3D

O saptamana mai tarziu si de mana cu cei trei D- Diclofenac, Distonocalm, Dextametazona-  iata ca mi-am recapatat partial picioarele. Si vreo doi de M- alte doua medicamente pentru conservarea nervilor care incepeau sa moara cu entuziasm pe piciorul santag si muschii se miscau singuri de nebuni, un adevarat spectacol. Asa ca mi s-a facut un cokteil din asta injectabil- n-am stiut care este faza cu distonocalmul intramuscular, cica face foarte bine la sale, dar nu-mi facea bine la cap, eu avand foarte multa treaba pentru job si un copil de supravgheat asa ca am renuntat la D no. 2. Insa celelalte doua si-au facut treaba si au scos zona din criza imposibila in care era. Acum pot sa ma ridic, sa ma ajut de propria-mi persoana pentru a ma spala si altele. Ce e si mai bine ca pot sta pentru scurte perioade de timp in sezut, deci pot manca ca un om, nu ca o rama.

 

Dextametazona este un antiinflamator (derivate corticosteroid) pe care l-as fi evitat cu draga inima tinand cont de pomelnicul de efecte secundare si de pomelnicul meu de probleme medicale de alta natura. Nu mai zic ca injectiile dor in asa hal incat fac o buna concurenta crizei de coloana in sine. Deci regim fara sare, pumnii stransi si speranta ca nu or sa ma loveasca altele mai rele decat cele pe care le aveam deja. N-am facut tot tratamentul de 14 zile pentru ca din punctul in care sunt nu-I vad justificare- adica beneficiile nu mai depasesc riscurile. Marti control si daca se considera ca resist cele 45 de minute la RMN, facem poza si aflam ce face clonc prin cloana mea la fiecare miscare. Din pacate functia si senzatiile pe piciorul stang sunt alarmant diminuate si nu stiu daca de data asta se mai intampla magia care s-a intamplat in timpul sarcinii si am reusit sa recuperam functia aproape de 100%.

 

Dar am dormit, macar atat. Am recuperat din tonele de oboseala care ma sufocau. Eu stiu ca-mi doream o pauza, odihna, timp pentru mine, da' nu m-am gandit ca Al de Sus nu gaseste o alta solutie mai prietenoasa. Buna ea si terapia cu privit pereti, asa ii vin omului ideile marete- in timp ce adie vantul prin perdele. Si ce idei mi-au venit!

 

 

 

 

Multumesc pentru toate gandurile frumoase, recomandrile si tratamentele sugerate. Cand o sa pot incepe recuperarea o sa studiez si alternativele primite de la voi.

After School Elefantelul Curios

Pentru ca stiu ca multi sunteti in cautarea unei solutii "de dupa scoala" va transmit oferta prietenilor de la Elefantelul Curios, eu zic ca-i la un pret sub medie si garantez pentru loc ca-i foarte ok. Merita un telefon sau o vizita. Mi-a parut rau ca nu am apucat sa va prezint oferta lor pentru vara care ar fi salvat multi dintre parintii ai caror copii aveau gradinitele inchise sau nu aveau unde sa plece din Bucuresti. Este usor accesibil pentru zona Brancoveanu-Eroilor-Tineretului-Berceni. Mai jos detaliile.

"Dragi parinti si dragi copii,

 

Dupa cum deja stiti, Elefantelul curios organizeaza cursuri de After school si Anul scolar  2014 - 2015 nu va face exceptie, acestea incepand cu data de 15 Septembrie.

Astfel, venim in intampinarea nevoilor Dumneavoastra pentru programul de dupa ore al micutilor, cu o super oferta care include After school, mancarica si transport.

De asemenea, avem planificate o multime de activitati speciale si ateliere, pentru dezvoltarea cat mai armonioasa a copiilor."

 

Va lasam mai jos programa pe care noi am gandit-o pentru copiii care se vor inscrie la Afterschool. Iata mai jos si orarul si activitatile pregatite special pentru cei mici.

11:30 – 12:30 Transport-  transportul nostru sau al parintilor   

12.30  Masa de pranz (catering)

până la  14:00: Activitati recreative - Jocuri, activitati creative

14:00 – 16:30 Efectuarea temelor:

• Recapitularea/ consolidarea cunostintelor dobandite la scoala;
• Efectuarea temelor (sub supravegherea unui cadru didactic);
• Verificarea efectuarii temelor (discuţii individuale invatator – copil);
• Exercitii suplimentare;

16:30 – 17:00: Relaxare si gustare (catering)

17:00 – 19:00: Activităţi educative 

TARIF 390 lei/luna

Masa-15 lei/zi (pranz+gustare)(optional);

Transport scoala-Elefantelul curios 100lei/luna (pentru scolile aflate pe o raza de 3km fata de noi) si de discutat pentru scolile aflate la o distanta mai mare de noi.

Pentru inscrierea copilului in anul 2014 - 2015, avem nevoie de urmatoarele:

- Inscriere - completare acte (Contract, Regulament de ordine interioara, fisa copilului);

- Copie dupa Certificatul de nastere al copilului;

- Copii dupa actele de identitate ale parintilor;

- Certificat epidemiologic valabil;

- O poza recenta a copilului;

- Un ghiozdanel cu cateva hainute de schimb

- Un prosopel pentru copil.

Va asteptam cu drag la After school Elefantelul curios,

ELEFANTELUL CURIOS

L-D ora 10-20

bd Ctin Brancoveanu, nr 7 D

0755.405.405 

0723.503.294

elefantelulcurios01@gmail.com

Cand nu poti sa fii parintele copilului tau

Eu nu cred in "nu se poate". Cum nu cred in "nu pot". La orice timp si persoana ar fi asta. Nu cred! Atata timp cat mai ai o respiratie in tine si doua unghii in care sa te tarasti: poti! Ca nu vrei, ca nu ai vrut destul, ca e greu, ca pare imposibil, asta da, asta pot sa cred. Dar sa nu-mi spui ca nu se poate sau ca nu pot. Poate de asta o doamna simpatica mie imi spune Miruna-muta-muntii. Poate si pentru ca eu cred cu fiecare farama din mine ca pot orice. Nu mi-am propus sa zobr pe luna, dar cine stie.

 

Iar asta nu este o aroganta. Este viata mea. Nu pot sa nu pot. Daca ma pun in fund pe bordura si imi permit sa nu pot... pai atunci as putea sa inchid taraba definitiv. Nu ar mai avea sens nimic. Asa am fost mereu. Asa am crezut mereu. Poate si pentru ca sunt genul de om caruia nu-i pica nimic din cer si pentru orice lucru a trebuit sa muncesc de 10 ori mai mult decat ar fi fost normal necesar. Si cu cat mi-am dorit ceva mai mult, cu atat a fost mai multa munca sa ajung acolo. Dar dintr-un punct a existat un soi de resemnare. M-am intarit. M-am organizat mai bine. Si am tras si tras, si tras. Trag de mine si noaptea in somn cand am ceva de rezolvat. Da, e nevoie sa fiu la turatie maxima pentru asta. Nu am pauze, nu am clipe, zile cand imi pun picioarele pe pereti si stau sa contemplu lavabila. Si am stiut mereu ca exista un sens pentru toate. Iar sensul a aparut odata cu Matilda. Pentru ca sa fii parinte singur este fix asa: turatie maxima 24 din 24.

 

Sa fii parinte singur inseamna sa poti face tu ceea ce in majoritatea familiilor fac cel putin doi. De la omleta de dimineata, la intins rufele la 12 noaptea. De la muncit si asigurat traiul, la iesit la o topaiala in ploaie pentru ca-I place copilului. De la dus si luat de la gradinita, la cumparaturi, facturi, reparat, montat, umflat rotile la bicicleta. De la iubit si bucurat, la plans si necajit, pe toate le faci singur. Si ca sa le poti face trebuie sa fii genul de om care muta muntii. Si daca nu esti, te faci! Te educi, te motivezi, tragi de tine, iti dai singur suturi in fund si palme in oglinda, strangi din dinti, tragi aer in piept, numeri pana la 100 si inapoi, le faci pe toate pentru a le face pe toate. Pentru ca nu e nimeni si daca nu le faci tu... nu le face nimeni. Eu am un sistem, o organizare. Cel putin de cand cu gradinita trebuie sa fiu ceas elvetian pentru ca programul gradinitelor are prostul obicei sa fie fix cat programul de lucru. Nu-i facut pentru parinti singuri. Deci a trebuit sa devin un adevarat magician ca sa stau si la job cat trebuie si sa fiu si la timp sa duc si sa iau copilul. Insa, cumva, jonglez cu toate si ma descurc. Ca asa sunt eu, descurcareata. Trebuie sa fiu!

 

Deci lumea mea are o ordine, un echilibru. Are nevoie sa fie asa, altfel lumea mea se scufunda. Orice variabila intra in ordinea asta are potentialul unui dezastru. Si nu-i de control freak, este pentru ca nu-mi permit sa pierd nici timpul cu ea, nici timpul la serviciu. Deci nu am nevoie de "nu". Nu am nevoie sa mi se spuna ca nu pot face ceva din ceea ce tine acest echilibru in functiune. Dar de patru zile aud numai "nu", "nu ai voie", "nu poti". Si mai ales nu am voie sa fiu eu, mama ei, sa fiu omul care o salta in taxi, sa fiu omul care o ajuta sa faca pipi, sa fiu omul care o ajuta la baie. Sa fiu omul care o strange in brate si o ridica in aer. Omul care se ridica din pat si se duce sa-i dea ouale sa-si "faca" omleta. Omul care danseaza cu ea. Omul care o asteapta cu limonada la iesirea de la gradinita. Omul ei care am fost mereu. Omul care a purtat-o, nascut-o, tinut-o la piept si adus-o pana aici. De patru zile sunt doar o spaima pentru ea.

