O mama si un copil nascut natural, spontan, la termen, fara complicatii. O mama sanatoasa, neanesteziata. Un copil sanatos. Copil nascut intr-o maternitate de stat. Separat de mama lui la cateva minute dupa nastere. O mama innebunita de grija, dor, nevoia de a-si proteja puiul. O mama care a ajuns sa-si vada copilul la cinci ore dupa nastere parasind rezerva in care ar fi trebuit sa astepte cuminte. Cel mai natural, logic si pur sentiment anihilat. O mama si un copil separati de un sistem comod. Matilda si mama ei. Responsabil pentru asta? Mama? Eu.
Am proaspata in minte si discutia de acum o saptamana cu o doamna foarte speciala- Daniela Marincas- (Prim-vicepresedinte a Asociatiei Franco-Romane “BébéBienvenu”- Pentru o noua nastere). Se intampla la Conferinta IBCLC. Dupa terminarea prezentarilor am ramas sa schimbam cateva idei si discutia a dus, in mod asteptat, catre situatia din maternitatile romanesti. Imi exprimasem nemultumirea legat de tratamentul primit in maternitate, dar si increderea ca indiferent de ce i se intampla acolo, cuplul mama copil, are forta de a se reechilibra. Evident, atunci cand ambii scapa cu viata si integritatea fizica din aceasta experienta. Se discuta despre trauma separarii copilului de mama dupa nastere. Trauma mamei, care poate fi exprimata, si trauma bebelusului, doar resimtita si exprimata fara cuvinte. De ce nu li se acorda mamelor dreptul de a fi cu bebelusii lor dupa nastere? De ce se procedeaza cu aceasta separare rapida, brusca si sfasietoare? De ce nu se accepta ca macar pe perioada manevrelor postpartum bebelusul sa ramana acolo, la pieptul mamei? De ce nu este pus la san ca sa-si urmeze instinctul si drumul natural catre san? De ce nu se tine cont de toate beneficiile atestate stiintific, nu doar empiric, ale contactului piele-pe-piele dupa nastere? Multe alte astfel de “deceuri”.
Au fost argumente de ambele parti, dar a ramas cu mine ipoteza diferentei dintre parintii de acum 30-40 de ani si parintii de acum. Diferenta dintre parintii decreteilor si noi, parintii de copii facuti cu intentie. Din aceasta diferenta curgand si pretentiile, grija si solicitarile exagerate din partea parintelui actual. Copilul este extrem de dorit, uneori extrem de greu conceput, iar parintele este intr-o stare de alerta si de solicitare speciala. Parintele, din dragostea si teama de a pierde acest rod mult dorit, pune o presiune mare asupra medicului si personalului medical. Iar medicul, la randul sau, se simte coplesit de aceasta presiune si nu doreste sa iasa din protocolul care-l tine in siguranta in fata unui proces de malpraxis. Daca ceva nu merge bine? Daca atunci cand medicul iti accepta o exceptie de la protocol se intampla ceva? Atunci el va fi responsabil pentru acel ceva. De inteles, as zice. Un medic are zeci, sute de pacienti, pe unii ii vede atunci pentru prima data, fiecare cu nevoi, cerinte, detalii particulare. Un medic nu poate sa fie altul pentru fiecare pacient, un medic nu se poate implica in fiecare caz pana in intimitatea nevoilor sale. Deci el are un protocol pe care-l urmeaza. Scopul protocolului este de a-i face viata mai usoara, de a il pune la adapost in fata unor evenimente neprevazute. De a elimina erorile. Daca s-ar accepta exceptii cine ar fi responsabil pentru un posibil final nefericit? Medicul sau parintele care a solicitat altceva decat ceea ce se stabilise pentru el si copilul sau? Atat timp cat esti intr-un spital, cine este responsabil daca tu mori sau daca bebelusul moare? Concluzia a fost, in mod paradoxal, ca singurul responsabil pentru copil si pentru tot ceea ce i se intampla este mama. Am ramas pe ganduri. Sa fie oare asa? Si daca este asa, atunci de ce mai trebuie sa fie medicul pus la adapost prin protocol?
