Hatza Hatza

Din ciclul hatza hatza cu casutza, noaptea trecuta a fost cutremur. Nu a fost autohton, a fost de import. La ora trei fix se zgaltaira bulgarii de vreo 5,8 grade pe Richter si au zis, ca daca tot suntem vecini, sa ne zgaltaie si pe noi putin. Putin vorba vine pentru ca la mine s-a simtit mai rau decat orice cutremur de pana acum (de cand stau in apartamentul asta, adica 5 ani). Au mai fost vreo 3 cutremurase din Vrancea in jur de 5 grade, alea s-au simtit mult mai putin. La cel de aznoapte, poate pentru ca a fost si lung, au clincanit clopoteii de vant pe care-i am la geam (in interior). Daca nu erau ei as fi presupus ca e doar una dintre ametelile mele de epuizare si nesom :)) si nu as mai fi trezit-o si pe mama din somn.

Mie nu-mi este frica de cutremur. Cum nu-mi e frica de nimic din ceea ce nu pot controla eu. Eu as zice ca e logic... Vine cutremurul, puteam sa fac eu ceva sa nu vina? NU. Puteam sa-l prevad? NU. Poate doar daca eram o doamna cu har(a) relocata in America si cu accent bizar :)). In caz ca mi-a venit randul sa ma duc in alta lume as putea eu sa fac ceva? NU. Ce am putut eu sa fac? Sa aleg un imobil cu o structura solida, sa nu ma mut intr-o zona unde structura subsolului amplifica unda seismica, sa imi securizez mobilele prin casa, sa nu imi atarn pe pereti chestii grele, sa nu pun pe polite obiecte care sa ne cada in cap... Am in fiecare camera o sticla cu apa, o lanterna si telefonul cu mine. Stiu ce trebuie sa fac pentru a ne proteja in caz ca e groasa treaba.... Cam asta pot sa fac. Aaa, si sunt foarte calma, nu-mi vine sa fug pe scari, sa ma sui in lift, sa sar pe geam si altele din astea care in caz de cutremur zdravan ti-ar putea asigura ele singure "ducerea". Asa ca nu-mi e frica de cutremurul in sine. Dar mi-e frica de ceva, imi e frica daca mama e cu mine in timpul unui cutremur. Iar noaptea trecuta a ramas sa doarma la noi.

Cred ca cel mai vechi vis (repetitiv) pe care-l am este unul in care in timpul unui cutremur puternic moare mama. Am visul asta de cand eram foarte mica, atat de mica incat uneori am senzatia ca m-am nascut cu el. La momentul ala nu traisem inca niciun cutremur real, pe cel din '86 l-am "ratat" pentru ca eram prin Apuseni, asa ca primul cutremur baban asa a fost cel din '90. Cel de ziua si replica lui de noapte s-au simtit foarte puternic si abia atunci am vazut la prima mana ce inseamna un cutremur. Dar eu am visul asta de cand ma stiu, de cand nici la televizor nu ma uitam, nici ziare pline de tragedii nu erau, nici nu auzeam povesti despre cutremure. Ai mei s-au ferit mereu sa spuna povesti de groaza in prezenta noastra cand eram mici. Mai tarziu am aflat cat de traumatizati au fost la cutremurul din '77, in special tata. Este inca si acum foarte marcat, daca zgaltai masa putin sau sunt trepidatii de la masinile de mare tonaj care trec... se face alb ca varul si ramane intepenit. Asa ca pentru mine spaima cutremurului este de fapt spaima ca moare mama... De unde si prin ce ungher de sub/inconstient s-au asociat lucrurile astea. Din ce timpuri, din ce viata... chiar nu stiu. Daca as sti probabil ca as lucra la ele ca sa ma lase in pace.

In mod ciudat visez cutremur si atunci cand un iubit "calca stramb". Inainte de a o face. Stiti ca noi femeile avem un al sase-lea simt (noi si masinile de spalat)... cica ii zice intuite... eu i-a zis sensibilitate. Cumva subconstientul meu prinde anumite informatii, semnale, ceva si noaptea le transforma intr-un "cutremur". E si treaba asta cu inselatul tot un fel de sfarsit, de moarte. Moare increderea si moare relatia. Din pacate visul asta nu a dat niciodata gres. Aviz amatorilor :)).

Noaptea trecuta pe langa faptul ca mama ramasese sa doarma la noi mai era si copilul. Copilul care trebuie protejat, copilul care acum inseamna totul. Asa ca intr-o secunda eram treaza si cu toti neuronii activi. Am luat-o pe Matilda in brate si m-am asezat cu ea jos langa pat si in timpul asta am strigat-o pe mama. E instinctul, e reflexul, e faptul ca intr-o eventuala situatie de pericol eu sunt foarte rapida si eficienta in reactii. Pentru mine spaima apare abia dupa ce a trecut pericolul. Mama dormea bustean... nu stiu cum pentru ca Matilda tocmai ce avusese cu 10 minute in urma o trezire cu plans. Ba chiar s-a suparat ca de ce am trezit-o ca ea nu simtise nimic :)). Din fericire a fost doar un cutremur mic... si cu ocazia asta am schimbat si copilul de pampersi pentru ca nu fusesera pusi bine si evadase pipi pe hainute :)). Nu intelegea saraca ce am cu ea in miez de noapte de o dezbrac si se pusese pe burta cu fundu' (gol) in sus si presta nani.

Pe vremea cand eram singura probabil ca nici nu m-as fi miscat de pe perna. Dar cand sunt cu ai mei, si mai ales acum cu puiul meu, cred ca as tine blocul ala de beton si fier in spate numai sa nu li se intample ceva. Am prieteni care spun ca ei ar vrea, in caz de cutremur/accident, sa fie cu totii... daca se intampla ceva capital sa se duca toti... Mie mi se pare groaznic... din contra, cu cat suntem mai imprastiati cu atat sansele ca macar unul sa scape sunt mai mari. Poate de asta mi-e si frica cand sunt cu oameni dragi la un loc. Cum sa murim toti? Cum sa-mi doresc daca mor eu sa moara si copilul meu cu mine? Deci cum asa ceva? Poate daca Doamne fereste ar lua-o pe ea si eu as ramane in urma atunci da... nu as vedea rostul ca eu sa mai exist. Chiar si atunci, atata timp cat parintii mei traiesc sunt "obligata" sa traiesc si eu. Cica asta ar fi egoism... eu nu cred. Suntem egoisit atunci cand ne dorim ca familia noastra sa fie cu noi si sa murim toti sau suntem egoisiti atunci cand dorim sa nu fim impreuna si macar sa scape unul...? Nu stiu...

Normal ca mai bine este sa nu se intample nimic si sa traim toti :)).

Ehhh, dar astea sunt ganduri pentru o alta zi, astazi este soare si frumos si suntem cu totii bine!

Sa nu fiti cutremurati!