Despre mama Matildei

A cata seara a fost asta? Nici nu mai stie... un an si o luna si inca vreo sase zile... Deci a cata seara? Nici nu conteaza... a fost inca o seara cand puiul ei a adormit la san... De un an si o luna si nu mai stiu cate zile ingerasul asta creste la sanul ei...

Privea zilele trecute fotografiile de cand nu trecuse decat o luna de seri si inca cateva zile.... Doamne cat era de mica! Micaaaaaaa, mica de tot. Capsorul ei cu par negru si zburlit era un sfert cat sanul mamei.... acum e invers... Zambetul copilului cand adoarme la san... cu limbuta scoasa ca un pisicel, cu zambetul timid si complice, zambetul asta... daca ar putea fi "prins" si pus in sticlute ar salva lumea, ar vindeca toate bolile si raul din ea.

Cand isi are copilul la san timpul se opreste... poate ca de asta de cand e mama se simte mai tanara si mai vie ca niciodata. De cand e mama se simte frumoasa. Niciodata nu se simtise asa, dar mamicenia e frumusetea ei. Iubirea te face frumos.

Ea o iubeste pe Matilda! Nu o iubeste foarte mult, nici enorm, nici de la pamant pana la cer, doar o iubeste, cu dragoste de mama. O iubeste intr-un fel in care uneori o doare sufletul. O iubeste de nici acum la un an dupa nastere nu poate vorbi despre puiul ei fara sa i se puna un nod in gat si sa-i vina lacrimi in ochi.

Ea are o credinta a ei. Crede ca fiecare atunci cand se naste vine pe lumea asta impreuna cu puii sai. Venim impreuna, acelasi suflet, apoi fiecare isi continua drumul sau si intr-o zi, atunci cand te astepti mai putin, sufletul se reintregeste. Puiul alege sa se intoarca la noi si devenim din nou "cerc". Crede ca atunci cand un pui se "razgandeste" din drum tot el se va intoarce mai taziu, cand e mai pregatit sau cand mama e mai pregatita. Toata viata a avut sentimentul ca ceva lipseste, ca cineva lipseste. Ii era atat de dor de ea. Ciudat sa simti dor pentru un om pe care nu l-ai intalnit inca?! Dar daca de fapt ne-am mai intalnit?

Mama Matildei a simtit-o atunci cand a venit, i-a simtit sufletelul coborand, a simtit caldura si a simtit miracolul. Inainte de asta ea nu credea in Dumnezeu, credea ca trebuie sa existe ceva dincolo de ceea ce vedem cu ochii de simpli oameni, dar nu "pusese" mana pe nimic. Din ziua aceea mama ei crede in Dumnezeu! Viata e perfecta, e pura, e minune. Nu ar putea fi asa daca nu ar veni de sus, nu putem fi doar o intamplare. Stie ca suntem chimie, ca suntem ADN, ca suntem mecanisme, celule, dar ce-i da viata mecanismului? Cine ii da suflet?

Cat a avut-o in pantece pe Matilda s-a bucurat de fiecare clipa, i-a vorbit si a mangaiat-o cu gandurile ei. A facut tot ce a putut sa o protejeze de zilele negre, de starile de rau, de neputinte, caci EA trebuia sa fie bine. Nu a gandit niciodata "dar nu se mai termina?", nici nu i-a trecut prin minte. Stia cat e de unic si de frumos tot ce se intampla, ca niciodata nu se va mai intalni cu zilele minunate in care-si simtea puiul miscand. Pentru senzatia aia merita sa fii femeie! Se "rascumpara" orice! Si menstruatii, si epilari, si machiat, si coafat, si discriminari, si muncit cat 3 barbati ca sa primesti acelasi lucru, si rau, si nastere, si TOT! Toate astea puse intr-o balanta doar cu o zi de a fi mama si merita TOT. Asa crede ea, si crede cu tot sufletul.

In ziua marii intalniri a simtit o liniste profunda. Se astepta sa aiba emotii, doar era ZIUA. Dar contractiile au venit in liniste, incet, totul era asa cum ar fi trebuit sa fie. Era cum simtise si stia ca va fi. Si-a petrecut ziua acasa, si-a rasfoit amintirile, imaginile cu puiul ei. Toata sarcina si-a imaginat-o, vedea copilul asta vesel cu ochii mari, parul negru cu zulufi si falcute rotunde. Copilul ei radea mereu, alerga si era fericit. Nu stie daca puterea gandului ei a facut ca Matilda sa fie exact copilul din vis sau poate ca era chiar Matilda care venea in visul ei. De cand s-a nascut, Matilda rade. Rade la mama ei, rade la flori, rade la jucariile ei, rade la orice. Nu poti sa stai langa ea si sa nu zambesti, pur si simplu nu poti. Si cand plange ea tot rade, ii rad ochii.

Toti venim cu un scop pe lumea asta. Ele au venit una pentru alta. Ea a venit pentru a-i fi mama, iar cealalta ea a venit pentru a-i fi copil. Cea mai mare emotie a trait-o la botez. Nu si-a imaginat in viata ei ca va simti asa ceva, nu crede in biserici si nu crede in ritualuri. Chiar crede ca ritualul ortodox e brutal si inutil. Dar in ziua botezului... a fost iar lumina si liniste. A fost ca in ziua in care a nascut-o. A simtit aceeasi fericire, aceeasi binecuvantare, doar ca acum nu erau si dureri, era doar lumina. A plans cand preotul a spus ca Matilda e un copil trimis de sus, ca a venit pentru ca a fost chemat si a venit pentru a aduce fericire. Nu le cunostea deloc, nu stia cat si-a dorit-o mama ei si cat s-a rugat pentru ea. Dar probabil ca a "vazut".

Uneori ii e teama sa vorbeasca despre ele, despre cum e viata de mama, despre cum a fost primul lor an impreuna. Pentru ele nu a fost chin, nu a fost greu, nu au fost plansete, colici, neputinte... Nu a fost nimic din toate astea. A fost doar implinire si firesc. Primul an a trecut intr-o clipire, probabil va mai clipi de cateva ori si fetita ei va fi si ea mama. O doare sufeltul cand aude ca pentru altele nu e deloc asa... Ar vrea sa le dea din puterea si din linistea ei, dar din pacate fiecare trebuie sa-si gaseasca propriul drum.

Astazi este ziua ei. Ii spunea cineva ca a mai imbatranit un an. Ea nu simte deloc asa, cu fiecare an care trece din viata copilului ei cu atat intinereste ea. Astazi este ziua ei si nu-si doreste nimic, are tot ce-i trebuie. Isi are copilul la san si are coltul ei de rai.

Matilda la 7 zile, prima data ACASA!

Sa aveti si voi raiul vostru aici pe pamant!