Despre (prima) dragoste

Eu nu mai simt de ceva timp... nu pentru ca nu as vrea, nu pentru ca m-as feri, nu pentru ca mi-ar fi teama. Dar de ceva timp nu mai simt. Simt cu simturile astea "obiective" dar nu mai simt cu sufletul. O iubesc pe Matilda, Matilda e nemurirea mea, dar in rest... Stateam si ma gandeam zilele trecute ca daca ar disparea om dupa om de pe pamantul asta si nu cred ca mi-ar pasa. Copilul meu sa traiasca. Nu stiu cand  s-a intamplat asta, dar intr-o zi m-am trezit asa fara sentimente. Sarcina, nasterea, copilul sau toate la un loc au schimbat ceva. Unii spun ca ar fi normal, ca asa simt si ei de cand au familie... dar mie nu mi se pare normal deloc, nu ma simt EU asa.

Am inceput sa ma intreb daca mai sunt sincera in ceea ce fac, daca imi mai pasa real de cei din jur. Inainte eram un caz de-a dreptul "patologic". Eram in stare de sacrificii uneori nesanatoase pentru persoane care-mi erau cel mult cunostinte. Dar acum... am senzatia ca actionez din reflex, din amintirea persoanei care am fost.

Toata viata am fost un fel de "mama ranitilor". Oricine avea o problema, o nevoie sau greutati, al meu era. Nici nu asteptam sa-mi ceara ajutorul, il ofeream eu cu draga inima. Din aceeasi pornire m-am "asociat" mereu cu barbati foarte gresiti pentru mine. M-au atras mereu victimele, neajutoratii, tulburatii. Iar relatiile erau mai mult unele de parazitare. Eu ofeream si ei primeau. Eram perfect constienta de mecanism si ca eu eram cea care-l alimenta. Constientizand situatia incercam sa ma controlez, stiam ca genul asta de relatii nu-s corecte fata de mine. Este trist cand esti luat de prost de bun (sau bun de prost), este si mai trist cand tu te pui in situatia de a fi prost. Cauzele? Cine stie. Poate ca mereu am simtit nevoia sa ingrijesc pe cineva, sa-l iubesc si sa-l protejez. Poate ca m-am nascut programata gresit :). Imi dadeam seama ca sentimentul asta indreptat catre un barbat era total gresit. Implinirea lui a venit odata cu conceperea Matildei. Atunci au capatat toate sens, si dragostea si sentimentul de protectie si nevoia de a ingriji pe cineva. Si asa s-au dus toate catre ea. Dar ce a ramas in loc? Nu a ramas nimic.

Probabil ca va trebui sa invat din nou sa merg pe drumul asta. Sa invat sa simt ceva si pentru o alta persoana care nu este copilul meu. Dar nu stiu cum si nici nu stiu daca mai pot. Uneori mi-e asa de dor sa mai simt ceva, sa ma indragostesc de cineva. Mi-e mai mult dor de sentimentul in sine decat de o relatie adevarata, de un om adevarat. Cand am starile astea gandul se duce fara sa vreau catre el. Primul el. Prima mea dragoste. Nu atat catre el ca om, nici nu mai stiu cine e el acum, ce a facut viata cu el si cat s-a schimbat. Dar ma gandesc la ce simteam atunci si cat de intens de real era totul.

A fost ca in filme, ca in povestile despre care auzi dar nu crezi ca sunt adevarate. A fost ca atunci cand o atingere de mana are puterea de a opri timpul in loc si de a face viorile sa cante. A fost pe 5 aprilie 2000. Ploua, eram pe tocuri, alergasem toata ziua, avusesem un accident, eram obosita. O succesiune de intamplari complet pe dos din ziua aceea au facut ca pe la 8 seara sa ajung in masina lui.  Un reflex de a-l lua de mana cand am traversat Pache Protopopescu printr-un loc nepermis. O privire. A intors capul, a ras la mine si m-a strans de mana. Toata viata de pana atunci se comprimase cumva si sentimentul ca si el a fost in ea de la inceputuri era asa de puternic incat nu puteai sa nu-l crezi. Zece minute mai tarziu cand ne-am reintalnit cu prietenii nostri, care venisera pe un alt drum, eram deja poveste. Toti stiau ca atunci ne-am cunoscut dar cu totii au avut impresia ca ne cunosteam de o viata. Sentimentele pentru el au fost cele mai intense pe care le-am simtit in viata asta. Au fost primele, a fost primul. Daca as fi complet sincera cu mine a si ramas singurul. Doar pe el pot spune ca l-am IUBIT. Restul au fost doar incercari de a imita ce am simtit atunci.

Niciodata in viata mea nu am mai simtit un om asa cum l-am simtit pe el. Ii simteam starile, ii citeam gandurile, ii cunosteam viata. Era ceva minunat si eram atat de fericita. Pentru un an am plutit. Am fost unul. Din pacate tocmai asta ne-a adus si sfarsitul, intr-o zi in gandurile lui am vazut-o si pe ea. O ea care avea de fapt dreptul la el. Ea era felul intai si eu eram desertul. S-a gandit el cumva ca o sa reauseasca sa sara peste "masa principala" si sa ramana doar cu mine, fara ca eu sa aflu. Intr-un final a si reusit dar pentru mine era deja un strain. Nu am stiut niciodata cum sa fac sa uit sau sa fac compromisuri. Nu-mi iese, nu sunt buna la asta. Eu nu cred ca oamenii se pot schimba, pot incerca, pot ascunde anumite lucruri, dar in esenta lor nimic nu se schimba.

L-am revazut vara trecuta. Lucreaza pe cealalta parte a parcului nostru (Tineretului) fata de cum locuiesc eu. Amuzant cum acum intre noi (fizic) e doar parcul, locul in care ne-am "nascut". A venit in parc sa o cunoasca pe Matilda. Dar nu mai era nimic din el acolo... poate ca nu mai era nimic nici din mine. Doi straini care au stat si au baut o apa din complezenta. Am vorbit despre nimic. Ne-am verificat telefoanele cu disperare, doar doar ne salva cineva. Ne-am laudat copiii. Ne-am privit pe furis in speranta sa mai regasim ceva din noi. Dar nu mai eram. Poate ca e mai bine asa.

I-am zis "La multi ani" zilele trecute, ii zic in fiecare an de ziua lui si de ziua onomastica. Ne stim asa de la distanta, stim ca fiecare e undeva si speram sa fie bine. Ciudat cum acum un an a stiut ca am nascut, nu i-a spus nimeni, pur si simlu a simtit. M-a sunat, m-a intrebat ce fac, cum e bebe :). Eu m-am luptat ani de zile sa nu-l mai simt, uneori insa mai ajunge cate un gand la mine.

Nu-mi este dor de el, acum este alt om, daca ne-am cunoste maine probabil ca am trece unul pe langa altul. Dar atunci, in seara cand mirosea a pomi infloriti, atunci a fost magie. Mie de asta mi-e dor, mi-e dor de puterea unei strangeri de mana care opreste timpul in loc...

Nu stiu cand, cum si daca o sa mai simt asta. Cel putin eu sunt unul dintre oamenii suficient de norocosi sa fi simtit asta macar o data in viata.

Sa aveti magie in viata voastra!