 

Sambata dimineata a fost pentru prima data cand nu am putut. Nu am putut sa ma dau jos din pat. Coloana mea a mai facut un trosc si cam asta a fost. N-am putut sa ma misc, sa ma dau jos, sa merg. Si daca as fi clipit  mai vartos ma durea atat de rau incat imi venea sa urlu. Iar copilul meu era acolo. Doar noi doua. Iar ea se trezise si o vroia pe mami. Vroia mancare. Vroia la baie. Vroia sa ma ridic. Insa eu nu am putut. Iar ea a plans si a tipat. A plans doua ore cu spaime si tipete. A incercat sa isi ia de mancare. A incercat sa se duca la baie. Si-a facut de joaca. Mi-a adus telefonul si a stat langa mine sa se uite "la maimute". Apoi bateria telefonului s-a terminat. Si iar a plans pana nu mai avea aer. Si iar a fugit in casa cautand ceva, ceva sa ma dea jos din pat. A stat la usa si m-a privit speriata dupa colt si m-a tot intrebat daca acum pot sa ma dau jos. Si iar a plans. Si tipat. Doua ore. Pentru ca atat a durat ca ai mei sa auda telefonul si sa vina la noi. Noroc ca erau in Bucuresti. Noroc ca aveau cheia. Altfel... Altfel nu stiu. Au ajuns si ne-au gasit pe jos in baie plangand amandoua isteric. Reusisem sa ma tarasc pana acolo si sa o ajut sa faca pipi... Eu plangeam de durere si de neputinta. Ea plangea de frica si de plansul meu.

 

Au luat-o si eu am ramas acolo sa plang. N-am mai plans asa in viata mea. Sau poate atunci, cand era in burta, atunci cand mi-au zis ca nu-i pot fi parinte pentru ca ea nu trebuie sa fie, ca n-o sa fie. Am plans asa atunci. Si atunci cand in maternitate m-au speriat ca nu mai e, ca a murit, si nu o sa-i pot fi mama. Asa am plans acum, asa am simtit: ca nu-i pot fi parinte, ca nu mai pot. Am stat si am plans tot plansul neplans in toti anii astia de strans din dinti. Am plans alea doua ore in care ea si-a plans ochii de disperare langa mine. Am plans tot ce nu am putut si nu pot sa mai fac pentru ea.

 

Astazi mi s-a spus iar ca orice efort, orice ridicare de greutati inseamna interventia chirugicala. Ca orice efort poate sa produca pagube de nereparat. Ca nu am voie sa o mai iau in brate, sa o ridic, sa o ajut, sa ma aplec, sa sar, sa alerg, sa dansez cu ea. Iar eu nu pot sa accept asta. Ii cred. O simt si eu. Atat de grav nu a fost niciodata in toti astia 20 de ani de probleme lombare. Dar nu pot sa nu mai pot! Or sa-mi creasca aripi si tot o sa pot!

 

Ieri a fost onomastica ei, Maritza mea. Mi-a luat o ora, dar am ajuns pana la colt si i-am luat un cadou si un buchet de flori. Pentru ca nu pot sa nu mai pot...

 

 

 

 

 

Jap, jap! Ce mare chestie?!

Traim intr-o tara in care corectia fizica asupra copiilor- sau asupra oricarei persoane considerate inferioare: sotie, frate/sora mai mici, batran- este considerata drept cultural/social accetabila. E ok sa-ti lovesti copilul daca tu, stapan de drept, consideri ca trebuie corectat/educat/pedepsit. Daca tu esti nervos si-ti crapa capul de probleme, te-ai impiedicat de ala micu, deci e ok sa-i cari vreo doua pe spinare. Sau ca i s-a urcat la cap prea multa afectiune sau prea mult rasfat si tre exorcizat rasfatul din el. Oriunde intorci privirea intr-un parc/mall/supermarket/loc de plimbare/plaja vezi cel putin un copil agresat fizic de catre insotitorii sai. De agresiunea verbala/amenintarea din priviri/terorizarea din gesturi nici nu mai spun.

 

Insa mult prea des ni se intampla sa auzim cate un jap, jap pe pielea moale si sensibila a copilasului pe langa care tocmai ce am trecut. Si ce ma revolta cel mai mult este ca ni s-a pus de atatea ori ca nu este treaba noastra, ca e copilul lor, ca nu ai de ce sa te bagi, ca trebuie sa-ti vezi de treaba ta incat am si ajuns sa credem porcaria asta! De atatea ori am auzit ca stie parintele ce face, ca uite a fost obraznic ala micu, ca a facut o prostie, ca MERITA sa fie lovit. Ca doua la fund nu au omorat pe nimeni, ca toti am fost crescuti asa si uite ce bine am ajuns. Ca daca ai un copil care nu te stie de FRICA, acela este un copil prost-crescut, un copil care-si oboseste parintii, un copil care nu are ce cauta in public. Si vesnicele comparatii dintre copiii militaritati care stau smirna la cea mai mica miscare de sprancea a parintelui si copiii care indraznesc sa se dea jos de pe scaun la restaurant. Vesnica (auto)ridicare in slavi a parintilor care isi lovesc copiii pentru cat sunt ei de minunati si uite ce rezultate extraordinare au obtinut. Cum au ei niste copii ca niste "bibelouri". Ba unii nici nu considera lovitul ca fiind bataie, bataia e aia cand il asculti cu urechea daca mai respira.

 

Ieri ma plimbam cu mama si Matilda prin Microrezervatia naturala din Constanta, un loc frecventat in principal de familii cu copii. Am fost si anul trecut, Matilda a fost incantata sa vada toate animalele de acolo, abia astepta sa mergem si anul asta. Asa ca am mers ieri pe seara. Era aproape ora 20, destul de liber, cateva familii. Nici nu am intrat bine si pe langa noi trece o familie: ea, el, fetita de 1-2 ani. Copilul destul de micut ca sa manifeste interes proportional cu dorinta parintilor pentru cele din jur. Pe fetita o atrageau cu totul alte lucruri, tragea in directia opusa decat isi stabilisera parintii traseul. In timp ce ei admirau iepurasii, fetita da sa fuga catre lac. Lacul nu are o ingradire, insa destul de departe pentru ca un copil atat de mic sa nu ajunga intr-o secunda acolo. Mama se sperie si tipa la fetita sa nu fuga spre lac. Ii inteleg reactia, mie imi este teama de inaltimi, am o fobie greu de controlat daca nu chiar imposibil, de fiecare data cand Matilda se apropie de o margine la inaltime care-mi pare prost asigurata pe mine ma ia cu lesin, la propriu. Si am reactii care vazute din exterior par cu mult disproportionate- dar asta inseamna sa ai o fobie. Asa cum mi-e greu sa inteleg o fobie de fluturi, de exemplu, si chiar ma amuza, pot sa respect ca omul ala vede cel mai mare monstru intr-un fluture. Deci pot sa rezonez cu reactia mamei care a tipat la copil, nu si-a putut controla teama. A luat fetita de mana si s-a indepartat de lac. Si atunci a urmat momentul!

 

Momentul in care masculul familie a simtit nevoia sa-si arate muschii. Intai catre mama pe care a jignit-o pentru reactie- ne, te vede lumea ca urlii ca o nebuna! Apoi a insfacat copilasul ala deja speriat de brat si a rganit la el: "Daca plangi, te bat!". Si nu a asteptat sa vada daca fetita se opreste din scancit sau nu ca i-a si altoit una la fund. Copilul evident ca a inceput sa suspine ceea ce a trezit si mai tare furia parintelui care nu-si simtea demonstratia de autoritate statisfacuta. Exact atunci noi i-am depasit cat sa-mi rasune in urechi Jap, jap! Cu sunet de lovitura de palma pe piele, nu pe haine. Ma intorc din reflex si vad copilul inhaimurat cu pantaloni, bluza, hanorac, caciulita. Nici o urma de piele la vedere decat fata. Copilul incepe sa planga. Mi se pune valul negru pe creier.

 

Ma intorc catre parinte si ii spun calm ca nu este admisibil sa-si lovesca copilul si daca nu-si poate controla nervii sa paraseasca zona. Evident ca-mi raspunde amenintator ca daca nu-mi convine sa plec eu, ca eu sunt problema. Ii explic ferm ca educatia nu se face cu palma si ca il inteleg daca el nu a avut alt model de comportament, dar nu asa ajuti un copil sa inteleaga cand face ceva gresit. La fel de evident ochii incep sa-i iasa din orbite si imi spune sa sun la Protectia copilului si la Polite, sa vedem, cine are dreptate. Ii raspund ca poate aceasta ar fi solutia daca nu stie sa fie parinte, sa nu mai fie unul. Cum era de asteptat incepe sa ridice violent tonul si sa ma ameninte. Aleg sa ma indepartez pentru ca eram cu familia mea si nu o pot expune pe Matilda unor asemenea violente de limbaj. Ea pleaca mai departe cu mama mea, eu raman incercand sa stabilesc un contact vizual cu mama acestui copil lovit sub ochii ei si ea ramanand fara reactie. Tot asa a ramas si la vorbele mele, doar privea in gol, cumva impacata, cumva fericita ca cineva a interrupt corectia fizica. Corectie care sunt sigura ca nu s-ar fi oprit acolo, tatal fiind foarte nervos si pornit.

