Dimineata rece de miercuri o lovi in fata de cum parasi adapostul copacilor. Isi aduna haina mai aproape de suflet. Remarca frigul pe care-l simtea tot mai viu de un timp. Umezeala ii strangea genunchii cu durere.
“Inca o zi rece, isi spuse, trebuie doar sa rezist, sa rezist pentru inca o zi. Maine... sigur maine!”
Oboseala i se catara pe spate si se simtea tot mai mica, mai apasata, disparea cate putin. Se gandi ca ar fi bine sa dispara. Sa nu mai fie vazuta. O incalzi gandul de a fi doar o umbra. S-ar fi putut misca printre oameni fara sa fie privita. Fara sa fie compatimita petru durerea care i se citea pe chip. Ar fi alunecat dea lungul peretilor fara cuvinte. Poate i-ar fi fost mai simplu sa mai traiasca asa sau nu i-ar mai fi fost atat de greu.
Ii placea sa fie printre primii care incep o noua zi. Se trezea inainte sa rasara soarele si pleca cat aerul era inca adormit. Rar se ferea de cate-un om. Vroia sa ajunga prima, sa inceapa munca inainte de a apuca sa salute celelalte suflete. Se aseza tacuta la masina ei de cusut ca mai tarziu sa fie absorbita de munca. Prietena ei, singura ei prietena- masina de cusut. Sunetul acului o linistea. Era fix, exact, cunoscut. Mereu la fel. Ii asculta mainile si mainile ii multumeau. O facea sa se simta ultila si “corecta”. Facea ce trebuie, avea controlul, lucrul iesea bine si exact asa cum ar fi trebuit sa iasa. Masina de cusut era felul de viata pe care si l-ar fi dorit, unul in care lucrurile ar fi iesit asa cum trebuie.
Cosea pierduta cu privirea tulbure de lacrimi. Spunea rugaciuni cu teama si speranta. Le invatase in saptamanile din spital. Nu stia nici ce sa creada, nici daca. Stia ca rau nu au ce sa faca. Le spunea. O ajutau sa se gandeasca la sufletul drag lasat acolo, dar se gandea sub perdeaua rugaciunii si totul devenea mai bland, mai suportabil. Era amortita. Atat dor si atatea griji. O cuprinsese o amorteala. Daca venea vestea proasta poate nu ar mai fi durut atat de rau. Dar daca venea ce abuna si ea nu mai stia cum sa se bucure? Macar sa vina... Dar nu venea... Se gandea ca o sa vina vara si nu o sa mai aiba nici frigul care ii strangea sufletul. Cum o sa suporte pomii infloriti, culorile, viata? Sa mai fie frig un timp...
Privea speriata cum trec orele. Venise iar seara. Trebuia sa plece. Se gandea cu cat greu s-a desprins prima data de patutul acela. Credea ca nu va putea respira la mai mult de doi metri de el. A trebuit sa plece si sa gaseasca ceva sa munceasca. Serviciul ce-l vechi nu o asteptase, nici nu-si dorea. Nu mai vroia sa fie cu oameni. Era bine asa cum era acum, o masinarie. Acum se intorcea cu greu. Amana cat putea momentul plecarii catre spital. Nu mai suporta sa nu-i vada zambetul, sa nu-i simta privirea calda. Era doar un chip pe care incepea sa nu-l mai recunoasca. Trecusera luni, multe, si nimic nu se schimba. Speranta se topise odata cu iarna. Iar miercurea ii era cel mai greu... nu era nici inceput, nici sfarsit. Era asa cum era viata lor acum: suspendata intre doua posibilitati. Ar fi vrut sa mai stea. Fabrica si-a inchis portile in spatele ei. Nu mai era nimeni. Doar frigul si un inceput de apus.
Nu o grabea nimic in seara aceea. Mergea plutind la marginea trotuarului. Primavara se lasa convinsa greu anul acesta. Anotimpul ei preferat... Acum il privea cu teama si-si dorea sa nu mai vina. Isi bagase cumva in minte ca daca nu-si revine pana la primavera, nu-si va mai reveni niciodata. Vremea tinuse cu sufletul ei... era mai si vestile bune tot nu veneau, dar nici primavra. Atat de mult si le dorise incat asteptarea lor devenise insuportabila. Isi inchidea telefonul toata ziua. Il deschidea doar cu putin inainte de a ajunge la portile spitalului. Daca se intamplase ceva rau... macar sa stie inainte sa vada.
S-a oprit in dreptul unei batrane care vindea narcise. Albe. Erau parfumate. Pentru o clipa simti o bucurie. Sufletul isi amintise de coronita ei din narcise parfumate. De atunci de cand era plina de viata si alerga prin gradina casei. Pentru o clipa a simtit iar speranta. O clipa a ridicat ochii si a vazut oamenii. I-a inchis la loc. Fusese o clipa doar. Sa deschida telefonul. Cine stie? Oare? Cateva mesaje. Medicul. Nu reusea sa le deschida, se lasa purtata de oamenii care coborau catre statie. Medicul. Daca? Ii era mai usor sa se gandeasca la rau decat la bine.
Primul mesaj, acum o ora:
“De ce nu raspundeti? Unde sunteti?”
Al doilea:
“Incerc sa va gasesc! Sunati-ma!!”
Al treilea era vechi doar de cateva minute:
“Veniti repede! Isi revine! Trebuie sa fiti aici!”
Simti o durere ascutita in timp ce sufletul ii creastea inapoi in piept. Printre lacrimi vedea multi oameni razand. Se strangeau in brate, se felicitau radeau. O petrecere? Dar de unde stiu ei? Pot ei sa stie? Se bucura pentru mine? Stiu ei? Se bucura pentru ea? O lume intreaga se bucura!
Avea sa-i vada iar zambetul. Avea sa-i simta iar imbratisarile mici. Avea sa fie iar om. Avea sa invete iar sa iubeasca si sa ierte. Sa se ierte si sa se iubeasca.
Acest articol face parte din Campania de promovare a Gala oamenilor un eveniment marca Delivering Life din 7 mai 2014. Statia de metrou Unirii magistrala 1, ora 17-18.
P.S. Un articol inspirat de Mara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu