa lucrati in echipa. Si, da, toate astea merita pentru ca sunt pentru sanatatea copiiilor nostri. Iar in ziua cand o sa intelegem cu totii ca este o rusine sa fii needucat alimentar si nu este o rusine sa trimiti copilul la gradinita cu o cutie cu morcovei si fructe poate ca o sa vedem meniuri de crese si  gradinite fara papanasi, prajituri si fainos la orice masa. Si totul incepe cu fiecare dintre noi. Prin a te duce acasa si a decide ca in frigiderul tau nu mai au ce sa caute sucurile acidulate si dulci, mezelurile, lactatele ultrapasteurizate si omogenizate, carnea de pui din comert, ca nu mai are ce sa caute fainosul cu gluten, fainurile arse prin coacere sau prajire, zaharul si dulciurile procesate. Mai greu este inceputul, apoi starea de bine pe care ti-o da nivelul de sanatate in crestere iti va spune singura ca esti pe drumul cel bun.

 

 

 

Pentru draga mea Mara care se intreba dupa intalnirea din Oraselul lenes: "Da' pufuletii, ce au domle pufuletii?"

 

Pufuletii sunt un produs obtinut prin expandare. Expandarea in sine este un procedeu care duce la eliberarea de componente procancerigene si este valabila si pentru pufarine si tartele acelea din orez expandat. Pufuletii sunt obtinuti din faina de proumb cu adaos de glucoza si alti indulcitori care duc la obtinerea unui produs cu o valoare calorica foarte mare- din excesul de glucide- pentru un continut nutritiv aproape nul- 224 kcal/30 gr. Un alt aspect il ridica prezenta celor doi aditivi E 102 si E 124.

E 102- tartrazina obtinuta din siteza chimica a gudronului si carbunelui- este un aditiv incriminat in declansarea sindromului ADHD, in acelasi timp favorizeaza aparitia bolilor de tip inflamator si alergic- astm, urticarie, rinita- distrugerea ADN-ului si aparitia cancerului tiroidian. Tartrazina- colorantul responsabil cu oferirea culorii galbene sau portocalii a alimentelor aditivate- este interzisa in produsele adresate copiilor cu varsta mai mica de 3 ani- asta in tarile civilizate, la noi exista doar recomandare.

E 124- Rosu ponceanu- este un aditiv alimentar care ofera culoarea rosie a alimentelor si este sintetizat din petrol. Are potential cancerigen si exista o doza minima admisa de 4 mg/kg corp. E 124 este responsabil si el pentru hiperactivitatea copiilor, afectiuni ale stomacului, vezicii urinare, ale maduvei osoase si ale colonului. Acest aditiv este interzis in tari precum Norvegia, Finlanda si SUA.

 

 

P.S. Vreau sa o felicit pe mama unui copil foarte drag mie care a aratat ca se poate. Ea a decis sa se informeze, sa schimbe alegerile facute pana intr-un punct si sa-i ofere copilului sau o educatie alimentara sanatoasa. Copil ajuns acum la 6 ani si jumatate si care nu se comporta deloc "scapat" chiar daca este un copil mancacios si acum integrat intr-o colectivitate unde intra in contact cu alte obiceiuri alimentare. Astazi este ziua ei- La multi ani!

 

 

 

 

 

Sufletul de mama

Ne nastem femei. Aproape toate ne nastem si mame. Dincolo de sufletul de femeie in noi este pus si un pic din sufletul de mama. O samanta care creste, care ne sopteste mereu ca intr-o zi o sa fim parte din Viata. Ne comportam cumva intuitiv, oamenii spun despre noi ca suntem "copii mamosi". Nu este numai o imitare a comportamentului matern, este ceva dincolo de asta. Este samanta aceea de suflet care creste. Apoi, incepem sa intelegem. Stim ca acesta este sensul vietii noastre: ca intr-o zi sa devenim mame. Si ne construim pe noi in acest sens. Mobilam mintea si sufletul pentru a oferi tot ce-i mai frumos copilului ce va veni. Pentru ca noi stim ca va veni. Construim si o intreaga lume, un cuib, pentru ca el sa fie bine primit, sa nu-i lipseasca nimic. Apoi asteptam ziua binecuvantata cand sufletul lui ne va gasi si va veni la noi. O asteptam cu emotie si frematare, o visam, o rugam sa vina. Uneori intarzie si te cuprinde dorul. Ti-e asa de dor incat te doare sufletul. Este dorul de puiul tau, de implinirea menirii. Si intr-o zi, poate cand te astepti mai putin, simti ca a venit, ca o lumina calda a coborat si incepe sa creasca in tine. Doamne, si cat o iubesti! Si cat o visezi, cate lucruri visezi pentru ea, pentru fiecare clipa a vietii- toate bune, toate fericite. Ii visezi chipul, si ochii, si manutele. Stii cum o sa-i miroasa parul moale si ciufulit. Stii ca de atunci, de cand va spune "mama", lumea ta va fi alta, de cand va intinde pentru prima data manutele catre tine ca esti deja cel mai fericit om de pe pamant. Acum faci parte cu totul din marele suflet de mama. Sufletul din care venim toate.