 

In jur foarte putini oameni. Mama mea deja incepea sa se sperie, ii era teama ca individul m-ar putea lovi si pe mine. Daca avea vreo dorinta de moarte putea sa incerce sa o faca. O alta familie cu un copil in jur de 9-10 ani putin in spatele nostru, asistand la toata scena. Cand personajul nu a mai avut argument si a inceput sa tipe si la mine, domnul tata din cealalta familie a simtit nevoia sa intervina. Nu sa apere copilul de 1-2 ani, nu sa ceara respectul injuriosului, nu. Ci sa ma admonesteze pe mine! Ca ce treaba am eu ca-si bate el copilul, sa-mi vad de copilul meu. Ca eu ce educatie ii dau copilului meu? Pai, aceasta educatie, de a nu trece impasibil pe langa o nedreptate, pe langa un copil lovit, ca nimeni in niciun context nu trebuie sa loveasca o fiinta lipsita de aparare. L-a durut fix in... Mai tarziu i-am vazut ca erau impreuna. In ambele dialoguri cu cei doi reprezentanti ai sexului "tare", femeile nu au ridicat ochii din pamant. Ne-am mai intersectat pe parcursul plimbarii de vreo 10 ori, de fiecare data ele au lasat ochii in jos, iar ei m-au privit sfidator. Copilul nu au mai fost lovit niciodata pana la parasirea parcului. Ba chiar a intrat in grija exclusiva a memei care incerca sa compenseze momentul.

 

Stiu toate argumetele pentru "noninterventie" in astfel de situatii, insa nu le consider argumente. Le consider lasitate, lipsa de spirit civic, lipsa de atitudine in fata nedreptatii, complicitate la abuzul fata de acel copil, comoditate, cutume, etc. Iar eu pur si simplu nu pot sa trec mai departe si sa cred ca nu era treaba mea. Pentru ca este. A mea, a ta, a tuturor. Acel copil abuzat azi va fi poate sotul de maine al fetitei tale sau mama nepotilor tai, sau colegul de gradinita al copilului tau, sau seful lui, sau colegul de birou, sau educatorul copilului tau, sau pur si simplu un om pe care nu o sa-l cunosti niciodata, dar care va avea o rana in suflet. Nu poti sa treci mai departe fara sa incerci sa-i spui apartinatorului agresiv ca violenta nu inseamna educatie, ca va avea efecte pe termen lung asupra copilului, ca il va face un spirit temator care va alege violenta pentru rezolvarea aricarei situatii sau care va considera ca orice nedreptate sau agresiune la adresa lui este meritata. Fara sa incerci sa-l opresti, fara sa-i spui ca el este cel care face ceva gresit! Incepe sa crezi ca este si treaba ta!

 

 

 

P.S. in tot acest epsisod singura reactie surprinzatoare pentru mine a fost cea a mamei mele, a fost una dintre putinele ocazii cand mi-a dat dreptate.

Reconectare

Am cunoscut acum vreo doua luni o femeie care simte cum simt si eu. De fapt, care isi simte copiii. Ai ei inca nu si-au gasit timpul, drumul catre ea, dar ea ii stie ca sunt acolo. Ii cunoaste, ii vede cu ochii mintii, ii aude in sufletul ei. Stie cum or sa aiba chipul, le stie parul, ochii, vocea. Ii vede alergand prin capul cu maci asa cum am vazut-o si eu pe Matilda cu mult timp inainte de a ajunge la mine. Iar de cand am cunoscut-o nu ma mai simt singura in aceste trairi, nici ea nu se mai simte. E tare placut sa cunosti oameni care isi doresc atat de mult sa aiba copii incat ii simt nascuti in sufletul lor inainte de a-i aduce pe lume. Si ce a fost si mai placut este ca am cunoscut acest om exact cand aveam nevoie mai mare de a ma reconecta cu Matilda. Mi-a facut un dar pe care nici ea nu-l stie.

Pe Matilda am simtit-o mereu, am stiut ca o sa vina, am stiut ca e a mea. Cand s-a nascut nu am avut nevoie de timp de conectare, eram deja atat de "una" incat totul a fost o implinire fara margini. O liniste si un firesc cum nu credeam ca o sa simt. Eram completa. S-a nascut si tot ce mi-am dorit a fost sa o tin in brate, sa am grija de ea, sa o ajut sa creasca, sa o vad inflorind pe drumul ei. Primele luni din viata noastra impreuna au fost de o magie fara cuvinte, pace si liniste, si acum acele luni sunt locul meu de refugiu cand viata devine grea. Nu stiu daca e vorba de "instinct matern", nu cred in asta neaparat, dar cred in suflete pereche, in sufletele care vin impreuna pe lume. Cred ca totul a fost atat de usor si de normal pentru ca noi doua aveam o istorie impreuna. Cred ca a fost doar o revedere si ne-am reluat vietile de acolo de unde ne separasem intr-o alta. Am stiut-o dupa cum respira din prima clipa, ce nevoie are, daca e bine, daca nu. Cand ii e foame, cand ii e somn. O stiu si acum dintr-o privire ce simte si ce gandeste. Cand spun ca o simt suflet din sufletul meu nu sunt doar vorbe, este o confirmare pe care ea mi-o aduce zi de zi.

Nu am mai scris pe blog de vreo luna. Cam de cand am simtit ca ma pierd de ea. Ca toata oboseala, grijile, responsabilitatile duse de unul singur ma instraineaza de ea. Ca in loc sa mergem una langa alta ne inclestam tot mai des, ca ne lovim coarnele si ducem o lupta. S-au schimbat multe in viata noastra, in a ei. Tot ce mi-am dorit pentru ea in anii astia a fost stabilitatea. De asta am ales sa nu aiba un tata cu forta, un tata pasager, de asta mi-am asumat tot si m-am luptat singura. O vreau linistita, in pace, in previzibil. Asa se simte bine, nu-i plac schimbarile, se opune cu indarjire, are nevoie de foarte mult timp si reasigurari pentru a primi noul in viata ei. Noul pe care-l aduce viata, noul impus, nu noul pe care si-l doreste ea. Plecarea bonei a bulversat-o efectiv, ne-a bulversat. O auzeam vorbind singura cum isi dadea explicatii de ce a plecat acel om pe care ea il considera familie. Am realizat ca daca as duce-o atunci la gradinita va fi teribil. Asa ca am rugat-o pe mama sa vina sa stea o luna cu ea. S-a nimerit sa fie in preajma Pastelui, 1 Mai, mi-am luat si eu ce liber am putut si am reusit sa o tinem o luna acasa, sa se decupleze de pe modul de viata pe care l-a avut. In iunie am inceput gradininita. A fost... cum am mai povestit, frangator de suflet. Atat de mult s-a luptat cu acceptarea acelui loc... a rupt ceva si intre noi. Era locul unde eu am decis sa mearga deci toata furia ei era asupra mea. Si toata frustrarea si neputinta mea asupra ei. A fost pentru prima data cand am simtit ca legatura dintre noi se pierde, ca nu o mai "citesc" usor, ca ne instrainam. Concediul din iulie a fost "cireasa" pe acest tort al luptei dintre noi.

Am ales sa dispar, sa ma intorc la ea. Fiecare clipa libera, fiecare respiratie- pentru ea. Pentru noi. A trecut o luna. O luna de recunoastere si reconectare. De acordat timp si rabdare de a o redescoperi asa cum este acum. A trecut printr-o revolutie iar eu eram prea ocupata, obosita, satula de a face non-stop lucruri si nu am vazut-o. Rand pe rand mi-a oferit "daruri". Intr-o seara a decis ca va dormi in camera ei ca eu sa pot dormi "linistita". Apoi, pe parcursul ultimelor luni, s-a intarcat- singura. Apoi, cand am revenit in iulie la gradinita, a decis ca este pregatita sa ramana acolo, program intreg. Si pur si simplu, din prima zi a revenirii, a ramas la gradinita. Fara plans, fara greu vizibil. Si-a cerut jucariile de somn si a ramas acolo pana seara. Stiu ca nu i-a fost usor, nici acum nu-i este. O vad ca are zile cand trage de ea si are nevoie de reasigurari, are nevoie sa-i repet si sa-si repete ca vin sa o iau. Uneori are nevoie sa vin mai repede, si ma duc mai repede. In alte zile vrea sa mai stea si o astept si cu rabdare. Apoi, fiecare clipa pana la culcare ii apartine. O ascult, o respect, o inteleg.
 