Mi-am luat gandurile si am plecat acasa. Am avut treaba si le-am lasat de-o parte. Duminica imi trimite nasa copilului meu niste fotografii din maternitate, singurele pe care le am cu Matilda in brate. Nu ajunsesera la mine fiind ratacite printr-un laptop. Avem doua fotografii impreuna imediat dupa nastere, eu coplesita de fericire, ea facuta sarma in trei paturi si pusa pe pieptul meu peste un camp steril. Mai aveam cateva fotografii facute cu telefonul cand ne-am intalnit prima data in salonul pentru bebelusi. Apoi a inceput cosmarul si nu mi-a mai ars de fotografii, are doar cateva cu ochii acoperiti, branule, pusa in incubator. Deci nicio fotografie de mama fericita cu bebelusul ei sanatos in brate. Le-am primit acum. M-au uimit! Cel mai mult m-a uimit cat de viu este inca sentimentul primei intalniri. Ce am simtit si ce am gandit cand i-am vazut pentru prima data fetisoara, manutele, piciorusele. Parca nu a trecut nici o zi!
10.04.2011
Acea mica fiinta pe care eu o facusem, o purtasem si nascusem, care a fost atat de a mea, dependenta complet de mine, acum era afara. Avea propria viata. Era ea si putea trai fara mine. O noua viata, un nou destin. Era acolo, pe masa din sala de nasteri, la distanta de mine, cordonul dintre noi nu mai era. Legatura fizica dintre noi fusese taiata. O priveam cum privesti un om al carui chip il vezi pentru prima data. Cu nesat, ca pe un strain pe care stii ca o sa-l iubesti indiferent de cine va fi. Era un strain, dar era a mea. Eu o facusem. Era un strain pe care-l cunosteam de o viata dar abia acum isi arata chipul. Au explodat mii de sentimente, distanta dintre noi disparea, iar in locul ei... un nou “cordon”. Fiecare farama de suflet se lega de ea, fiecare coltisor din mine era al ei. Ma faceam la loc una cu ea. Doream sa o ating, sa o simt, sa o miros, sa o tin in brate. Vroiam sa cunosc si corpul in care era acest suflet iubit. Sa-l protejez, pentru ca fara el, acum, nu ar mai fi putut sa fie nici ea. Vroiam sa ma ridic si sa o iau de pe masa, sa fug cu ea undeva, sa fim doar noi. Sa nu existe niciun pericol, sa nu o atinga nimeni, sa nu o mai faca sa planga, sa ia mainile de pe ea. Vroiam sa o tin lipita de mine, sa nu fie infasurata in niste carpe aspre si sterile. Sa fie inconjurata numai de dragoste. As fi vrut sa nu traga nimeni de parti din mine, sa taie, sa coasa. As fi vrut sa fiu singura cu ea. Am apucat sa o sarut, sa-i spun ca o iubesc, ca va fi bine si mi-au luat-o. Le-am spus ca vreau sa o mai lase cu mine. Nu se poate! Era a mea, eram mama ei, dar mi-au luat-o. Am revazut-o dupa cinci ore lungi. Ore in care numai fericirea intalnirii mi-a tinut mintea intreaga. Nu stiam unde este si ce s-a intamplat cu ea. Nu stiam daca este bine, daca este vie. Ma gandeam oare ea ce simte. Ce-i in mintea ei de om aruncat in lume? Oare cat pustiu simte? Oare crede ca am parasit-o? Oare o doare ceva? Ii e frig, foame? Plange? Unde este protectia ei? Caldura? Unde este mirosul? Sunetul? Unde a disparut toata lumea ei? Oare ce a simtit cat a asteptat acolo parasita? Nu o sa stiu niciodata. Uitam.
