duminică, 24 august 2014

Jap, jap! Ce mare chestie?!

Traim intr-o tara in care corectia fizica asupra copiilor- sau asupra oricarei persoane considerate inferioare: sotie, frate/sora mai mici, batran- este considerata drept cultural/social accetabila. E ok sa-ti lovesti copilul daca tu, stapan de drept, consideri ca trebuie corectat/educat/pedepsit. Daca tu esti nervos si-ti crapa capul de probleme, te-ai impiedicat de ala micu, deci e ok sa-i cari vreo doua pe spinare. Sau ca i s-a urcat la cap prea multa afectiune sau prea mult rasfat si tre exorcizat rasfatul din el. Oriunde intorci privirea intr-un parc/mall/supermarket/loc de plimbare/plaja vezi cel putin un copil agresat fizic de catre insotitorii sai. De agresiunea verbala/amenintarea din priviri/terorizarea din gesturi nici nu mai spun.
 
Insa mult prea des ni se intampla sa auzim cate un jap, jap pe pielea moale si sensibila a copilasului pe langa care tocmai ce am trecut. Si ce ma revolta cel mai mult este ca ni s-a pus de atatea ori ca nu este treaba noastra, ca e copilul lor, ca nu ai de ce sa te bagi, ca trebuie sa-ti vezi de treaba ta incat am si ajuns sa credem porcaria asta! De atatea ori am auzit ca stie parintele ce face, ca uite a fost obraznic ala micu, ca a facut o prostie, ca MERITA sa fie lovit. Ca doua la fund nu au omorat pe nimeni, ca toti am fost crescuti asa si uite ce bine am ajuns. Ca daca ai un copil care nu te stie de FRICA, acela este un copil prost-crescut, un copil care-si oboseste parintii, un copil care nu are ce cauta in public. Si vesnicele comparatii dintre copiii militaritati care stau smirna la cea mai mica miscare de sprancea a parintelui si copiii care indraznesc sa se dea jos de pe scaun la restaurant. Vesnica (auto)ridicare in slavi a parintilor care isi lovesc copiii pentru cat sunt ei de minunati si uite ce rezultate extraordinare au obtinut. Cum au ei niste copii ca niste "bibelouri". Ba unii nici nu considera lovitul ca fiind bataie, bataia e aia cand il asculti cu urechea daca mai respira.
 
Ieri ma plimbam cu mama si Matilda prin Microrezervatia naturala din Constanta, un loc frecventat in principal de familii cu copii. Am fost si anul trecut, Matilda a fost incantata sa vada toate animalele de acolo, abia astepta sa mergem si anul asta. Asa ca am mers ieri pe seara. Era aproape ora 20, destul de liber, cateva familii. Nici nu am intrat bine si pe langa noi trece o familie: ea, el, fetita de 1-2 ani. Copilul destul de micut ca sa manifeste interes proportional cu dorinta parintilor pentru cele din jur. Pe fetita o atrageau cu totul alte lucruri, tragea in directia opusa decat isi stabilisera parintii traseul. In timp ce ei admirau iepurasii, fetita da sa fuga catre lac. Lacul nu are o ingradire, insa destul de departe pentru ca un copil atat de mic sa nu ajunga intr-o secunda acolo. Mama se sperie si tipa la fetita sa nu fuga spre lac. Ii inteleg reactia, mie imi este teama de inaltimi, am o fobie greu de controlat daca nu chiar imposibil, de fiecare data cand Matilda se apropie de o margine la inaltime care-mi pare prost asigurata pe mine ma ia cu lesin, la propriu. Si am reactii care vazute din exterior par cu mult disproportionate- dar asta inseamna sa ai o fobie. Asa cum mi-e greu sa inteleg o fobie de fluturi, de exemplu, si chiar ma amuza, pot sa respect ca omul ala vede cel mai mare monstru intr-un fluture. Deci pot sa rezonez cu reactia mamei care a tipat la copil, nu si-a putut controla teama. A luat fetita de mana si s-a indepartat de lac. Si atunci a urmat momentul!
 