Deci am vrut timp cu ea. Am vrut plimbari pe strazi in fiecare zi dupa gradinita. Am vrut iesiri din parc la 10 seara ca sa vedem luna. Am vrut iesiri de weekend departe de casa, in locuri noi. Am vrut mancat la restaurant chiar daca asta a insemnat numai paste si/sau inghetata. Am vrut, de fapt, ce isi doreste ea mereu. Ce imi cere mereu iar eu sunt prea praf de oboseala ca sa ii ofer. Sa hoinarim pe strada. Faceam asta cand era mica si prea cald sa stam in casa. Ieseam si ne plimbam asa la intamplare, ii aratam casele, oamenii, pisicile, gandaceii de pe jos, bruienile crescute din asfalt. Si se pare ca ii placea asta pentru ca si acum "excursiile" noastre urbane sunt sportul ei preferat. Acum, in fiecare zi dupa gradinita, pornim pe cate o straduta si vedem unde ne duc pasii. Suntem turisti in propriul nostru oras. Gradinita este in zona Parcului Carol, asa ca avem pe unde explora in cautare de "comori".

Am renuntat la mine, la urma de nevoi si timp pe care-l revendicam pentru mine. Dar am regasit-o pe ea. Relatia noastra s-a intors in punctul in care era inainte. Nu complet sau nu chiar la fel. Ea s-a schimbat si avea nevoie de spatiu pentru asta. Eu m-am schimbat si mi-am regandit pozitia fata de ea pentru a ii da acest spatiu. Experiente diferite, experiente doar ale ei, viata ei dincolo de casa si de familie. Spatiu pentru mai multe decizii si ganduri ale ei. Asa cum am incurajat-o mereu sa fie ea, acum am si lasat-o mai mult. Stie ca sunt acolo pentru ea, dar stie si ca este ok cand nu sunt. Cred ca aceasta ultima luna a fost cel mai util si intelept folosit timp de pana acum. Am luat o decizie de a renunta si mai mult la nevoile mele, contrar tuturor teoriilor, intr-un moment cand eram la capatul oricaror puteri psihice, dar de fapt am castigat timp si autonomie pentru amandoua. Am iesit din aceasta experienta ca doi oameni regasiti, ca un parinte si un copil in armonie, cum mai mult respect reciproc. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a fi iar bine, sunt fericita ca am putut face asta pentru noi. Ca mi-am ascultat acea voce interioara care-mi spunea sa fug catre ea, nu departe de ea.

Scriu aceste randuri dintr-o camera de hotel din Constanta. Unde ma aflu singura. Ea este la casa de la tara a parintilor mei. Am fost cu ea acolo pentru a sarbatori Sfanta Marie, apoi am plecat. Doar eu. Si amandoua suntem bine. Ea este vesela si le pune creierii pe moate bunicilor, eu sunt bine si incerc sa ma reobisnuiesc cu mine si singura. In ultimii patru ani, exact acum patru ani am aflam ca o sa vina pe lume, am fost impreuna zi de zi, niciodata separate mai mult de 10 ore, niciodata nu am lipsit de langa ea la ora de culcare. A fost prima noastra noapte departe. Acum o luna noaptea asta ar fi fost imposibila, ar fi fost plans si neliniste, nefericire si anxietate. Acum este doar o experienta fireasca din viata noastra. Este ciudat sa fiu fara ea? Absolut! Ma bucur de timpul asta singura? Inca nu, nici nu cred ca as putea sa ma bucur cu adevarat de ceva ce nu impart si cu ea, dar este o pauza de care aveam nevoie. O noaptea de somn. O zi de stat la plaja. O zi despre mine. Este ceva nou. Dar este o evolutie. Un castig. Este incredere ca o sa fim amandoua bine.

 

 

Prima ei excursie cu gradinita

Matilda este acum in prima ei excursie cu gradinita, fara noi, si mie imi tremura ficatul de emotie :)). Cum am ajuns de la ce se intampla acum 5-6 saptamani la mers deja  in excursie singura, va povestesc saptamana viitoare in Jurnal de gradinita, daaaaaaaaaar acum este in excursie. Singura. Copilul meu care nu a mai fost nicaieri fara mine. Copilul de 3 ani si 3 luni. Aoleu, aoleu, aoleu! Panica, panica, panica! Respiraaaaam! Adaaaanc! Aaaaaa! Mor de emotii!

 

Stiu ca o sa fie bine, ca este o experienta care o va ajuta foarte mult. Am vrut sa inceapa sa-si construiasca aceste ceva-uri ale ei, doar ale ei. Sa inceapa sa fie si doar Matilda. Sa incep si eu sa fiu doar eu din cand in cand. A plans putin la despartire. Am stat in raza ei vizuala pana cand s-a linistit si am stiut ca o sa fie bine. Da, pe mine nu o sa ma convinga nimeni in viata asta si cred ca nici in urmatoarele ca este "mai bine" sa lasi copilul urland undeva ca or sa-l linisteasca altii. Stiu ca daca am lasat-o linistita si ea m-a vazut zambind, emotional va fi bine. Singurul lucru de care ma preocup real este raul ei de masina. Educatoarea ei s-a asezat langa ea, sunt bucuroasa ca m-au ascultat cand le-am zis ca ei ii este mai bine in spatiul mai mare din dreptul usii din spate. I-am pus si sticluta cu Sprite (da, are zahar si bla bla, dar datorita lui nu a mai vomitat pe drum), pungile, sacii, 3 randuri de haine.  I-am pus si Nurofenul pentru ca de ieri e racita. Sper sa nu aiba nevoie de nimic din toate astea. Iiiiiiiii, ce emotiii aaaaaaaaam!

 

 

 

 

Se duc intr-o locatie foarte frumoasa destul de aproape de Bucuresti, planul este sa culeaga fructe din livada, sa ajute la preparatul bulionului, sa se plimbe cu poneii/trotinetele/bicicletele, sa framante covrigei. Iarba multa, alei netede, curat, liniste. Mancarea este preparata acolo din ingrediente bio productie proprie. Sa tina si vremea asta cu noi putin si sa iasa soarele. Prima ei excursieeeee, Doamne ce mare s-a facut! Ah, v-am zis ca am emotii?

 

P.S. au ajuns!

Scrisori pentru Matilda (15)



miercuri, 16 iulie 2014

 

Draga mea,

 

astazi se implinesc patru ani de cand ti-ai gasit drumul spre noi. Patru ani de cand ti-am simtit sufletul coborand si facandu-ma sa cred atat de mult incat sa lupt pentru tine si pentru dreptul tau de a trai. Patru ani de cand sunt sigura ca noi doua ne-am nascut impreuna, tu acolo sus, ei aici pe Pamant. Eu traind aici, tu privindu-ma cu rabdare si asteptand clipa aceea in care totul sa fie pregatit in mine pentru a te primi. Ti-am simtit sufletul mereu plutind in jurul meu, am stiut ca ai sa vii. Nu am inteles de ce te-ai intors prima data din drum. N-am stiut ce am facut gresit, de ce te-ai suparat si ai plecat inapoi. Mi s-a parut atat de nedrept incat n-am vrut sa te mai chem. Nu te-am mai gandit, nu te-am mai rugat, nu ti-am mai vorbit. Am vrut sa cred ca ai plecat de tot pentru ca nu as mai fi indurat sa vii si sa pleci iar. Am vrut sa cred ca te-ai intors in Sufletul cel mare si ca iti cauti un alt drum.

Dar drumul tau era unul. Era drumul nostru impreuna. Pentru ca fiecare ne-am nascut pentru cealalta. Eu sa-ti fiu mama, tu sa-mi luminezi viata. Si te-ai intors intr-o noapte de joi spre vineri. Fara sa anunti, fara sa intrebi, doar te-ai asezat calda unde-ti era locul. N-as fi crezut niciodata ca asta se simte. Ca sufletul se simte asa. Ma indoisem de tot ce simtisem si crezusem pentru tine. N-am vrut sa-mi mai fie iar greu si nu te-am mai iubit. Dar te-ai intors la mine si n-as fi putut face altceva decat sa te ocrotesc si sa-ti iubesc fiecare clipa din drumul catre bratele mele. Am stiut ca ai sa fii bine pentru ca tu mi-ai aratat asta. Eu nu am niciun merit. Doar copilul din lanul cu maci care mi-a linistit visele intr-o zi. Erai tu, si erai bine. Si am stiut ca de data asta trebuie sa te ajut sa lupti, sa nu mai pleci.

De atunci numar clipele cu tine. Fiecare un dar, fiecare pretuita. Chiar si atunci cand par ca uit, cand ma retrag in lumea mea. Chiar si atunci tu ai rabdarea sa-mi amintesti ca noi suntem dintr-un suflet, ca noi am fost nascute asa, ca ai ales sa vii pe drumul asta pentru noi. Ma mangai si-mi zambesti cand iti gresesc. Imi spui ca un intelept cu mii de ani in spate “Tu esti mamica mea”, iar eu inteleg ca m-ai iertat. Apoi te intorci la a fi copil, eu la a fi parinte si dansul merge mai departe. Dar cu fiecare lectie pe care mi-o oferi ma ajuti sa inteleg ca nimic nu este intamplator si totul este asa cum trebuia sa fie. Ma ajuti sa uit ce a fost greu si sa raman doar cu rasul si chipul tau fericit.