Am fost eu responsabila pentru toate astea? Probabil. Atunci cand am ales sa nasc intr-o maternitate de stat. Probabil, nu sigur, daca as fi nascut intr-o maternitate particulara cineva m-ar fi auzit cand am spus ca-mi doresc puiul langa mine. Probabil daca as fi nascut acasa… atunci am fi avut absolut toate clipele impreuna. Dar trecusem prin prea greu, prin prea multe ca sa risc. Daca ceva nu mergea bine? Daca din dorinta de naste fara interventii as fi pierdut-o de tot? Asa ca am decis ca nu pot sa-mi asum asta, nu as mai fi meritat sa traiesc daca eu i-as fi pus viata in pericol. Am decis ca este mai bine sa nasc intr-un mediu in care poate primi ajutor in caz de urgenta. Nici asta nu era o garantie, dar era o sansa in plus. Eram eu vinovata pentru ca ma simtisem mai in siguranta sa nasc asistat? Daca mi-am dorit siguranta prezentei unui medic trebuia sa platesc cu separarea de copilul meu? Ea trebuia sa fie fara mine? Daca iti doresti beneficiile evolutiei societatii trebuie sa renunti la natura insasi? Sunt pretentii exagerate de parinte prea constient de viata lui si a puiului? Era o presiune pare mare pe cadrele medicale daca mi-ar fi ramas copilul langa mine? Eram eu un pericol pentru copilul meu? Cu ce-i era mai bine daca a stat urland la oxygen cateva ore? Cu ce i-a fost mai bine ca prima ei masa a fost glucoza? Apoi lapte praf? Cu ce i-a fost mai bine ca a fost vaccinata imediat? Infasata si pusa intr-un patut? Ca a stat impreuna cu alti 12 copii, singuri cu totii? Cum sunt toate astea mai bune pentru un copil? Dacat pielea mamei, sanul ei, laptele ei, caldura si protectia ei? Cum ii este mamei rupta de copilul ei o ora, doua, noua, o zi? Cum au reusit sa convinga atat de multe mame ca le este mai bine fara copil in camera, ca nu sunt capabile sa-l ingrijeasca dupa nastere, ca trebuie sa se odihneasca? A fost o cezariana? Si acolo sunt solutii!
Matilda nu este un copil programat, nici macar dorit de ambii parinti. Nu a fost dictata de un decret pentru cresterea natalitatii, dar a venit dintr-o intamplare. A fost extrem de dorita de parintele acesta, de mine. Eu mi-am asumat viata ei si viata mea de acum. Eu mi-am asumat toate riscurile si am crezut ca va fi bine. Daca nu ar fi fost, tot eu as fi fost responsabila pentru asta. Cu singuranta eu sunt responsabila pentru ca am ales sa pastez sarcina in ciuda recomandarilor. De ales ca parinte m-a ales ea, Matilda, de daruit sunt sigura ca mi-a daruit-o cineva de sus. Pentru restul, da, eu am fost. Am facut tot felul de alte alegeri pe parcursul sarcinii. Am ales sa mananc sanatos, sa fac sport, sa am ganduri bune. Am ales sa-i vorbesc si sa o mangai cu toate gandurile mele. Sa ma vindec de suferinte si trecut inainte ca sa vina. Am ales sa-mi fie bine si atunci cand imi era cumplit de rau. Am ales si sa muncesc aproape pana la sfarsit. Tot eu am ales sa o nasc natural. Eu am ales sa o las sa vina pe lume atunci cand era ea pregatita. Sa stau acasa aproape tot travaliul. Eu am ales sa nu ma cert cu moasele cand mi-au pus perfuzie cu “ceva”. Poate ca puteam sa fiu mai convingatoare, sa le flutur fisa de internare cu refuzul interventiilor. Am analizat si am ales sa cooperez. Eu am ales sa nasc fara epidurala pentru ca stiam ca pot si ca asa este cel mai bine, am putut si a fost cel mai bine. Stiam ca noi doua stim sa si sa ne nastem. Deci daca pe tot drumul acesta s-ar fi intamplat ceva rau, stiu ca eu eram responsabila. Dar… tot eu am fost responsabila pentru ca intr-o maternitate de stat esti doar statistica? Ca au o mie de argumente legate riscuri, igiena, ingrijire? Sau ca, de fapt, nu au personal suficient? Sau… ce nu au? Deschidere? Respect? Cunostinte? Interes? Umanitate?
Nevoile unei mame? Nevoile mele? Sa fi fost cu ea, clipa de clipa. Singura nevoie. Nimic altceva.