 

Ieri m-am oprit intr-o piata de flori. Am vrut sa fie albe, sa fie gingase, sa fie blande. Ieri mi-am spus ca trebuie sa ma depasesc, sa uit de problemele din mintea si sufletul meu, sa uit de mine si sa fiu langa ea. Chiar daca nu stiam ce sa spun si ce sa fac si daca trebuie sa spun sau sa fac ceva...  Pentru ca sufletul ala mare din care venim ne uneste pe toate. Ne face una. Si asa cum m-am bucurat cu lacrimi in ochi cand mi-a spus ca i se va indeplini visul cel mare, tot asa trebuia sa fiu si acum langa ea. Pentru ca a pierdut prea mult, nedrept de mult. Atat de nedrept incat eu nu pot sa inteleg. De ce tocmai ea, un om atat de bun?! Cel mai bun om pe care il cunosc. De ce sa piarda ea atat? Sunt sigura ca ea este prea buna sa intrebe asta, sunt sigura ca ea intelge altfel. Eu, eu am stiut doar ca trebuie sa fiu langa ea. Sa pun si sufletul meu sprijin. Asa cum mamele isi pun sufletul langa un alt suflet de mama ranit. Cand o mama isi plange copilul nu poti sa nu fii acolo, nu poti sa nu o strangi in brate, nu poti sa nu-i oferi umarul tau. Pentru ca trebuie sa fim toate impreuna, sa oferim o clipa de alinare, de intelegere. Atat am stiut eu ieri, ca trebuie sa fiu acolo.

 

Daca as fi putut lua macar o clipa din durerea ei, daca as fi putut oferi macar o clipa din fericirea mea... As fi vrut sa am puterea asta. Atat as fi vrut.

 

 

Drum lin bebe Sofia!

 

 

Walking target

Cateva postari simpatice si educative asteapta in draft. Dar  nu ma simt deloc simpatica zilele astea. Da, voi fi inca unul dintre aceia care "mimeaza" simt civic si solidaritate- inteleg ca asa suntem numiti mai nou. Ca "profitam" de subiectele grave si dam cu totii din degete pe bloguri sau FB. Asta este, mai bine sa fiu una in plus decat una in minus!

 

Locuiesc in cartierul bucurestean Tineretului- in Sectorul 4. Un cartier la doar doua minute de centrul orasului, un cartier civilizat, linistit, vizavi de un parc mare si frumos, aproape de crese/gradinite/scoli si aproape de orice ar avea nevoie un cetatean ca sa functioneze in viteza vietii de astazi. Ai spune ca este un cartier ideal pentru a creste copii. Eu am un copil- pe Matilda. Cand am ales sa ma mut aici a fost pentru ca-mi doream foarte mult copii, am ales acest cartier pentru ea- chiar daca se intampla cu 3 ani inainte sa fie conceputa. In 2007 in zona in care locuiesc nu era niciun caine vagabond. Erau doi caini batrani si castrati abia la bulevard, langa BRD. La putin timp dupa mutarea mea aici, la blocul vecin, s-a pripasit o catea. Gestanta ea- cum s-a dovedit mai tarziu. Pensionarii milosi, pentru ca de obicei pripasirea potailor pe langa blocuri este sportul lor preferat, i-au oferit adapost si hrana. I-au construit un cotet in spatele blocului. A fatat. Sase pui. Cetatenii i-au pastrat pe toti. Erau mici si dragalasi. Nu stiu cu ce soi de caine se imperechease stimabila, dar puii aia mici si dragalasi s-au transformat in niste dulai. Arata mai mult a vitei decat a caini. In scurt timp au inceput sa patruleze perimetrul si sa puna stapanire pe el. Daca stai sa-i urmaresti au chiar o tactica si un sistem in care functioneaza. Au un lider. Unii pazesc la punct fix si altii patruleaza. Ai crede ca este ceva minunat- asta daca ti-ai imagina ca au ceva de pazit. In mintea lor de animale de paza si de haita isi pazesc teritoriul. Cum cainii pot identifica si retine sute de mirosuri distincte, ei ne stiu pe toti. Pe toti cei care locuim in perimetru. Ne ignora. Dar cum apare un om strain de zona cum intra in alerta. Daca il considera ei si ostil incep sa-l agreseze. La fel cu orice caine cu stapan care este plimbat pe strada. Totul devinde mai intens pe durata noptii cand latratul si urletele lor fac imposibil somnul chiar si cu ferestra inchisa.