Ieri te-am lasat sa conduci “dansul”. Ca acum patru ani tu ai mers inainte si eu te-am urmat. Plina de fericire si de ras. M-ai dus pe strazi fara iesire, ne-am intors si am incercat alt drum. Mi-ai aratat case si flori, si pisici, si fluturi. Te-ai jucat incercand sa intri in fiecare curte intreband daca aici sau aici. Spuneai ca sunt palate si toate aveau povesti cu printese. O sa-ti ofer intr-o zi micul nostru castel in care noi o sa ne scriem propria poveste. Apoi, ti-ai luat rochita in maini si ai mers ca o printesa de-a lungul bulevardului prafuit. Nu conta ca rochita nu era destul de lunga pentru a acoperi tot, tu radeai si erai fericita. Salutai oameni, ei iti radeau inapoi. Erai o printesa coborata printre noi, una care vrea sa zboare cu fluturii si sa inoate cu pestii.

 

Inca-ti veghez somnul. Inca iti numar respiratiile prin intunericul noptii. Inca n-am liniste si te ating sa stiu ca esti acolo si ca esti bine. Uneori ma supar pe timp ca trece atat de repede. Ca nu are rabdare, ca nu mi te-a lasat mai mult timp mica si cuibarita in bratele mele. Ca parca n-a fost destul, nu am apucat sa ma satur de tine bebelus ca erai deja o fetita cocheta care ma privea direct in ochi. In alte zile te vreau mare plimbandu-ne amandoua printr-un sat uitat din Franta. Descoperind case si gradini asa cum facem acum pe stradutele din Bucuresti. Scapate amandoua de tot greul asta de om mic. De lucrurile pe care nu stii sa le exprimi. De diminetile cu suflet greu de la gradinita. De drumul tau catre tine. Apoi te privesc cum te invarti in mijlocul casei facand balet, cum sari in baltile de pe strada, cum topai alergand in speranta ca ai sa zbori ca un fluture, cum vorbesti singura corectand cuvinte si-mi dau zor sa ma bucur de clipa asta minunata despre care o sa scriu peste patru ani cat patru clipe.

 

Ti-am sarutat tamplele si ti-am multumit infinit pentru drumul catre mine, copilul meu de suflet si lumina!

 

 

Te iubeste mama!

Mamele de acasa

Cand privesc in urma, la acesti trei ani si ceva de mamicenie, am un singur regret. Dar este unul mare, o greseala pe care cu greu o sa reusesc sa o depasesc. Insa presiunea de a asigura resursele materiale atunci cand esti parinte singur este foarte mare. Nu iti permiti sa risti, nu iti poti asuma. Imi spun mereu ca nu aveam alta solutie. Dar singurul meu regret este chiar acesta: nu am gasit alta solutie. O varianta care sa-mi permita sa stau cu Matilda acasa mai mult, mai mult de 11 luni. Poate ca n-am avut destula forta sa gandesc in perspectiva, poate ca am crezut ca nu o sa ma doara atat lipsa de langa ea. Poate am crezut ca ei ii va fi bine si asa. Ca o sa pot face destul atunci cand sunt acasa. Mi-e clar acum ca nu a fost asa. De fiecare data cand o simt disperata dupa fiecare clipa pe care o petrecem impreuna, de fiecare data cand se poarta agresiv ca sa ma tina langa ea, stiu ca nu este destul. Si simt mai mult ca niciodata nevoia de a gasi acea solutie care sa-mi permita si sa o cresc fara bona/gradinita 10 ore pe zi, dar sa ii asigur si confortul material. Dar de cate ori imi spun "sari", tot de atatea imi pun frana. Sunt doar eu, nu pot sa risc. Si ramane regretul.

 

Insa sunt mame care si-au putut spune "sari" sau viata le-a impins pur si simplu sa sara. Iar atunci cand a venit momentul intoarcerii la jobul 9/17 au deci sa ramana acasa si sa incerce sa lucreze de acolo. Pentru unele dintre ele doar un hobby sau ceva sa le ofere confortul unei activitati alta decat cresterea copiiilor, pentru altele o necessitate materiala sau o afacere in toata regula. Fie ca si-au urmat o pasiune, au invatat ceva cu totul nou, si-au luat profesia si au iceput sa o practice pe cont proriu, toate incearca sa aiba un profit material, dar si sa castige pretiosul timp langa puii lor.

 

Am prietene care au ales drumul acesta. Unele dintre ele muncesc mai mult decat o faceau atunci cand lucrau pentru un angajator. Altele nu au niciun ajutor peste zi  si se ocupa singure de copii iar cand vine seara incep sa lucreze pentru mica lor afacere. Se intampla sa le prinda a doua zi inca muncind fara sa prinda o ora de somn. Dar incet, incet si-au construit o afacere, si-au castigat clienti care se intorc mereu cu drag la ele, clienti care le recomanda mai departe. Munca lor a devenit o sursa de fericire si implinire. Ma gandesc la Anamaria  cu prajiturele, ma gandesc la Cristina cea cu flori, la Nicol cu salvari si bluze shic, la Alina cea mai talentata, la Cristina mama draga, la Ramona pentru mame, la Andreea cea vindecatoare, Laura mea pretioasa,  la Codrina mea draga, la Adina cea de-o viata. Doar asa, intr-o clipa, cat degetele de la doua maini, mame pe care le cunosc si apreciez. Si sunt multe, si fac multe lucruri absolut minunate. Ele sunt mame care lucreaza de acasa- Work At Home Moms.

 

Daca doriti sa le cunoasteti munca sau sa cumparati din produsul muncii lor (sunt si servicii), aveti ocazia sambata, 12 iulie, la Scoala Libera Waldorf (Strada Scarlatescu nr. 50, sector 1 ) intre ora 10 si 16. Or sa fie prezente si cateva dintre prietenele mele de mai sus. Va las si programul atelierelor din ziua de sambata, trebuie sa va anuntati participarea la adresa de mail de contact:

 

 

În cadrul târgului, pregătim și o serie de workshop.uri atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari:
1. Atel...ier vesel de modelaj pregatit de Ioana Cârâc de la Doar un Hobby
Interval: 10-11
Inscrieri pe contact@wahm.ro

2. Atelier dulce raw pregatit de Andra Dudea de la Amoraws. Vom face rulada cu nutella raw.
Interval orar 11-12
Inscrieri pe contact@wahm.ro

3. Atelier de pâine sub îndrumarea Școlii libere Waldorf.
Atelierul de făcut pâine le oferă copiilor o experiență multi-senzorială, o delectare a simțurilor ce le permite să vadă, să atingă, să miroasă, să audă și să guste.
Interval orar 12- 12:15 modelatul pâinicilor, iar între 12:15 - 13:00, le lăsăm la copt
Înscrieri pe contact@wahm.ro

4. Workshopul cu tema
"Emotiile copiilor - cum le facem fata cand lucram de acasa?" tinut de Anca Iordache - Aware Parenting Instructor - www.parentship.ro
Interval orar - 12:30-13:10
Inscrieri pe contact@wahm.ro

5. Atelier cu tema:
"Vacanta alaturi de copiii nostri" - "Parenting from the heart", consilier Oana Vaideanu, mama WAHM
Interval orar - 13:10-14
Inscrieri pe contact@wahm.ro

6. Ana-Maria Trandafir vă propune să coaseti împreună un semn de carte, cu un model care vă va permite să învăţați cinci cusături de baza reprezentative pentru decorarea cămăşilor româneşti.
Interval orar: 14:00-15:00
Inscrieri pe contact@wahm.ro

7. Delice corner va ofera o reteta foarte simpla de iced tea – dureaza maxim 7 minute, testat de noi – si cateva sugestii de ceai Jenier cu care puteti prepara aceasta bautura minunata.
Interval orar: 15:00- 15:10
Inscrieri pe contact@wahm.ro

8. Teatru de masă, atelier semnat de Scoala libera Waldorf
Teatrul de masă reprezintă o transpunere în imagine a unei mici povestiri.
Interval orar 15:10-16
Inscrieri pe contact@wahm.ro

Avem și o surpriză îndelung așteptată: expozantele la târg vor face parte din primul documentar marca WAHM. Să îl tot plimbăm prin țară ne propunem.

Haideți să invităm împreună cât mai multe persoane care vor afla de harul mamelor creatoare!

Din ce o sa gasiti acolo:

 si multe alte produse si servicii. Aveti pentru ce merge!

 

 

 

Doua la apa

Nu-i despre vacanta, si asa se fac prea multe valuri. Este despre altceva, ceva nobil, ceva cu multa munca si mult suflet. Mai sunt doar cinzi zile, am tot vrut sa scriu si nu am putut decide pentru cine. Pentru ca sunt doua. Doua echipe pe care le sustin. In ambele oameni dragi mie, scopuri apropiate mie. Apoi mi-am zis: dar de ce nu as putea scrie despre ambele? De ce nu s-ar putea dona pentru ambele? Poate chiar si de catre aceeasi persoana, asa cum am sa fac si eu. Sau fiecare pentru scopul pe care-l simte mai aproape de sufletul sau.

 

Swimathon este o platformă de atragere de fonduri pentru cauze din comunitatea locală. Este un mecanism prin care comunitatea se întâlneşte, interacţionează şi se implică să strângă fonduri pentru proiectele pe care le consideră relevante.

 

Swimathon București, ediția a doua, are loc pe 12 iulie la Bazinul Olimpic “Lia Manoliu”, de la ora 9.00. Evenimentul este organizat de Fundația Comunitară București și aduce la start peste 30 de grupuri de inițiativă și organizații non-guvernamentale care și-au înscris deja proiectele pe platforma Swimathon București și aproape 40 de echipe în competiție.