Momentul in care masculul familie a simtit nevoia sa-si arate muschii. Intai catre mama pe care a jignit-o pentru reactie- ne, te vede lumea ca urlii ca o nebuna! Apoi a insfacat copilasul ala deja speriat de brat si a rganit la el: "Daca plangi, te bat!". Si nu a asteptat sa vada daca fetita se opreste din scancit sau nu ca i-a si altoit una la fund. Copilul evident ca a inceput sa suspine ceea ce a trezit si mai tare furia parintelui care nu-si simtea demonstratia de autoritate statisfacuta. Exact atunci noi i-am depasit cat sa-mi rasune in urechi Jap, jap! Cu sunet de lovitura de palma pe piele, nu pe haine. Ma intorc din reflex si vad copilul inhaimurat cu pantaloni, bluza, hanorac, caciulita. Nici o urma de piele la vedere decat fata. Copilul incepe sa planga. Mi se pune valul negru pe creier.
 
Ma intorc catre parinte si ii spun calm ca nu este admisibil sa-si lovesca copilul si daca nu-si poate controla nervii sa paraseasca zona. Evident ca-mi raspunde amenintator ca daca nu-mi convine sa plec eu, ca eu sunt problema. Ii explic ferm ca educatia nu se face cu palma si ca il inteleg daca el nu a avut alt model de comportament, dar nu asa ajuti un copil sa inteleaga cand face ceva gresit. La fel de evident ochii incep sa-i iasa din orbite si imi spune sa sun la Protectia copilului si la Polite, sa vedem, cine are dreptate. Ii raspund ca poate aceasta ar fi solutia daca nu stie sa fie parinte, sa nu mai fie unul. Cum era de asteptat incepe sa ridice violent tonul si sa ma ameninte. Aleg sa ma indepartez pentru ca eram cu familia mea si nu o pot expune pe Matilda unor asemenea violente de limbaj. Ea pleaca mai departe cu mama mea, eu raman incercand sa stabilesc un contact vizual cu mama acestui copil lovit sub ochii ei si ea ramanand fara reactie. Tot asa a ramas si la vorbele mele, doar privea in gol, cumva impacata, cumva fericita ca cineva a interrupt corectia fizica. Corectie care sunt sigura ca nu s-ar fi oprit acolo, tatal fiind foarte nervos si pornit.
 
In jur foarte putini oameni. Mama mea deja incepea sa se sperie, ii era teama ca individul m-ar putea lovi si pe mine. Daca avea vreo dorinta de moarte putea sa incerce sa o faca. O alta familie cu un copil in jur de 9-10 ani putin in spatele nostru, asistand la toata scena. Cand personajul nu a mai avut argument si a inceput sa tipe si la mine, domnul tata din cealalta familie a simtit nevoia sa intervina. Nu sa apere copilul de 1-2 ani, nu sa ceara respectul injuriosului, nu. Ci sa ma admonesteze pe mine! Ca ce treaba am eu ca-si bate el copilul, sa-mi vad de copilul meu. Ca eu ce educatie ii dau copilului meu? Pai, aceasta educatie, de a nu trece impasibil pe langa o nedreptate, pe langa un copil lovit, ca nimeni in niciun context nu trebuie sa loveasca o fiinta lipsita de aparare. L-a durut fix in... Mai tarziu i-am vazut ca erau impreuna. In ambele dialoguri cu cei doi reprezentanti ai sexului "tare", femeile nu au ridicat ochii din pamant. Ne-am mai intersectat pe parcursul plimbarii de vreo 10 ori, de fiecare data ele au lasat ochii in jos, iar ei m-au privit sfidator. Copilul nu au mai fost lovit niciodata pana la parasirea parcului. Ba chiar a intrat in grija exclusiva a memei care incerca sa compenseze momentul.
 