 

Mi-e frica de ei? Sau de caini in general? Nu. Nu mi-a fost niciodata frica de caini. Poate pentru ca am crescut mai mult la tara unde aveam animale de tot soiul. Poate pentru ca la noi la bloc aveam patru caini- Labus ( un Saint Bernard corcit), Calu (un caine baltat de talie foarte mare), Rexa si Florea (doi caini roscati de talie medie, erau pereche). Singurul agresiv era Florea. Ceilalti erau mai mult decat docili, ne suportau toate jughinelile. Rexa ne conducea in fiecare dimineta pana la scoala- distanta a patru statii de autobuz- si se intorcea inapoi la scara blocului. Cand aveau pui ne bagam cu ei pe sub scara blocului. Toti puii erau oferiti oamenilor care aveau curte. Cainele agresiv era evitat, ceilalti erau prietenii nostri. Nu mi-a fost frica nicio clipa de ei. Se spune ca un caine simte daca iti este frica sau daca ii esti ostil. Mmm, nu m-am bazat niciodata pe asta, nu ca adult. Chiar daca nu-mi este frica, chiar daca nici macar nu ma latra cainii cand trec pe langa ei, niciodata nu m-am bazat pe bunul lor instinct. Poate ca intr-o zi m-a suparat cineva foarte tare si nu am cele mai pasnice ganduri in minte. Animalul este imprevizibil, nu-l poti trata ca pe o fiinta rationala, ca pe un om. Nici macar pe toti oamenii nu-i poti suspecta de ratiune. Deci am fost mereu vigilenta chiar daca nu mi-a fost teama nici de cainii din parc, nici de cei din cartier.

 

Dar ochiul de mama are in el o lupa. De cand am copilul si de cand merge singura, de cand alearga- mai ales ca ea este mai mereu insotita de o minge- am inceput sa vad cu alti ochi cainii din jur. Copilul mic si umblator este o tinta in miscare. Poate ca undeva in strafundul genelor lui de animal, cainele, inca isi aminteste despre cum vanau stramosii lui. Si vanau de obicei animale mici si miscatoare. Miscare declanseaza atacul. De cand Matilda merge singura, o pazesc. Sunt mereu cu ochii pe cainii din jur. Nu trecem prin raza lor, nu trecem pe langa tufisurile in care stau ascunsi. Putem face asta pentru ca ii cunoastem si stim unde stau. Asa cum stim si toti cainii din parc. Dar cine nu-i cunoaste? Matilda stie regulile- nu fugim pe langa caini, nu le dam de mancare, nu punem mana pe ei, nu ne apropiem de ei cand mananca, nu fluturam obiecte care par sa fie arme (bete), nu-i privim direct si nu le adresam nimic. Pare exagerat? Poate. I-am insuflat o teama de caini? Partial. Cred ca am facut bine? Absolut. Insotitorii ei- bona sau mama- stiu aceleasi reguli. Copilul trebuie sa stie de foarte mic ca acela este un animal, nu o jucarie. Ca il poate rani. Ca nu se indeparteaza de adultul insotitor. Iar adultul stie ca datoria lui este sa supravegheze copilul si sa-i garanteze integritatea fizica si siguranta. Eu, mama ei, femeie tanara, cand nu ma simt in capacitatea fizica optima pentru a-i garanta siguranta (din cauza problemelor mele de la coloana care uneori ma impiedica sa ma misc bine) nu ies cu ea in parc.

