Despre lucrurile pe care nu le pot spune cu voce tare

Mi-e frica!

Sunt lucruri pe care le simtim, lucruri pe care le gandim, lucruri pe care le-am trait, lucruri care se afla undeva in noi si despre care nu putem vorbi cu voce tare. Nu pentru ca nu ne-am gasit cuvintele, nu pentru ca am fi superstitiosi si am crede ca din momentul verbalizarii lor se vor indeplini, nu pentru ca nu avem pe cineva care sa ne asculte cu adevarat, ci pur si simplu pentru ca NU putem. Probabil daca le-am spune am fi usurati, am fi impacati, s-ar inchide cercul... la fel de bine e posibil sa dea nastere unor alte lucruri de nespus.

De cand sunt mama ( pentru mine am fost mama din clipa in care cele doua celule s-au unit si a rezultat o noua viata, eu nu cred ca momentul nasterii este cel care te "proclama" mama) am trait atat de multe, am vorbit despre atat de putine. Mi-am vorbit mie, eu cred in repovestirea evenimentelor (atat a celor frumoase cat si a celor mai putin frumoase), cred ca rememorarea lor le tine vii pe cele frumoase si le vindeca pe cele urate. Dar mi le-am spus mereu mie, i le spun si Matildei in gand, poate si pentru ca sunt ale noastre.

Ma intreaba lumea de ce sunt obosita.... Bine, e usor amuzant... eu nu am mai DORMIT  de prin august 2010. N-am dormit de rau, n-am dormit de dureri, n-am dormit de burtica, apoi... n-am dormit pentru ca alaptam si n-am dormit de grija... Pare plauzibil nu? Cei din jur stiu ca Matilda este un copil extrem de cuminte si de linistit, nu a avut colici, nu a plans niciodata de foame (asta si pentru ca am fost cu ea 24 din 24 si nu a ajuns niciodata in punctul in care sa semnalizeze foamea prin plans, o stiam ca-i e foame dupa cum respira), dupa prima saptamana de viata a inteles foarte repede cum e cu ciclul zi noapte iar pentru mesele de noapte o trezeam eu. Poate ca unul dintre putinele lucruri asupra carora cad toti pediatrii de acord esta ca in primele luni de viata ale bebelusului este bine sa nu-l lasam mai mult de 4 ore nemancat. Drept urmare in prima luna de viata am tot trezit-o noaptea la 4 ore... dupa ce a facut o luna si a refuzat sa se mai scoale am lasat-o in pace, eu am crezut mereu ca ea stie mai bine ce nevoi are dar nah... medicii. Cand a intrat in a doua luna de viata ziua manca la 4 ore iar noaptea la 8 (numai san, niciodata formula). Deci de ce nu dorm cand am un asemenea copil binecuvantare de sus? Eu nu dorm de FRICA!

Frica mea... teama mea.... la inceput cred ca a fost chiar groaza. Nu cred ca este o forma de depresie post partum, ea are radacini dinainte sa fiu gravida cu Matilda, nu este nici o psihioza sau o alta forma de boala. Ma cunosc... stiu de ce imi este frica, si sincer, tentativele de cenzurare sau control nu mi-au facut bine deloc. De ce mi-e frica? Mi-e frica de faptul ca ar putea muri! Ma trezesc si acum de 5 ori pe noapte si pun mana pe ea sa vad daca mai respira... oi fi nebuna sau poate doar mama sau poate o mama profund traumatizata... Cand era bebelus si avea episioade de apnee, uita sa respire, nu puteam dormi deloc, in prima luna abia daca atipeam cateva minute si ma trezeam sa o ascult cum respira. De mult ori a trebuit sa-i pun mana pe burtica ca sa-si aduca aminte ca trebuie sa respire. Multi bebelusi uita sa respire si au apnee de somn. Unii nu-si mai aduc aminte niciodata. Acum lucrurile s-au linistit mult, a facut un an, e un omulet... dar tot ma mai trezesc sa o verific. E doar asa pentru linistea mea, nu mai cred ca poate muri din asta. Probabil teama de a ne pierde copiii este fireasca, sub o forma sau alta o avem cu totii. Unii refuza si sa se gandeasca la asa ceva, unii nu vor sa recunoasca, eu am ales sa va spun. Eu cred ca e normal sa te gandesti si la asta, poate chiar teama asta ii tine in siguranta, te face mai vigilent, mai precaut. Nu cred ca este sanatos sa ne reprimam temerile cum nu este sanatos nici sa la alimentam pana cand ajung sa fie un handicap pentru noi.

De ce au stat lucrurile atat de rau pentru mine?