Stiu toate argumetele pentru "noninterventie" in astfel de situatii, insa nu le consider argumente. Le consider lasitate, lipsa de spirit civic, lipsa de atitudine in fata nedreptatii, complicitate la abuzul fata de acel copil, comoditate, cutume, etc. Iar eu pur si simplu nu pot sa trec mai departe si sa cred ca nu era treaba mea. Pentru ca este. A mea, a ta, a tuturor. Acel copil abuzat azi va fi poate sotul de maine al fetitei tale sau mama nepotilor tai, sau colegul de gradinita al copilului tau, sau seful lui, sau colegul de birou, sau educatorul copilului tau, sau pur si simplu un om pe care nu o sa-l cunosti niciodata, dar care va avea o rana in suflet. Nu poti sa treci mai departe fara sa incerci sa-i spui apartinatorului agresiv ca violenta nu inseamna educatie, ca va avea efecte pe termen lung asupra copilului, ca il va face un spirit temator care va alege violenta pentru rezolvarea aricarei situatii sau care va considera ca orice nedreptate sau agresiune la adresa lui este meritata. Fara sa incerci sa-l opresti, fara sa-i spui ca el este cel care face ceva gresit! Incepe sa crezi ca este si treaba ta!
 
 
 
P.S. in tot acest epsisod singura reactie surprinzatoare pentru mine a fost cea a mamei mele, a fost una dintre putinele ocazii cand mi-a dat dreptate.

7 comentarii:

  1. Eu nu pot sa suport sa vad un copil lovit, nici macar amenintat cu lovirea/bataia. Parerea mea e ca de-aia avem creier ca sa stim gestiona situatiile astfel incat sa nu devina incordate, cand e un pui de om prin preajma sau, mai rau, cand e vorba chiar despre puiul de om.
    Baiatul meu de 4 ani a vazut de curand cum o vecina isi lovea copiii de 2 ani cat putea, doar pentru ca INDRAZNISERA sa isi dea jos sosetele in mod repetat. M-a intrebat mirat de ce plang copiii si de ce ii loveste mama lor, apoi a inceput sa planga el. Spre rusinea mea, nu am facut decat sa iau copiii de mana sa ne indepartam putin de mama lor, pana se calmeaza (cu tot cu sosete). Am mai avut discutii cu ea mai demult despre lovirea copiilor, insa e ferm convinsa ca trebuie batuti copiii ca sa asculte. Rezultatul in cazul lor e ca sunt foarte agitati copiii, plang des si din orice motiv, ba mai mult, incep sa dea si ei in altii.
    Insa am dorit sa las acest comentariu pentru a povesti ce m-a determinat sa evit vizitele pe la medicul de familie. La o vizita de rutina, copilul meu era mai neastamparat si tot fataia un scaun de ici-colo si, desi l-am rugat de vreo 2 ori sa stea putin pe scaun linistit, nu m-a ascultat. M-am indreptat spre el, mi-am pus mainile pe obrajii lui privindu-ne ochi in ochi, spre a fi sigura ca am toata atentia lui, si i-am spus calm ca am nevoie de 2 minute sa vorbesc cu doamna doctor (mama si ea, cu copil mai mare decat mine). A ramas tare mirata doamna, mi-a explicat pe un ton superior ca educatia nu se face cu vorba buna, ca trebuie batut (nu lovit, batut, da?) copilul din cand in cand ca sa stie de frica, ca toata "vorbaria modernista de pe Internet referitor la parintii calmi si prieteni cu copiii e doar o aberatie de femei cu prea mult timp liber", ca ea si sotul ei isi bateau fiica si la 25 de ani cu cureaua, de statea "sluj" in fata lor. Incerca sa ma convinga ca fiind o mama singura, baiatul trebuie "disciplinat" de mic ca sa nu am probleme cu el in adolescenta, cand nu il voi putea stapani.

    Mi s-a parut ca sunt in alta lume, in alta dimensiune. I-am spus doamnei ca am un copil foarte ascultator si care, daca i se explica un lucru, il intelege fara a fi nevoie sa ridic tonul la el si am incheiat vizita cat am putut de repede.

    Cand vor reusi unii oameni sa inteleaga ca puii de om sunt atat de puri, doritori de modele de comportament, inocenti si buni incat e pacatul nostru/ vina noastra ca adulti daca nu reusim sa relationam cu caldura si pasnic cu ei? Ca fiecare lovitura/ atingere/ ridicare de ton (aici am mai pacatuit si eu, rar dar dureros a fost pentru amandoi sa ne revenim) lasa niste urme asupra ingerasilor care isi pot arata coltii peste 5/10/30 de ani?

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu nu mai suport sa aud lucruri din astea!!! Din fericire, doar le aud, nu le si vad, pentru ca locuiesc in Germania. Aici scrie in lege ca parintele nu are voie sa il traga de ureche pe copil. De ureche, da? Nu mai zic de palme... Si aici Politia isi face datoria, iar oamenii intervin fara jena cand vad un abuz. Pentru ca da, acel copil este si treaba mea. Nu e un animal de companie, care sa stea doar cu apartinatorii. Acel copil iese in societate, merge la gradi, unde va face ce vede in casa: imi va lovi mie copilul. Va ajunge un adolescent care ma va talhari in tramvai, va fi un adult care imi va trage o bata in trafic, pentru ca nu ii plac ochii mei. Deci ne priveste pe toti cum e tratat un copil acasa, pentru ca aceasta violenta se va manifesta fata de noi, cei din jur. Este insuportabil ca nu intervenim. Dar ce ma mir, am vazut ca oamenii nu intervin nici in cazuri mai grave, nici atunci cand un adult e in pericol in public.

    RăspundețiȘtergere
  3. Asta e problema noastra; suntem invatati de mici sa ne vedem de oala noastra si chiar certati atunci cand luam atitudine.

    In urma cu vreo 2 ani eram in tren. Ca de obicei, nu m-am asezat pe locul meu si am ales un compartiment gol. La scurt timp, un el, o ea si un copilas de un an si vreo 3-4 luni mi se alatura. In timpul asta eu vorbeam la telefon cu prietenul meu.
    Copilul plangea, iar tatal urla la mama sa il faca sa taca. Ea (la fel de paralela) si oarecum stresata de reactia care urma... incerca sa il linisteasca pe copil, dar el NIMIC. Nici macar tentatia sanului nu a fost suficient de mare... Un minut mai tarziu, rabdarea animalului se termina, prinde copilul si ii da doua palme. Am precizat cat de mic era, nu?
    Cu riscul ca prietenul meu ma va auzi vorbind "foarte frumos", am urlat la animal sa inceteze si sa isi miste fundul afara din compartiment pentru ca nu am de gand sa tolerez asa ceva - i-a cazut fata (adevarul e ca mai aveam un pic si ii faceam parul cret). Eram atat de nervoasa incat asta nu a scos nici un cuvant :))). In schimb, a ales sa imi "demonstreze" ce parinte ideal e, luand copilul in brate si linistindu-l... dandu-i COLA.

    Unii nu merita copii. Punct.


    RăspundețiȘtergere
  4. Miruna , te felicit ! De prea multe ori intoarcem privirea . Acest nuetreabata s-a lipit de noi si rar intervine cineva . Iti citesc blogul de mult timp dar azi am simtit nevoia sa-ti scriu.

    RăspundețiȘtergere
  5. Exista un nr de telefon la care se poate suna. 116111. Nu stiu cine raspunde la el sau ce se intampla (daca se intampla) dupa ce suni.
    Am asistat si eu la ceva de genul asta, din pacate n-am avut cu cine sa-mi las copilul (eram in parc, iar "mama" respectiva era in miscare cu copilul pe care-l TRAGEA DUPA EA DE PAR) ca sa pot face mai mult decat sa-i spun cateva din mers.

    RăspundețiȘtergere
  6. Din pacate, sunt multe cazuri de acest gen la noi. Partea cea mai trista e ca acei parinti sunt convinsi ca fac bine, ca asta-i metoda buna de a educa copilul. De multe ori am auzit celebra fraza - o sa ti se urce in cap! Eu as implementa regulile tarilor scandinave - aici, daca iti lovesti copilul, statul ti-l ia. Si mi se pare corect, daca suntem animale si nu stim sa ne controlam de ce sa asuprim suflete nevinovate si mai ales lipsite de aparare?

    RăspundețiȘtergere
  7. Cumplit! Stiu ca eram acasa la cumnata mea si si-a lovit fetita peste maini! Am ramas fara glas si eu si Sot! Apoi am incercat sa vorbim cu ea..... dar tot ce stie face!Sunt multi oameni care-si bat copiii, din nefericire!

    RăspundețiȘtergere