 

Saptamana aceasta un copil de patru ani, supravegheat insuficient, a fost ucis de cainii vagabonzi. Nu in parcul Tei, ci pe un maidan  adiacent- proprietate privata. Rectific. Luni, Ionut, a fost mancat de viu de caini, a fost aproape decapitat. A suferit mai mult de 100 de muscaturi. Acum o intreaga lume mediatica arata cu degetul. De obicei cu degetul politic. Politicienii arata si ei. De obicei unii spre altii. Un presedinte- fost primar de Capitala pe care se angajase ca o curata de caini- da ultimatum Guvernului. Premierul da din urechi. Primarul Capitalei lacrimeaza cu gandul empatic catre cei trei nepotei de-i are. Nimeni nu face nimic. Ba da, parintii. Ei isi ingroapa copilul. "Iubitorii de animale" se dau de ceasul mortii. Iubitorii de copii (si mai putin de animale) cer eutanasierea cainilor comunitari din oras. Primarul se spala pe maini cerand referendum- daca vrea onor bucuresteanul sa se puna primaria pe hacuit. Uita sa citeasca si legile care nu-i permit asta- detalii. Noi ne agitam cu totii, unii prin identificare cu situatia tragica- daca era copilul meu?!, altii pur si simplu din spirit intreprinzator. Insa nu i-as vedea pe multi luand un caine de beregata si omorandu-l. Pe multi nu-i vad taind nici o gaina.

 

Este normal sa traim inconjurati de animale periculoase? De animale care tot mai des se aduna in haite? Este normal sa cerem sa fie omorate? Este normal sa consideram moartea unui copil un accident nefericit? Este normal sa stam cu mainile in san?  Este normal ca un primar sa arunce matza moarta in curtea cetatenilor? Sa decida ei.

 

In 2006 un cetatean japonez a fost muscat mortal de un caine maidanez, in 2011 o femei a fost omorata de o haita de caini in curtea Spitalului 9, in 2013 un bebelus este mancat de caini in curtea spitalului unde fusese aruncat de o mama criminala, 2013 un copil de 4 ani a fost decapitat de o haita de caini pe un teren vecin unui parc. In ultimii 4 ani 9 oameni au fost ucisi de cainii fara stapan.

 

Va las cu o lectura.

 

In soarele dulce al toamnei

O astept sa adoarma. Mimez un somn profund. Ea face giumbuslucuri doar, doar misc o geana. Stie ca ma amuza cum numara si incepe sa numere stele imaginare- unga, goua, tiei, pacu... O simt cum ma observa pe furis, dorm. Nu merge cu cifrele, hai cu literele! Isi spune alfabetul. Se opreste unde nu poate pronunta litera si asteapta sa o spun eu. Cand nu primeste niciun raspuns isi spune singura "nu-i M" - era W. Stie ca si mica ei descoperire ma amuza, atunci cand nu poate pronunta o litera o spune pe cea care-i este cea mai apropiata grafic si spune ca nu-i aceea. Mi s-a parut foarte inteligent modul ei de a rezolva problema. A ispravit cu alafabetul. Se gandeste cu ce sa mai amane momentul de nani. Aha, sa spuna alfabetul pe litere mari si mici- alta gaselnita personala- A maie, a mic, B maie, b mic. S-a prins ca asa dureaza mai mult. Adoarme numarand litere...  Doarme. Deschid ochii incet. O raza de soare patrunde printre draperii si se joaca in parul ei. Un castaniu perfect. Ciocolatiu cu reflexe roscate, exact castanele coapte de toamna. Tot misca o manuta ca sa-si scuture soarele de pe chip. Nu ma mai satur sa o privesc. E frumoasa, speciala, e a mea. O privesc in lumina aceea blanda si ochii mi se umbresc de lacrimi. Am facut un lucru bun! Daca am facut in viata asta un lucru bun a fost acela de a o lasa sa vina. Doamne, am facut un lucru bun!

 

Am avut si indoieli? Oh, si cate... E prea adanca in noi poza perfecta de familie. Un tata, o mama, doi copii. Familia ideala, familia tablou. Fiecare cu rolul sau. Un tata chipes si descurcaret, usor autoritar, un tata care asigura echilibrul si bunastarea familiei. O mama blanda si gospodina, o mama care asigura iubirea si caminul frumos.  Un baietel mai mare, el isi va ocroti sora cand va creste. Si, desigur, o sa fetita mai mica. Esti crescut privind cu nasul lipit de o fereastra aburita prin care se vede "familia perfecta". Poate ai avut norocul si ai crescut intr-una. Asa cum am avut eu. Rolurile nu au fost tocmai clasice, dar poza era cea buna. Am avut ambele modele. Am crescut avand un tata asa. Iar ei m-au crescut sadind in mine asteptari. Trebuia sa duc mai departe imaginea familiei perfecte. Trebuia sa-mi gasesc un barbat bun si iubitor, un barbat care sa munceasca pentru familia lui, sa ne casatorim, sa avem copii. Dar nu m-au/m-am crescut sa fiu femeia aceea. Am crescut sa fiu o femei puternica si independenta. O femei care poate sa-si sustina si ea familia la fel de bine. Asa cum a facut-o si mama. Poate ca a fost modelul ei mai puternic, poate nu am avut de ales, poate ca pur si simplu asa m-am nascut eu. Cu toate ca de mica imi repeta:

 

"Cine crezi ca o sa te suporte asa?/ Nimeni nu o sa stea cu tine!"