Poate pentru ca eu am pierdut. Cu 3 luni inainte de conceperea Matildei am pierdut o sarcina. Sincer pe mine ma irita si exprimarea in sine, despre un copil neajuns la termen se vorbeste ca si cum ar fi un "ceva". Da, stiu argumentele medicale, le stiu si pe cele psihologice, le stiu pe toate. Dar pentru mine copilul meu a fost o VIATA  din secunda in care a fost conceput. Un copil nu este "o sarcina", "un embrion", "un fat", stiu ca de dragul stiintei i se spune si asa, dar a fi parinte nu este o stiinta ci este iubire, este drauire, este insasi natura noastra. Copilul acela a fost tratat ca si cum nu ar fi fost nimic. Medicul s-a puratat ca si cum ar fi fost un fel de menstruatie, doar ca mai dureroasa si mai abundenta. Nu a vorbit nimeni, nu a spus nimeni nimic. In ziua aceea am simtit nevoia sa vorbesc cu cealalta jumatate, nici el nu a stiut sa puna nimic. In tot noianul de liniste am ales si eu acelasi lucru. Am zis ca e mai bine asa. Am plans pe ascuns, apoi am simtit nevoia sa spun cuiva... nu am putut, se punea nodul ala in gat si cuvintele ramaneau acolo.

Cat de gresit am ales am aflat abia cand am ramas insarcinata cu Matilda. Cata groaza am putut sa traiesc in fiecare zi de sarcina, cum nu era zi de la Dumnezeu sa nu ma trezesc si primul lucru pe care-l verificam era daca am avut vreo sangerare. Din pacate in debutul sarcinii au fost multe probleme (inclusiv hemoragie). Poate daca as fi vorbit despre ce se intamplase, poate daca as fi "metabolizat" cumva pierderea suferita, poate.. zic si eu poate... ca acum nu mi-ar mai fi fost la fel de frica. Pana cand a inceput sa miste puiu pe la 16-17 saptamani cred ca am fost la zece ecografii, o vedeam ca e acolo, ca e bine, ca traieste. Noroc ca Matilda a fost un copil foarte "miscaret" si imi oferea garantia ca e alive&kicking :)

Apoi pentru groaza asta am sa le "multumesc" primilor 3 medici la care am fost. Pentru ca in debutul sarcinii au fost niste incidente (o fractura de picior, radiografii, o extractie dentara, anestezie, antibiotic, analgezice, o infectie... da stiu, MULTE) am fost sa obtin mai multe pareri. Toate astea s-au intamplat in primele doua saptamani de la conceptie. Teoretic daca in acest interval se intampla ceva capital cu bebelusul sarcina nu tine, se produce un avort spontan. Daca bebe se tine bine si rezita inseamna ca a scapat intreg. Aceste lucruri le-am aflat dupa... in prima faza eram atat de speriata incat nu avea nici aerul loc sa intre.

Dar... traim in acest stat minunat in care viata a ajuns sa nu mai aiba nicio valoare. Tara in care sentimentele mamei sunt ceva desuet, in care avortul voluntar e inca pe primul loc in Europa, in care femeile isi arunca copiii la tomberon sau in w.c., in care orfelinatele sunt pline. Stiu toate astea, dar stimati medici... asta nu inseamna ca orice femeie care ajunge in fata voastra e o bruta, un nimic. Copilul din ea poate ca este sensul vietii ei, este iubire. Nu ii spuneti unei mame, care in mod evident isi iubeste copilul, ca nu are sens sa-i faceti nici ecografie pentru sigur nu e viabil, nu ii spuneti ca uite daca nu vrei sarcina iei medicamentul X daca o vrei iei Y (si Y era tot un medicament contraindicat in primul trimestru de sarcina), nu va oferiti sa-i scoateti copilul la pachet cu un polip pe care-l are pe col, nu-i spuneti ca bebelusul ei va fi un monstru, ca va fi un copil handicapat, ca nu va avea ochisori sau va fi surd. NU!!! Nu ii spuneti toate astea, si mai ales nu i le spuneti daca habar nu aveti despre ce vorbiti!

Daca as fi fost un om simplu fara acces la informatii, fara dorinta si capacitatea de a discerne, astazi fetita mea minunata si sanatoasa nu ar fi existat. Probabil ca ingrozita de toate aceste posibilitati as fi ales sa o trimit inapoi de unde venise. Am rascolit netul, am cerut fise, am cerut informatii de la Universitati din strainatate si am aflat ca riscurile pentru copilul meu erau cele considerate drept normale pentru orice alta sarcina. Mai mult decat orice mi-am privit in suflet si acolo am vazut copilul asta vesel si frumos. Norocul nostru a fost si ca am ajuns la medicul Catalin Petru Haiduc, un medic informat, deschis si optimist. Sincer nu cred ca sunt deloc genul lui de om sau tipul de pacient preferat. Pe langa asta, el este un medic foarte ocupat. Dar cand m-a vazut cu ditamai dosarul de documentare, cand i-am spus ce recomandari am primit, dar mai ales, cand a vazut cat de mult imi doream acest copil m-a luat sub observare. M-a linistit, a urmarit-o pe Matilda, mi-a explicat mereu cu rabdare, a vorbit mereu despre Matilda ca despre un OM. Din pacate nu am putut naste impreuna, Matilda s-a nascut de ziua lui :), poate a fost in semn de multumire.