La start se aliniaza 200 de inotatori, impartiti in echipe de cate 5 persoane. Fiecare echipa inoata pentru o anumita cauza. Fiecare echipa este sustinuta financiar (sponsorizata) de catre o companie, al carei logo se poate afla fie pe castile de inot, fie pe tricouri sau costumele de baie. Sau toate la un loc, in functie de suma donata de companie.

Spun ca sunt doua. Primul este pentru Asociatia pentru Dravet si alte Epilepsii Rare al caror banner il puteti vedea permanent pe blog in partea dreapta, despre ei am mai scris aici. I-am descoperit acum ceva timp prin intermediul fratelui meu si de aceea spun ca este un proiect de suflet, este practic familie. Echipa Dravet inoata pentru publicarea unei cărți de rețete pentru copiii cu epilepsie, organizarea a 4 seminarii de nutriție și a 8 ateliere de gătit împreună cu consultantul in nutritie Cristian Mărgărit, în cadrul centrului de zi "Există Speranță"- un alt proiect pe care l-am sprijinit cu tot sufletul- , dezvoltat de Asociația pentru Dravet și alte Epilepsii Rare. Cristi spune despre proiect:

 

Cartea se va intitula “Alimentatie sanatoasa pentru copiii cu epilepsie” si eu voi contribui cu experienta mea, pro-bono. De asemenea, voi participa la mai multe workshopuri despre dieta si despre cum selectam, preparam si combinam alimentele potrivite in aceasta situatie.

Adela a aplicat o dieta ketogenica special conceputa si a avut rezultate foarte bune cu baietelul ei. Dieta vine sa ajute si uneori chiar sa inlocuiasca medicatia in anumite cazuri de epilepsie. 

Am fost uimit sa aflu ca epilepsia este mult mai raspandita decat stiam (statisticile spun ca intre 1 si 3%   dintre oameni au cel putin un episod epileptic pe durata vietii). 

Din pacate in Romania nicio persoana publica nu isi asuma acest fapt (cum s-a intamplat in cazul autismului) si multi se ascund din diverse motive mai mult sau mai putin justificate.

Despre Sindromul Dravet:

 Sindromul Dravet, cunoscut şi sub denumirea de Epilepsie Mioclonică Infantilă Severă (EMIS), este o formă rară şi foarte gravă de epilepsie, pentru care nu există, în prezent, nicio modalitate de vindecare. Convulsiile apar în primul an de viaţă la copilul dezvoltat normal. Primele crize convulsive sunt de cele mai multe ori de lungă durată (status epilepticus) şi în cel de-al doilea an apar şi alte tipuri de crize. Toate tipurile de crize sunt deosebit de rezistente la medicaţie, iar prognosticul pentru Sindrom Dravet este descurajator. 

Persoanele cu sindrom Dravet au un risc crescut de SUDEP (sudden unexplained death in epilepsy – moarte subită în epilepsie), şi se confruntă şi cu alte condiţii morbide care trebuie, de asemenea, tratate cu atenţie. Copiii cu Sindrom Dravet nu vor depăşi această condiţie, care le afectează toate aspectele vieţii de zi cu zi. 

În 1978, un neurolog francez pediatru, Charlotte Dravet, a descris pentru prima dată un grup de copii cu un model special de crize, care nu puteau fi controlate de medicaţie. Cel mai important aspect al acestui sindrom epileptic este că până la declanșarea crizelor copiii au o dezvoltare complet normală, dar, pe măsură ce avansează în vârstă, dezvoltarea lor poate încetini și chiar își pot pierde abilităţile pe care le-au dobândit.

 

Si mai mult puteti citi pe site-ul dedicat aici. Iar povestea incredibila a Todorei si a fetitei ei Sanziana este scrisa in detaliu aici.  Donatiile pentru acest proiect se pot face in mod direct si transparent aici sau poti veni sambata pentru a oferi sustinere! In apa or sa fie: Alexandra Coliban si Gelu Kelmer, Radu Popescu, Maria Tanasescu, Lumi Serban.

 

 

 

***

 

Pentru Fire de Dragoste (Asociatia Unu si Unu, Micolino si Totul despre mame) inoata mame dragi mie, le stiti din mediul virtual am mamelor blogger-ite- Ana, Ana Maria, Bogdana - si Tili (pe care nu o cunosc, dar sunt convinsa ca-i un om la fel de inimos). Am mai scris pe blog despre copilasii nascuti prematur si despre ajutorul de care au nevoie. Acum o sa va rog sa intrati pe link-urile de pe numele fetelor pentru a citi povestile lor emotionante, Ana Maria chiar a trecut prin teroare incertitudinii de a avea un copil sanatos sau macar in viata dupa o nastere cu probleme.  

 

Despre proiectul Fire de Dragoste:

Poate nu stiati, dar conform statisticilor privind nasterile premature, 79% dintre bebelusi sunt nascuti între 32 si 36 de saptamani, 10% intre 28-31 de saptamani, iar 11% vin pe lume la doar 28 de saptamani.

Bebelusii nascuti prematur petrec foarte multe ore la terapie intensiva, in incubator, si adesea au nevoie de botosei si caciulite adaptate dimensinilor lor reduse care sa-i protejeze si sa-i ajute sa-si regleze mai usor temperatura corpului.

Cum nu prea se gasesc aceste articole pentru bebelusii prematuri, impreuna cu prietenii de la Totul Despre Mame ne-am gandit sa invitam toate doamnele stiute si nestiute sa creeze caciulite si botosei pentru acesti copilasi. Fa o sezatoare cu prietenele, vecinele, colegele de la job si petrecand impreuna timp de calitate puteti sa tricotati/impletiti impreuna pentru copii prematuri! Da vestea mai departe!

Pentru acesti micuti luptatori, seturile pe care le vom crea sunt o necesitate, nu un moft, stim cu totii ca ei stau dezbracati in incubator, asadar aceste articole de imbracaminte reprezinta un necesar minim pentru a le asigura o evolutie sanatoasa.

Potrivit acelorasi statistici, 1 din 10 bebelusi care se naste are nevoie de aceste seturi. Ideal este sa fie seturi: tuturor ne place sa fim asortati si ne creaza alta stare de spirit cand vedem armonie si culoare si vor avea un efect terapeutic si pentru mamele acestor bebelusi.

Va invitam si pe voi sa-i ajutam impreuna pe acesti copilasi, cu lana sau bumbac, cu andrele sau crosete, cu tutoriale de pe Youtube sau cu ani de pricepere in spate, sa aducem putină culoare si optimism in viata acestor micuti si in viasa mamelor lor ingrijorate si framantate de incertitudini.

Mai mult cititi aici, cum puteti sprijini Campania fetelor si de ce ceea ce fac ele nu este un moft ci un confort pentru copii si parintii lor. Donatiile se pot face direct pe site-ul evenimentului aici sau intrand pe pagina Bazarului deschis pe Facebook unde puteti licita pentru servicii sau bunuri donate in acest scop. O gasiti acolo si pe prietena mea de cand lumea, Sinziana Iaru, un foarte talentat make-up artist care a donat o sedinta de machiaj profesional. Ca sa dau din casa: ea mi-a realizat machiajul din cea mai frumoasa si stralucitoare zi din viata mea, botezul Matildei. Pentru a va simti si voi la fel de speciale intr-o zi deosebita puteti licita aici.

 

***

 

Mai sunt 5 zile in care puteti dona, dar nicio zi nu este mai buna decat cea de azi :)!

Despre parinti

Tocmai m-am intors din cel mai frustrant concediu ca parinte. Pentru ca nimic nu ma frustreaza mai rau pe lumea asta decat sa o cert pe Matilda. In primul rand sa o bag intr-un mediu care sa necesite limite peste gradul ei de toleranta. Si, date fiind conditiile, sa nu gasesc alte metode de aplanare decat sa tip la ea si sa o cert. Iar odata suit in carusel greu te mai dai jos. Asa ca mi-am petrecut ultimele 10 zile intr-o continua lupta cu mine si cu ea. Ea nepricepand ce se intampla, eu impunand lucruri diferite decat stia ea pana acum. Atata cicaleala si observatii nu a primit in cei trei ani de viata adunat. Atatia de stai cuminte (nici nu stia ce-i aia pentru ca noi nu folosim cuvantul asta), atatia de nu mai rade ca doarme X, atatia de nu mai vorbi ca-l trezim pe Y, atatia de nu mai canta ca deranjezi, atatia de nu mai alerga, nu mai sari, nu te mai JUCA asa ca se intampla nu stiu ce alta chestie, nu mai plange ca speriem copiii mai mici. Atatia de shhhht de cand deschidea ochii pana se culca. M-a frustrat, m-a enervat, m-a consumat pana in punctul in care imi venea sa plecam acasa numai sa nu-i mai spun ca nu are voie sa rada cum rade ea, adica tare, pentru ca trezim pe cineva. A fost suficient sa schimbam mediul si compania pentru ca toata piramida noastra de liniste si educatie blanda sa se prabuseasca. Pentru ca libertatea ei functioa gresit atunci cand alegea sa imite actiunile unui alt copil. Prefera sa urmeze un copil de 4 ani jumate in tot ce facea si nu mai auzea nimic in jur. Eu perplexa in fata acestui comportament si a faptului ca ea nu realiza ca se lasa condusa de un copil cu aproape aceeasi minte ca si a ei. Ea euforica in fata noului taram descoperit, adica se poate sa facem si numai ce ne da prin cap?! Mai ales ca erau idei noi, nefiind ale ei. Adica putem sa fugim de parinti si sa ne ascundem in sifonier, pfaa! Si asta nu ar fi fost nimic daca nu s-ar fi pus in pericol prin acest comportament, ca doar se joaca impreuna cu alti copii de cand se stie. A fost o leapsa permanenta si nervi intinsi. Nici vorba de odihna sau relaxare decat in clipele cand eram suficient timp singure pentru a-si reveni la starea ei obisnuita.