 

Asa adica independenta, libera, descurcareata, prea capabila sa se descurce singura, prea putin dispusa la concesii si inchis ochii, prea dornica de sinceritate, prea putin toleranta in fata incalcarii unei promisiuni, prea putin supusa. Prea ca un barbat pentru a fi "suportata" ca femeie.

 

Apoi am inceput sa fac alegeri gresite, sa aleg partenerii gresiti. De cele mai multe ori ma alegeau ei, dar erau la fel de gresiti pentru ca eu atrageam tipul acela de barbat. E un model, sunt constienta de asta. Asa am ales si atunci cand a aparut tatal ei. (Intr-un fel gresit, dar si in cel mai corect pentru ca el este cealalta jumatate din ea.) Un model de barbat si un tipar de relatie in care m-am invartit de cand sunt femeie. Daca m-as mai gandi pret de o secunda as stii si de ce. Dar nu am vrut sa aloc secunda aceea, e prea dureros ce-i dincolo de ea. Inca mi-e bine asa, fara a scoate motivul la lumina. Mi-a luat un timp sa ajung si pana acolo, pana in pragul intelegerii. De la un an de cand am putut sa mananc singura a inceput sa se formeze aceasta persoana care sunt astazi. Sunt de prea mult timp asa pentru a putea fi altfel. Autonomia a fost cea mai importanta si nu am mai stiut niciodata sa cedez din spatiul meu pentru a pune si altul umarul. Eu stiu ca pot, chiar pot, sa fac totul singura. M-am descurcat mereu acolo unde nu se descurca o echipa intreaga. Nu spun ca-i un lucru bun, e bine sa te poti baza si pe altii, dar eu asa am crescut sa fiu. Si poate de aceea pentru mine a fi parinte unic este un lucru firesc, este o implinire si nu a fost nicio clipa un esec. Este cel mai asumat lucru pe care l-am facut pentru ca toata viata mea m-a pregatit pentru acest moment. Am stiut ca pot.

 

Am stiut ca pot fizic, am stiut ca pot material. Emotional? Nu din prima clipa. Mi-a fost atat de teama ca nu va fi iubita. Daca tatalui ei nu i-a trebuit, atunci cui o sa-i trebuiasca? Mi-a fost teama ca eu voi fi aceea care va pune acest stigmat asupra ei. Ca eu voi fi amintirea lipsei lui de asumare. Mi-a fost teama ca nu voi fi destul, ca nu o sa-i pot oferi destula iubire. Ca o sa fim mereu ca un caine cu 3 picioare. Functional dar niciodata capabil sa alerge. Ca o sa fie marginalizata, judecata, aratata cu degetul. Ca nu va primi tot ce merita de la viata pentru ca eu nu i-am oferit familia perfecta. Chiar am crezut ca Universul ii e dator pentru ca nu i-a lasat si un tata langa ea. Sau din contra... ca i-am gresit Universului cand am lasat-o sa vina pe lume doar pentru ca eu aveam drept de vetto. Multe, multe lucruri trec prin mintea unui parinte unic. Am avut norocul ca mintea mea sa se limpezeasca intr-o seara de februarie. Urma sa mergem la una dintre orele din cursul pentru viitori parinti.  Eram singura mama neinsotita de acolo. In ora aceea erau prezentate metodele pentru confortul in timpul travaliului. Metode care de obicei presupun prezenta unui partener. Ni s-a spus ca venim cu tatal copilului sau cu persoana noastra de incredere. Un prieten s-a oferit sa vina cu noi. Am acceptat. Oricat ma stiam de puternica imi era teama de momentul acela ciudat in care toti erau in pereche si eu as fi "dansat" singura. Eram la iesirea din bloc cand am inteles cel mai important lucru. Eu nu ma duceam acolo singura, ma duceam cu fetita mea. Noi doua eram cuplul de care era nevoie. Eu eram familia ei si ea era familia mea. Eu eram sprijin pentru ea si ea pentru mine. Nu aveam nevoie de un surogat pentru a fi bine. Nu aveam de ce sa ma simt rusinata. Eram perfecte asa, doar noi doua. I-am multumit prietenului si l-am trimis acasa. Din seara aceea nu m-am mai gandit niciodata ca nu sunt destul. Din contra, am crescut ca om dincolo de orice limita pe care mi-o pusesem singura. In seara aceea am inteles ca noi suntem la fel de familie si cu un singur parinte.