Cand mi-am nascut puiul, cu toate ca stiam de la toate ecografiile ca este absolut intreaga (eco facute de dr. Haiduc, dr. Turculet. dr. Iosup, dr. Popescu), m-am uitat daca are ochisori... Si ce ochisori are!

Dupa nastere ma simteam impacata, linistita, aveam o minune de copil, era sanatoasa, era vioaie, era frumoasa, era perfecta. Pentru mine ar fi fost perfecta oricum si as fi iubit-o oricum, dar pentru calitatea vietii ei era important sa-mi fi facut datoria sa o aduc pe lume sanatoasa. In aceste momente de fericire fara margini, de pace si de rai, in ziua in care ar fi trebuit sa ies cu Matilda din spital o "draga" de doamna asistenta s-a tinut de glume. M-au trimis sa-mi fac externarea, sa-mi declar copilul si sa vin sa ii fac si ei externarea. Eram la 51 de ore dupa nastere, horomnii tropaiau in toate directiile, simturile erau ascutie la maxim, fusesem separate (pentru ca asta este sistemul) si deja nu mai suportam nici fizic aceasta separare, ma durea corpul de dorul ei si de nevoia de a fi cu ea; eram in starea in care sunt toate mamele dupa o nastere naturala.

M-am dus extrem de vesela sus sa o alaptez si sa facem formele de externare. Pluteam, visa, radem. Salonul in care era ea si inca vreo 15-20 de bebelusi era cel din partea stanga a spatiului pentru nou-nascuti. Am intrat pe usa si m-am dus glont sa o iau in brate... am ajuns langa patut si nu intelegeam nimc.. patutul era gol, toate lucrusoarele ei stranse, jucarioara ei lipsea, era doar pachetul cu pampersi pus undeva jos. M-am intors catre asistenta, probabil cu intrebarea evidenta in priviri... Unde e copilul meu? Moment in care aceasta creatura (pentru ca nu-i pot spune om) m-a atins pe brat si mi-a spus "Stiti, doamna, avem o veste PROASTA!" facand o pauza lunga... sau poate ca mi s-a parut mie lunga. In acele cateva secunde am avut timp sa simt cum mi se scurge viata din mine... sa mi se goleasca mintea de orice gand, sufletul de orice traire.... stiam doar ca Matilda nu mai e! Apoi m-a tras cumva dupa ea si bolborosea ceva despre faptul ca au dus-o la terapie pentru ca a fost expusa la o infectie si ii fac tratament... m-a dus in celalat salon... un bebelus pus la oxigen plangea foarte tare (era un nou nascut, baietel) care pentru mine era Matilda, toti copiii de acolo erau ea. M-a dus in fata unui incubator... in care fetita mea era la foto terapie, avea ochisorii acoperiti cu un pansament si branula pe manuta, ma uitam la ea si nu o recunosteam.... straniu cum toti copiii de acolo erau Matilda mai putin ea...

Au urmat inca 5 zile de stat in maternitate, de facut antibiotic si foto terapie, de brutalizare profunda a oricarui sentiment de om, de groaza, de disperare si de amorteala. Despre asta o sa va povestesc separat, poate cineva o sa invete ceva din felul in care este administrata sectia de nou-nascuti de la materniatatea bucuresteana Filantropia.

Stimata doamna asistenta (intamplator era chiar cea care fusese in tura si atunci cand am nascut) cu toata bad karma de mi-am facut-o sau cu locul in iad asigurat ti-am urat tot "binele" din lume!!! Tu in ziua aceea ai omorat ceva in mine si ma lupt si in ziua de azi sa ma regasesc intreaga!

Mi-au trimis mai tarziu un psiholog, poate daca nu as fi fost in starea aia de epuizare psihica mi s-ar fi parut chiar amuzanta. I-am sugerat sa se ocupe in primul rand de personalul maternitatii, ca eu sunt bine. Ce m-a tinut atunci intreaga la minte a fost iubirea pentru copilul meu si constienta faptului ca ea are nevoie de mine sanatoasa, echilibrata, puternica. Stiam care are nevoie de mine sa-i fiu mama cu atat mai mult cu cat ma are doar pe mine.


Deci nu pot sa dorm...incerc, ma lupt, sunt puternica, multe s-au estompat si s-au dus din sufletul meu. Dar vedeti voi... mintea omului e complicata si uneori gasim greu calea catre vindecarea ei.


Daca aveti in voi lucruri pe care nu le puteti spune cu voce tare, puteti sa vi le spuneti voua... o data, de doua, de mii de ori pana cand incep sa capete un sens sau, din contra, isi pierd tot sensul si devin povesti. Cautati-va un moment, o stare, un om, o foaie de hartie, un blog si spuneti acele lucruri in ritmul vostru. Poate intr-o zi o sa aveti puterea sa le spuneti si cu voce tare.

Eu astazi le-am strigat catre voi, multumesc!