 

Am venit acasa profund trista si descumpanita. Mai ales ca la sfarsitul istoriei din toata cearta pe care a primit-o Matilda a rezultat ca problema mea nu era cu actiunile ei haotice ci cu celalalt copil. Pam, pam! Asa ca am ajuns, mi-am cerut un moment de liniste si am rememorat evenimentele. Ce s-a gresit, ce se putea face altfel. Cum sa repar ce s-a intamplat pentru ca a ramas blocata in avalansa de "nu-uri" ca la orice pas zice ca trezim un bebelus. N-am fost pregatita sa o vad comportandu-se asa. Iar asta a fost prima greseala. Am plecat cu imginea idilica in minte a copilului jucandu-se linistit cu un altul pe plaja si noi, parintii, respirand o clipa de liniste. Iar gresit. Am crezut ca atunci cand ma va auzi radicand vocea ma va si asculta. Chiar deloc. Am crezut ca daca o amenint cu intreruperea vacantei daca nu inceteaza sirul de neascultari, se va linistit. Nici asta. Pentru ca lucrurile astea nu functioneaza cu un copil care nu a fost crescut asa si chiar deloc cu un copil inteligent. Mi-a spus simplu ca ea nu poate sa nu ma mai supere si mai bine plecam acasa. Iar Pam, Pam.

 

Deci jocul se redeschide. Metodele sunt iar puse in discutie. Provocarile nu se termina niciodata. Iar eu trebuie sa fac fata mai bine situatiilor de genul asta. N-am facut decat sa tip la ea si sa o amenint. Evident ca nu a functionat. N-am avut deschiderea sa procedez altfel, nici nu stiu cum, dar altfel. Atat de mult m-a deranjat comportamentul ei "prost", si atat de mult m-a deranjat reactia mea, incat nu am putut iesi din cercul vicios. Nu am avut disponibilitatea de a iesi din patratica de parinte. Atat de mult mi-am dorit o pauza si liniste incat mi-am revendicat-o cu orice pret. Nu mai conta ca vacanta asta trebuiea sa fie despre amandoua. Si nu cred ca raceala crunta si lipsa somnului pe toata aceasta perioada ar fi o scuza. Sau poate ca este. Sa nu poti dormi pentru unii este suficient sa-i transforme in isterici, dar eu nu dorm de aproape 4 ani, nu e ceva nou. Ceva a fost altfel. A fost o combinatie perfecta de factori pentru a ma transforma in parintele imperfect. Matilda va uita, probabil. Chiar daca primul lucru pe care-l spune despre vacanta asta este ca a suparat-o pe mami. Eu nu cred ca o sa uit curand acest esec in viata de parinte. Si probabil ca este bine sa nu-l uit si sa stiu mai bine mai tarziu.

 

 

Acestea sunt gandurile pe care le iau cu mine la intalnirea de marti, 8 iulie, de la Hotelul Howard Johnson. Cand am primit invitatia pentru Social Media for Parents eram un parinte linistit si senin. Intre timp am devenit un parinte tulburat de propria incapacitate de a gestiona o situatie noua. O sa discutam si o sa impartasim la fata locului experiente vesele si mai putin vesele, o sa avem ocazia sa discutam cu specialisti in parintela si figuri din social media. Mai puteti solicita o invitie aici. Ne vedem marti!

Cum sa-ti repari frigiderul gratis

Eu sunt taur, cica am fi putin mai anosti, nu prea ne scaldam in spontaneitati. Cred ca de fapt este un sens al stabilitatii putin gresit inteles. Ne place sa stim ce avem sub picioare, cam atat. Iar asta ne ghideaza si alegerile in materie de cumparaturi alimentare, imbracaminte, case, mobile, electrocasnice, electronice, etc. Ne hotaram, cam greu ce-i drept, dar dupa ce am luat decizia ramanem cu alegerea noastra si morti. Iar cand alegem o facem dupa niste axiome proprii- le putem spune si stereotipii-, o recunosc si pe asta. Deci televizorul e musai Samsung, masina de spalat Whirlpool, fierul de calcat Tefal, cuptorul Hotpoint, robotul de bucatarie Brown, tot felul de aparate pentru ingrijire personala musai Philips, frigiderul Arctic. Ca de fapt despre frigider si este vorba.

 

Acum sapte ani, cand m-am mutat prima data la "casa mea" si am facut din casa goala casa plina, mi-am cumparat un frigider Arctic. De fapt o combina frigorifica (cu ecrane si butoane). De ce Arctic? Pentru ca: a se vedea mai sus! Numai Arctic este Frigiderul. Si ne-a mers bine, si ne-am iubit, si l-am adus dupa mine la a doua casa a mea. Incapator, destept, se auto curata, striga dupa mine daca-i las usa deschisa, striga si la copil cand sta prea mult si se zgaieste in el. Pana acum vreo doua saptamani cand a inceput sa sughita. Frigiderul, nu copilul. I s-a aprins beculetul! Cu va ziceam: are ecrane si butoane. Iar pe mijlocul ecranului un ditamai semnul exclamarii rosu. Am zis eu sa-l ignor, chiar am facut-o. Dar cat timp poti sa ignori un semn al exclamarii ROSU! Si poate ca m-as fi nesimtit si mai departe daca ecranele alea albastre nu aratau niste temperaturi ingrijoratoare. Intai in congelator, apoi si in frigider. L-am tot rugat, i-am tot dat congelari rapide, nimic. L-am miscat, l-am adulmecat, iar l-am rugat. Nimic! Sun un specialist: verdict trist! Trebuie consultat, numai ca-i vineri si vinerea iarba nu creste pentru serviciile de asistenta, pentru ei creste de lunea. Ma programez pentru luni. (E cu programare si cu zis seria frigiderului, e scrisa pe un abtibild mic in interiorul frigiderului, dreapta jos).

 

Acum, daca istoria asta nu s-ar fi intamplat in cea mai calda zi pe anul asta, cu un congelator plin si cu un sfert de vitel anuntat sa vina intr-o saptamana, nici n-as fi clipit. Ca sunt prea obosita sa ma mai consum si ca dupa toate gaurile din buget din ultimul an ce mai conta un frigider? Abia ne reglasem financiar, sa ne dereglam la loc! Cum oricum nu ma duceam sa cumpar alt frigider in doua zile, mut congelatele ba la vecina, ba in cuptor si dau o sansa service-lui pentru luni. Ne transformam si noi in musafiri si mancam din frigiderele altora :)).

 

Vine luni, suna nea simpaticul de la Arctic- chiar e simpatic- stia foarte bine cartierul pentru ca era "pe zona" asta de mult timp, vine. Consulta frigiderul, considera ca are nevoie de o reincarcare cu "agent frigorific". Vine cu ustensilele, perfuzeaza frigiderul. Platesc 200 de lei cu factura detaliata si chitanta. Imi spune sa o pastrez in caz de ceva. O pastrez. Pana a doua zi "cazul de ceva" era evident, beculetul rosu se intorsese, vreo 12 grade in congelator si ele. Si mai multe in frigider. N-am timp sa sun toata ziua. Sun abia miercuri, il sun pe nea simpaticu, si urmeaza conversatia:

 

Eu- Buna ziua, sunt Cutarica din strada Cutare!

El- Da, stiu cine sunteti.

Eu- Stiti, frigiderul tot nu merge, are o alta problema.

El- Inseamna ca are o fisura si pierde freon, reprogramati la firma pentru a veni o echipa sa-l ia sa-l repare.

Eu- Pai, are sens sa-l mai reparam, nu mai bine unul nou? (intreb si eu ca omul cu gandul la costul reparatiei si la durabilitatea ei, apoi tot la unul nou ajung)

El- Il reparam in garantie.

Eu- Pai, siti, nu e nou, are sapte ani!

El- Stiu, doamna, il reparam in garantie!

Eu- Pai, mai merita?

El- Pai, daca e in garantie....

Eu- Adica fara costuri? (tot nu pricepeam care e treaba, adica, ceva fara bani?!)

El- Da! Va duceti la sediul nostru din Strada Cutare, depuneti o cerere si or sa vina sa-l ia baietii de acasa, il reperam si vi-l aducem inapoi.

Eu- Din casa si pana in casa? (ca stiti ca electrocasnicele mari va sunt tranite in fata blocului si pa, tre sa dai din gene portofel pentru a fi duse in casa)

El- Da, ne ocupam noi de tot!

Eu- Ooook....