 

Sunt mama din poza perfecta. Sunt echilibrul si dragostea copilului meu, sunt siguranta si stabilitate. Si ma rog sa ma tina Dumnezeu intreaga la minte si la suflet si sa fiu toata viata mama de care Matilda are nevoie. Sunt "stalpul" casei. Sunt cea care asigura caminul, hrana, hainele, vacantele, jucariile si toata lumea materiala din jurul copilului meu. Sunt un parinte care si-a dorit pana in varful unghiilor acest copil. Sunt parintele care si-a asumat viata si cresterea acestui copil. Nu-i sunt si tata si nici nu-mi doresc asta. Ar fi ceva complet nenatural. Ar fi o greseala. O mama nu poate fi si tata, nici vice-versa. Fiecare trebuie sa fie cel mai bun parinte, dar pentru locul lui, sa incerci sa fii ambele ar fi un consum de energie si de sentimente inutil. Nu trebuie sa te cramponezi in completarea modelului, modelul tau are alt tipar. Avem propriul nostru tipar pe care-l construim zi de zi. Asta nu inseamna ca din copilul meu nu va aparea un adult minunat. Nu inseamna ca nu va avea "modele", ca nu va intelege ca exista si altfel, ca va deveni un handicapat emotional sau relational. Pentru ca de tot ce are nevoie un copil este de stabilitate, de un mediu armonios de iubire, de sinceritate si de intelegere. Iar toate astea i le poti oferi si singur daca le cresti in tine asa cum vrei sa fie crescute si in el. M-am educat, am scos din mine tiparele, am ridicat stigmatul. Am renuntat la ideea in sine- nu sunt un parinte singur- sunt in parinte unic. Am creat propria poza perfecta in jurul familiei noastre. Imi privesc copilul in soarele dulce al toamnei si stiu ca am facut un lucru bun. Suntem o familie monoparentala fericita si sunt mandra de asta!

 

 

Feed My Soul by Katie Berggren

Dilema locativa

Atunci cand am cumparat apartamentul in care locuim a fost dragoste la prima vedere. Intr-o seara am spus unui prieten ca se pare ca o sa pot sa-mi cumpar un apartament- cu sfantul credit, normal. El imi spune ca soacra-sa, postarita in zona unde imi doream eu sa locuiesc, stie un apartament de vanzare. In 5 minute aveam numarul de telefon,  in alte 5 stabilisem o vizionare. A doua zi dimineata, in racoarea unui inceput de aprilie, mergeam sa vedem apartamentul. Ne-a intampinat nepotul proprietarei. Un domn. Si matusa lui o mare doamna- am indragit-o mult. Imi amintesc ca era preocupata sa nu fie praf in casa cand venim sa o vedem. Ea nu mai locuia aici de ceva timp pentru ca isi fracturase soldul si nu se mai putea descurca singura. Aveau o casa mare si frumoasa pe 1 Mai, o luasera si pe ea acolo. Nu era parf in casa. In schimb era o energie minunata. Totul era asa cum fusese de cand s-a construit blocul, tamplaria intacta- perfect intretinuta. Peretii cu grunturei- calcio vecchio- colorat. Totul foarte simplu, dar curat. Au trecut mai bine de 7 ani dar imi amintesc perfect mocheta de plus roz-invechit si divanul din catifea lung cat tot peretele de 5,2 metri al sufrageriei. Vasele din argint- suveniruri din calatoriile lor-, tablourile pictate de sotul doamnei- fusese colonel in armata si avea hobby pictura. A fost o senzatie instant de "acasa", de casa mea, de loc in care as vrea sa traiesc. Mi-au urat sa fiu fericita si sa fac copii- ei nu au avut copii si isi doreau macar eu sa cresc un copil aici. Mi-au dat cheile inainte sa platesc casa, m-au asteptat cu banii o luna- eu nici nu facusem dosarul pentru imprumut. Au fost minunati. A fost singurul apartament pe care l-am vazut si a fost perfect. La plecare mi-au lasat o iconita si o carte mica de poezii cu fir de aur pe margine.

 

Am fost foarte fericita si linistita aici. Este casa in care s-a nascut Matilda. Aici a crescut. Fiecare locsor e plin de ea. Nu ma indur nici sa-i dau abtibildurile cu zane jos de pe perete. Nici sa-i sterg picturile de pe peretele din hol. E casa ei, daca ne intorcem de undeva si trecem pe langa scara si nu intram ma trage de mana- "acaca cu"- ca aici e casa ei. Dar...

