Despre inca unul (2)

"-Copilul meu- este un egoism. Si imaturitate. Copilul e copil!"

 

  

Aveam o discutie cu el despre copii. Despre inca un copil. Ii impartaseam parerea si preocuparea mea legata de incapacitatea specie masculine de a iubi sincer si fara diferente un copil facut cu un alt mascul. Pentru mine este legea naturii, niciun mascul nu-si doreste, chiar si in mod inconstient, sa mearga mai departe genele altuia. Ok, ok. Suntem oameni. Evoluati. Dar...

De ceva timp ma tot urmareste gandul asta. Inca unul... Ce simplu ar fi fost acum, stateam acasa cu amandoi! Nu-mi mai trebuia nici bona, nici gradinita. As fi stat eu si mi-as fi crescut copiii. Ce rezolvare "simpla". Apoi imi amintesc de spatele meu facut praf care numai printr-o minune se mai tine. Imi amintesc cat de rau mi-a fost si ca nu as putea sa mai trec prin acelasi rau si functionand eficient pentru Matilda. Ma ia cu fiori numai cand ma gandesc. Pentru ca eu nu am uitat, nici o nastere naturala si nici trei ani de alaptat nu au sters memoria raului infernal din prima sarcina. Ma cunosc. Nu as putea sa mai trec prin ceva similar. Si stiu si ca este loc de mai rau. Nici mai rau nu as putea, evident :). Si cum se intampla ca viata mea sa nu fie tocmai din soiul cu nori roz si pufosi, stiu cumva ca nu as avea norocul sa trec printr-o sarcina usoara.  Si oboseala.... Au trecut trei ani de la nasterea Ei si inca nu am prins o noapte intreaga de somn. Zic mersi cand prind si 3-4 ore legate. Nesomnul, serviciul, casa, toate responsabilitatile duse de unul singur. M-au obosit. Mult. Asa ca ma privesc in ochi si stiu. Nu as putea. Ramane gandul, si nostalgia visului cu trei. Ramane o tristete.

Zilele acestea am fost plecate la tara si am dormit in camera cu tabloul. Tabloul mamei mele cumparat acum vreo 50 de ani. Inainte sa-l cunoasca pe tata, inainte sa stie ce va fi, a stiut ca va avea doi pui. Si a cumparat tabloul. Pentru ca-n el eram noi. Tabloul m-a facut sa caut gandurile astea care zaceau in draft. Ma insotesc adesea, dar nu-si gasesc forma. Imi place sa visez si sa cred ca totusi... intr-o zi.

 

Am dormit putin si prost. Intai pentru ca sunt foarte racita si cad nu pot sa respir bine, nu pot nici sa dorm. Apoi pentru ca a patit Matilda un accident si nu am mai dormit de grija pentru ea. Asa ca am stat si m-am uitat pe pereti. Si la tablou.

Miroase a vechi. A trecut prin multe. Mama l-a luat cu ea peste tot pe unde a locuit. A stat si aruncat prin debara, mi-l amintesc acolo. Si sus pe sifonier. Visul ei se implinise. Tabloul fusese uitat. Acum cativa ani si-a regasit locul in casa. A ajuns la tara. Mama il priveste cu nostalgia copilariei noastre. Oare cat a pierdut din ea? Stie ca mult. Si stie mai ales de cand a petrecut timp cu Matilda. Trebuie sa fie dureros pentru ea? Sau se impacase de atunci cu ideea ca pentru noi cel mai bun lucru a fost sa crestem la tara, departe de ea. Nu stiu. Dar a pierdut mult. Cam toata copilaria noastra. Doua duminici pe luna din martie pana in noiembrie. Si serile zilelor de iarna. Asta a avut din copilaria noastra. Apoi s-a trezit cu niste copii mari, la scoala. A facut doi copii, incredibil de repede unul dupa altul. Apoi, cand eu aveam un an, am fost expediati la tara. Cam atat stie mama mea despre noi... Oare daca se opreau la unul, acel unul ar fi avut parte de o copilarie langa parintii lui? Le-ar fi fost mai usor sa se descurce? Sau nu. Tind sa cred ca nu. Asta era moda, sistemul. Generatia copiilor crescuti la tara. Astia care aveam. Restul la cresa. Pare absurd, dar ei au fost mai castigati. Isi aveau parintii in fiecare zi. Oare daca ar mai fi aparut unul in anii astia, as fi reusit sa fac in asa fel incat sa-mi tin copiii langa mine? Cred ca da. Pentru ca vad in fetele generatiei mele acest spirit incrancenat in a-si tine copiii langa ele. Si in sufletul nostru stim de ce.

Inca unul. Un gand care ma face sa zambesc. Insa "tabloul" meu s-a pierdut pe undeva.