 

 

Si doua zile mai tarziu (pentru ca eram in prima saptamana de gradinta, acea saptamana din iad), cu Matilda de mana, ma prezint la sediul din strada indicata, completez o cerere, mentionez in ea ca frigiderul are "doar" sapte ani si ca solicit repararea in garantie, fac iar ochii mari si depun cererea complet neincrezatoare ca asa ceva se va intampla. Era vineri, urma weekendul prelungit, ma suna oamenii marti. Vroiau si o copie dupa CI. Le trimit. Ma suna iar pentru ridicare (aici as avea singura obiectie, te suna, frate, pentru o zi de ridicare in aceeasi zi cu o ora inainte sa vina, evidet in interval 8-18 cand aproape orice om presteaza o munca pentru un ban cinstit). Nu am timp in ziua aceea, era joi. Vineri nu "faceau ei sectorul". Intre timp imi vine vitelul. Ma dau de ceasul mortii sa gasesc un congelator liber, gasesc, dar ma rupt de spate si nu am cum sa-l duc eu, trebuie sa astept proprietarul sa vina sa ma ajute. Asa ca-mi petrec o noapte transand carne si butonand frigiderul. Daca-i dau congelari rapide repetate, sta la 0 grade in congelator. Asa ca dorm cu mana pe buton de dragul carnii de vitel. Salvez carnea, o duc in vecini. Vine luni, nu suna nimeni. Ma suna iar, marti, vin si-l iau. Mama deja radea ca sa-i aprindem o lumanare ca nu crede ca-l mai vedem. Mna, traim in Romania tuturor posibilitatilor. Insaaaa, o zi mai tarziu ne-a fost returnat. Reparat si functional. Si nu reparat oricum, ci in GRANTIE! Si un plus de 24 de luni garantie pentru lucrarea executata. Pam-pam!

 

 

(era in process de racire, acum e bine mersi la -18 si 2 grade)

 

Deci, de aveti aparate frigorifice Arctic, si cred ca si alte aparate Arctic, apelati cu incredere la serviciul lor de intretinere.

 

Service oriunde ai nevoie

Nevoile tale sunt preocuparea noastra permanenta. De aceea iti oferim cea mai extinsa si rapida retea nationala de service. Pentru ca esti client Arctic, beneficiezi de service atat in timpul garantiei, cat si in perioada post-garantie. Mai mult, iti oferim piese de schimb si accesorii pentru intreaga durata de viata a produsului.

 

Cele 38 de reprezentante service la nivel national se afla in permanenta legatura cu Sediul Central Service pentru a raspunde cat mai prompt solicitarilor tale, indiferent de zona de domiciliu.
Peste 70 de unitati mobile de interventie dotate cu tehnica de depanare si piese de schimb te vor ajuta atunci cand vei avea nevoie. Si pentru ca folosim sisteme informatice performante, orice problema poate fi solutionata in cel mai scurt timp.

Cu amintiri si cafea

Copilaria mea s-a intamplat intr-un mic sat din Prahova. Iesi din Bucuresti pe DN1 si la Potigrafu faci dreapta. Treci o padure. Treci un rau. Si cand in fata se vede doar campul si drumul lung cu plopi faci la stanga. Pe drumul cu fantana mare cu o cumpana din lemn. Prima pe care o vezi este gospodaria tatei Tudora de la Ratesti. Cand vezi parul cel mare cu pere rosii, stii ca aproape ai ajuns. Apoi drumul pietruit pe langa campul cu salvie. Apar casele cunoscute. Stii ca undeva in stanga este cimitirul. Cooperativa vecina cu bunica primei iubiri. Biserica. Crucea marea din piatra din raspantia noastra. Nucul pe care-l are la poarta tanti Fana. Scoala, gradinita. Esti deja la cateva case distanta. Treci de gradina scolii cu perii si merii din care ti-a facut de atatea ori placinta. Cea mai buna placinta! Ai ajuns. Esti la fantana. Respiri. Esti acasa.

 

N-am mai fost la tara la mine de 4 ani. De Sfanta Marie. Biserica de acolo poarta acest Hram. Maria mea abia isi anuntase venirea de cateva zile, zile tulburi. Am fost cu ea acolo ca sa o onoram pe prima Marie, cea care acum se odihneste de tot. Tocmai de asta nu am mai fost acolo, la tara, pentru ca prima Marie  nu mai este si cu ea s-a dus si sensul acelui loc. Dar copilaria mea a fost acolo. Forta si esenta mea se trag din acel sat mic de langa Ploiesti. Cum plec din Bucuresti pe DN1 si simt mirosul rafinariilor de la Ploiesti, cum simt fiorul acelor drumuri lungi catre tara. Si mai lungi inapoi catre casa. Mirosul de Ploiesti este mirosul de copilarie. De rafinarie, intai de pamant ud de primavara, apoi de inimile mari si galbene cazute din plopii de pe drum. Au trecut 24 de ani de atunci, de la ultimul drum spre ea, dar mirosul acela... ma intoarce atunci cand eram intregi.

 

La inceputul lunii am pus Matilda intr-un autocar- plin de copii si oameni simpatici- si am mers in "excursie" la Ploiesti. A fost invitatia Anei in organizare cu Replica Vedetelor. Ei promovau o frumoasa cafenea, mie, in secret, imi tremura sufletul. De dor de satul mic de langa Ploiesti. De dor de mirosul acela, cu teama pe care o am de fiecare data ca poate a disparut mirosul. Ca s-a terminat cu petrolul, ca nu mai miroase Ploiestiul. Peste asta o teama si mai mare: raul de masina al Matildei. Am ajuns la locul de intalnire la timp- ca niciodata in istoria noastra in doi. Amandoua cu emotiile primei excursii impreuna. Cu autocarul! Cand esti atat de mic cum este ea acum, autocarul este asa cevaaa, un fel de "cal magic". O fascineaza si tramvaiele, troleibuzele, autobuzele, dar autocarul este un fel de rege al tuturor. Si am pornit, si a fost bine! Am ajuns intr-o ora fara peripetii si fara rau, dar cu multa veselie si cantecele din partea Sorinei (LearnWithMusic). Sincere felicitari pentru cum te-a tinut vocea si echilibrul pe tot drumul!

 

 

 

Si daca la "acasa" de la tara mirosea a petrol, la "acasa" din Bucuresti miroasea a cafea. Pentru ca din copilaria acasa-acasa imi amintesc mai mult petrecerile- poate pentru ca atunci eram acasa (?!). Craciunul, Revelionul cu toti prietenii, ziua fratelui meu care era inainte de deplasarea de vara de la tara. Erau petreceri, oamenii erau fericiti, era cafea buna la ibric. Si era relatia mea secreta cu ce ramanea in ibric. Zatul. Cafea nu aveam voie, doar eram copil. Dar nimeni nu spunea nimic despre zat. Asa ca al meu era! Ma strecuram in bucatarie si mancam zatul din cesti sau din ibric. Imi amintesc gustul, senzatia. Cred ca in el ramanea si mai tot zaharul pus. Acum probabil ca ar afla si ai mei secretul energiei in exces la ora de culcare :)). Matildei ii place la fel de mult mirosul de cafea. Imi cere mereu, ii spun ca nu este pentru copii. Se uita lung si cu "amenintarea" lasa ca ma fac eu mare. Cred ca va fi o mare cafengioaica.

 

Pentru ca a fost gasca mare la Ploiesti, probabil siti deja ca s-a deschis in shopping center-ul din partea de vest a orasului Cafeneaua Coffeol. Va spun pe scurt. Cafeaua fantastica, sincer! Imi era dor de o cafea buna, pauza din timpul alaptarii m-a facut sa ma multumesc cu ce cafea se nimerea, in sistem sa intre. Dar mi-am amintit ce nedreptate ii faceam. Fantastica, va spun! Ii gasiti in drum spre munte, imediat din linia de centrua- foarte accesibil. Noi o sa facem o pauza acolo de fiecare data cand urcam spre munte. Si cum muntele pentru noi este in principiu Brasovul, m-am bucurat sa aflu ca-i regasim si acolo. Ambele cafenele au terasa generoasa afara. Sper sa isi gaseasca o locatie buna pentru ei si in Bucuresti si sa ne mai bucuram de momente aromate si mai aproape de casa. Cafea in toate specialitatile, si organica pentru doritori, oricum toata cafeaua preparata la Coffeol are o origine fericita. Cafea aromata de condimentele speciale. Cafea buuuna cu un strop de caramel (preferata mea). Ceaiuri. Prajituri, briose, inghetata. Matilda si-a dorit o inghetata. A primit una doua. Si un serviciu impecabil din partea angajatilor. Au rezistat invaziei de pitici si mame, dar si "ochiului critic" venit din partea blogger-ilor de fashion- prezenti si ei.

 

 

 

Ne-am revazut cu Daniela (Smallprint):

 

 

 

 

Nico- arata impecabil!

 

 

Gabriela Ioana Maalouf - trainer dezvoltare personala (o sa ne revedem cu ea pentru un interviu).

 

 

 

  

Muzica din partea 2 Man Show - Bogdan si Iustin - foarte tari baietii!

 

 

 



 

Copiii nostri in buna supraveghere a Sorinei, o sa mergem sa o mai vedem la MikoKids.

 

 

 

 

 

Si noi :)

 

 

 

 

 

 

 

 

Cred ca o sa ne vizitam curand prietenii din Ploiesti! :)