 

Dar nu mai avem loc. Am nevoie de camera mea. Si curand nu o sa mai avem nici banii stransi. Daca nu fac pasul asta acum stiu ca mai tarziu nu o sa mai am resursele pentru a ne muta. Tot cu maria sa creditul, dar nu o sa mai am banii pentru avans. De cand mi-au scazut veniturile si au crescut cheltuielile (bona) economiile noastre dispar cu viteza. Daca-i am ii cheltui, daca nu-i mai am... Si mai simt eu ca acesta este momentul de optim intre pretul caselor si posibilitatea de a face un imprumut decent. Asa ca m-am pus pe cautat apartamente. Am vizionat vreo 20. Unele mi-au ramas in minte pentru ca erau la niste preturi hilare. Altele pentru ca aveau proprietari simpatici. Altele pentru mizeria din ele. Niciunul pentru ca mi-ar fi dat sentimentul de "acasa". Mi-a placut unul, dar era la 10 din 10 si raul meu de inaltime incepea sa imi dea cosmaruri noaptea. Deci tot ce am reusit a fost sa decid tipul de impartire care mi s-a parut cel mai bun pentru noi. Culmea- anul trecut am mai fost sa vad un apartament, avea exact impartirea asta, dar si un pret cu cateva mii de euro mai sus. Poate sunt eu defecta, ori mai trebuia sa cautam. Ori casa pe care o vreau eu este dincolo de buget. Ori... mi-as fi dorit sa mai fie cineva in cautarea asta. Nu stiu. Cert este ca am lasat emotionalul si am trecut la partea rationala a lucrurilor. Pretul. Faptul ca are doua bai si doua balcoane. Bucataria mare. Ca este la 2 minute de unde locuim acum. Am gasit cel mai ieftin apartament cu structura dorita, am negociat, am scos un pret foarte bun si am decis. Dar...

 

Nu ma simt impacata. Ceva lipseste. Poate starea in care este acest apartament ma impiedica sa-l vad drept acasa. Poate dupa ce-l renovam. Poate proprietarii acestia care nu stiu in ce soi de dezechilibru interior sunt de traiesc in asa o cocina. Poate pentru ca de aici Matilda nu o sa mai vada niciodata rasaritul de luna. Poate diferenta atat de mare intre prima dragoste- dragoste la prima vedere- si dragostea asta aranjata din interes. Imobiliar vorbind am face cea mai buna afacere. Emotional... Poate dupa ce o sa o vad pe Matilda alergand fericita prin camerele goale... Oricum, nu simt ca va fi ultima noastra casa. Iar eu sunt taur, sunt atasata de locuri, nu-mi plac schimbarile. As fi vrut sa ma vad imbatranind si creascand nepoti in apartamentul de la etajul 8.

 

 

 

 

 

La Zoo

Saptamana trecuta am stabilit impreuna cu C. un program comun pentru fetitele noastre. Si ea isi dorea sa petreaca timp exclusiv cu E. pentru ca nu mai avusese la fel de multe ocazii dupa venirea fratiorilor ei gemeni. Si noi eram in saptamana dedicata Matildei. Asa ca luni am fost in vizita la ele acasa pentru a acomoda zgatiile una cu alta si a doua zi am stabilit sa mergem la Gradina Zoologica Baneasa. Dupa ce am vizitat Microrezervatia de langa Delfinariul din Constanta, Matilda a ramas impresionata si-mi tot povestea despre animale- zebra preferata ei. Asa ca mi s-a parut o idee buna sa facem o excursie la Zoo. Nu stiam la ce sa ma astept, ultima mea vizita acolo s-a intamplat acum aproape 30 de ani... dar amintirile frumoase sunt inca vii. Chiar eram curioasa cum or sa redescopere ochii de adult acel loc, mai ales dupa ani de Discovery Channel si posibilitatea de a calatori si de a vedea unele animale in habitatul lor natural. Si daca reactia Matildei va fi una asemanatoare cu cea pe care o aveam eu in copilarie. Oricum plimbarea nu a stricat nimanui :).

Gradina Zoologica Bucuresti a luat fiinta in anul 1955 sub forma unui serviciu al Sectunii Gospodariei Comunale din cadrul Sfatului Popular al Capitalei.

La acea data, mici efective de animale erau raspandite in parcurile Cismigiu, Carol I, Herastrau si in Padurea Baneasa.

Intre anii 1955-1959 are loc o concentrare progresiva a animalelor in cadrulColtului Zoologic Baneasa, unde la 1 Mai 1959 s-a deschis primul sezon de vizitare.

