Sufletul de mama

Ne nastem femei. Aproape toate ne nastem si mame. Dincolo de sufletul de femeie in noi este pus si un pic din sufletul de mama. O samanta care creste, care ne sopteste mereu ca intr-o zi o sa fim parte din Viata. Ne comportam cumva intuitiv, oamenii spun despre noi ca suntem "copii mamosi". Nu este numai o imitare a comportamentului matern, este ceva dincolo de asta. Este samanta aceea de suflet care creste. Apoi, incepem sa intelegem. Stim ca acesta este sensul vietii noastre: ca intr-o zi sa devenim mame. Si ne construim pe noi in acest sens. Mobilam mintea si sufletul pentru a oferi tot ce-i mai frumos copilului ce va veni. Pentru ca noi stim ca va veni. Construim si o intreaga lume, un cuib, pentru ca el sa fie bine primit, sa nu-i lipseasca nimic. Apoi asteptam ziua binecuvantata cand sufletul lui ne va gasi si va veni la noi. O asteptam cu emotie si frematare, o visam, o rugam sa vina. Uneori intarzie si te cuprinde dorul. Ti-e asa de dor incat te doare sufletul. Este dorul de puiul tau, de implinirea menirii. Si intr-o zi, poate cand te astepti mai putin, simti ca a venit, ca o lumina calda a coborat si incepe sa creasca in tine. Doamne, si cat o iubesti! Si cat o visezi, cate lucruri visezi pentru ea, pentru fiecare clipa a vietii- toate bune, toate fericite. Ii visezi chipul, si ochii, si manutele. Stii cum o sa-i miroasa parul moale si ciufulit. Stii ca de atunci, de cand va spune "mama", lumea ta va fi alta, de cand va intinde pentru prima data manutele catre tine ca esti deja cel mai fericit om de pe pamant. Acum faci parte cu totul din marele suflet de mama. Sufletul din care venim toate.

 

Ieri m-am oprit intr-o piata de flori. Am vrut sa fie albe, sa fie gingase, sa fie blande. Ieri mi-am spus ca trebuie sa ma depasesc, sa uit de problemele din mintea si sufletul meu, sa uit de mine si sa fiu langa ea. Chiar daca nu stiam ce sa spun si ce sa fac si daca trebuie sa spun sau sa fac ceva...  Pentru ca sufletul ala mare din care venim ne uneste pe toate. Ne face una. Si asa cum m-am bucurat cu lacrimi in ochi cand mi-a spus ca i se va indeplini visul cel mare, tot asa trebuia sa fiu si acum langa ea. Pentru ca a pierdut prea mult, nedrept de mult. Atat de nedrept incat eu nu pot sa inteleg. De ce tocmai ea, un om atat de bun?! Cel mai bun om pe care il cunosc. De ce sa piarda ea atat? Sunt sigura ca ea este prea buna sa intrebe asta, sunt sigura ca ea intelge altfel. Eu, eu am stiut doar ca trebuie sa fiu langa ea. Sa pun si sufletul meu sprijin. Asa cum mamele isi pun sufletul langa un alt suflet de mama ranit. Cand o mama isi plange copilul nu poti sa nu fii acolo, nu poti sa nu o strangi in brate, nu poti sa nu-i oferi umarul tau. Pentru ca trebuie sa fim toate impreuna, sa oferim o clipa de alinare, de intelegere. Atat am stiut eu ieri, ca trebuie sa fiu acolo.

 

Daca as fi putut lua macar o clipa din durerea ei, daca as fi putut oferi macar o clipa din fericirea mea... As fi vrut sa am puterea asta. Atat as fi vrut.

 

 

Drum lin bebe Sofia!