Incepand din 1962, titulatura institutiei a devenit Gradina Zoologica Bucurestisi in acelasi an, a fost inclusa in Anuarul International al Gradinilor Zoologice (International Zoo Yearbook, editat de Societatea de Zoologie din Londra).

Gradina zoologica, avand suprafata totala de 5,85 ha, este un asezamant public care intretine si expune colectii de animale vii, salbatice, indigene si exotice, in vederea realizarii a doua principale deziderate: conservarea faunei (avand prioritate speciile amenintate cu disparitia) si instruirea, educarea si recreerea publicului vizitator.
 

 Inainte de a face ceva nou ii povestesc despre ce o sa facem. Unde o sa mergem si ce este acolo. Daca vad ca lucrurile ii trezesc interesul pun planul in actiune. Daca imi spune ca nu, atunci o las pentru alta data. Nu cred in purtatul copiilor in tot felul de locuri doar pentru ca parintele banuieste ca i-ar placea sau pentru ca trebuie sa bifam unele activitati. Eu ii povestesc neutru, o intreb si ii arat fotografii de pe internet cu lucruri asemanatoare pentru a vedea daca ar fi un lucru placut pentru ea. Chiar si cu deplasarea la munte am facut asa, i-am aratat ce inseamna "munte" si a zis ca vrea sa mergem. Asa ca atunci cand a vazut ca la Zoo e cu animale (mai ales maimuuuteee) topaia de fericire. Si revederea cu "mama goi bebe" si cu "beba" cred ca a jucat un rol important. Noi deplasarile le facem in principiu cu taxiul, asa am facut si acum. Din Pipera am mers impreuna cu fetele. Drumul este simplu si foarte putin aglomerat intr-o zi de marti ora 10. Pretul unui bilet pentru adulti este de 13 lei si pentru copiii cu varsta peste 2 ani de 6,5 lei. Programul zilnic este 9 -17. Ce puteti vedea (cu putin noroc) acum la Zoo:

 

 

In absenta elefantilor cel mai impresionant a fost, cu siguranta, TIGRUL. Atat pentru noi cat si pentru copii. Nu imi aminteam sa fie atat de mari. Chiar mari si te cam inspaimanta ideea ca ar putea scapa de acolo. Imprejmuirea tigrilor este din gard metalic. Pentru lei a fost montata o alta din sticla si lemn, ceva mai "naturala", din fericire pentru ei. Din pacate pentru vizitatori leii cautau protectia si umbra panourilor din lemn si stateau dupa ele. Asa ca puteai zari ori o coada ori trei fire din coama. Tigrii erau trei la numar, leii erau in pereche - o leoaica si un leu. Din ce am vazut felinele pareau sa o duca cel mai bine. Probabil fiind de multe generatii in captivitate s-au adaptat. Nu pot sti ce era in sufletul lor. Foarte multe pasari de apa (era o gasca foarte interesanta gri cu ciocul galben fosforescent- nu am notat cum se numea si imi pare rau). Exista doua colectii in incinta- un Aqua-Terrariu- cu pesti si reptile- si o Casa a pasarilor- cu multe specii de pasari exotice. Nu am reusit sa vedem fix maimutele, in special cimpanzeul, am vazut doar un fund rosu specific de Pavian. Nu le-am vazut pentru ca se adapostisera de caldura (sau poate nu mai erau). Acelasi lucru pentru lupii albi, urs, canguri. Simpatice nutriile :).

 

 

 

 

 acest domn vorbea cu animalele, isi lua ramas bun...

 

In ansamblu a fost o plimbare placuta alturi de oameni frumosi. Putin obositoare pentru fete asa ca ne-am tot oprit pentru a aduna frunze si pentru cateva balaceli la tzasnitorile cu apa potabila. Pentru mine a fost o dezamagire... nu stiu daca lucrurile chiar s-au schimbat atat sau pur si simplu atunci vedeam altfel. Acum am avut sentimentul ca ma duc in vizita in casa cuiva si proprietarul nu-i acasa, poate pentru ca nu exista picior de personal in tot perimetrul care sa atraga prin prezentarea sepciilor. Pentru copil, abia dupa cateva zile cand a avut cui povesti ce a vazut, am descoperit ca fusese o placere si ii ramasesera multe amintiri. O sa mergem si la anul, cu siguranta va intelege altfel lucrurile. Si ii urez succes domnului Oprescu in initiativa sa de a transforma Gradina Zoologica in Bio Parcul Zoo de 60 de hectare, de la 5,7 hectare cat are acum, pana in anul 2020.