The Godmother

Te  tine in brate in fata lui Dumnezeu, te incredinteaza lui drept pagan si te pune inapoi in bratele mamei drept crestin. Nu sunt un om religios, dar puntine lucruri m-au impresionat mai mult pe lumea asta decat momentul cand am rostit cuvintele "Mi-ai dat un pagan, iti dau un crestin!". Vocea mi-a tremurat, mi s-a pus un nod in gat, mi-au curs lacrimile fara voie. Am o finuta, imi poarta numele, asta a fost dorinta parintilor, si oriunde ne-ar purta viata noi doua suntem legate prin acel moment cand preotul mi-a pus-o uda si plangacioasa in brate.

Botezul Matildei a fost o purificare, atat de multa emotie, a fost ca o a doua nastere. O sa va povestesc despre el luna viitoare cand se implineste un an de la ceremonie. Chiar merita o atentie aparte, a fost o experienta incredibila, daca mi-ar fi spus cineva ca o sa simt atata lumina intr-un ritual religios as fi zis ca e nebun. Copilul meu in rochita alba.... n-as fi crezut niciodata...

Botezul meu nu mi-l amintesc, evident :). S-a intamplat de Sf. Ilie in 1980, deci aveam vreo 2 luni si ceva. M-au botezat la Brasov, biserica "mea" nu mai exista, au daramat-o pe vremea cand trebuiau construite multe locuinte muncitoresti. M-au botezat la Brasov pentru ca acolo locuieste Nasa mea, nasa care-mi este si matusa, sora mamei - Niculina. Nu mi-a dat numele ei pentru ca l-a urat ea destul toata viata, nu vroia sa-l urasc si eu. In noiembrie implineste 80 de ani. O-P-T Z-E-C-I! Intre ea si mama mea este o diferenta de 14 ani, este cel de-al doilea copil din cei sase ai Matildei si ai lui Constantin, bunicii mei. Mama e mezina, glumim mereu ca-i facuta din resturi de iubire si de aceea ea nu a crescut mai mult. Acum mai sunt printre noi doar ele doua. Bunicii erau inalti pentru vremea lor, bunica Matilda avea peste 1,70 metri, singurul unchi pe care l-am prins in viata avea cam 2 metri. Pe mama o bag sub barbie cand o iau in brate.

Povestea Nasilor este una foarte interesanta, ei sunt parintii spirituali ai copilului. Ei ar fi trebuit sa calauzeasca drumul religios al micului om. Initial erau chiar parintii biologici, in timp ideea a evoluat si a aparut interdictia ca parintele biologic sau o ruda sa fie nas. Intalnim obiceiuri foarte diferite in functie de confesiunea religioasa si chiar in interiorul ei in functie de influentele populare. Pe la noi se poarta doi nasi, de obicei de sexe diferite, un cuplu. In cazul botezului nu exista "obligativitatea" ca cei doi sa fie casatoriti, asa cum este in cazul nasilor de nunta. Nasii ar trebui sa se implice activ in viata copilului, sa fie parintii din umbra, doar sunt "parintii de la Dumnezeu", nu?  Eu am avut doar Nasa, se pare ca a fost si un domn pe acolo, nu l-am intalnit. Apoi lucrul asta s-a compensat fiind "adoptata" si de Nasii fratelui meu. Initial au refuzat sa ma boteze din motive de sex, eram de cel gresit, adica fetita :)). Am aflat mai tarziu ca ar fi fost la mijloc si niste dispute de natura politica si ocupationala. Viata a facut ca eu sa fiu ultimul om caruia i-a zambit Nasa Cristina inainte sa se duca in alte lumi mai bune (sper).

In concluzie, nu m-au vrut ei asa ca m-au trambalat la Brasov pe un potop demn de Sf. Ilie pentru a fi botezata acolo. M-a botezat matusa mea, matusa care acum trece prin niste lucruri teribile. Are aproape 80 de ani, nu are copii - eu am fost cel mai apropiat lucru de a fi copilul ei, traieste singura in Brasov, nu si-a parasit locuinta de vreo 2 ani. A neglijat o problema pe care o avea la picior, in ideea ca Dumnezeu e mare si o ia inainte de a pati ceva foarte grav. Uite ca Dumnezeu a avut alta treaba si nu s-a ocupat de piciorul ei asa ca s-au ocupat niste chirurgi miercuri. I l-au taiat. (Nu lasati batranii indaratnici si incapatanati de capul lor, chiar daca urla si se lupta cu voi, daca va lovesc, ii luati pe sus si-i duceti la un medic inainte sa se ajunga la ceva atat de definitiv.)

De dimineata mama a plecat catre ea pentru a o duce cu o ambulanta particulara la tara, se va intoarce in casa in care s-a nascut si a crescut. Se pare ca asta isi dorea, sa se stinga in locul in care a inceput. Cu siguranta o putea face si venind pe ambele picioare... Sper sa-i fie mai bine acolo, sa aiba parte de oameni si de ingrijire. Intr-un fel sinistru si bizar probabil ca-i va fi mai bine fara piciorul care o chinuia de 20 de ani cu dureri infioratoare. Mi-a fost foarte teama ca nu va fi destul de puternica pentru a trece peste interventie, la 80 de ani ai sanse sa nu te mai trezesti nici din somn, dar dintr-o anestezie. Probabil ca si medicii au avut aceeasi temere asa ca au apelat la o anestezie rahie... A fost treaza si constienta. Inimaginabil.

Probabil ca a fost si vina noastra. Am fost prea ocupati cu vietile noastre, cu timpul putin, cu puii nostri. Distanta fizica dintre noi era ca un fel de amortizor peste problemele din viata ei de om singur si batran. Am fost de 1 mai la ea, vroiam sa o cunoasca pe Matilda. Nu stiu daca a fost un gest egoist, dar nu vroiam sa moara fara a-si cunoaste nepotica. Isi dorea asta foarte mult, nu mi-as fi iertat-o niciodata daca nu ajungeam la ea. Acum o sa fie mai aproape, o sa o vizitam mai des, o sa-i sarbatorim cei 80 de ani cu nepotii langa ea. A trebuit sa se intample nenorocirea ca sa-si recastige locul in familie. Noi suntem foarte putini, imprastiati pe peste tot. Tata are o sora si un frate, mama o are doar pe sor-sa si o nepoata care traieste la Oradea. Cu ea nu ne-am mai vazut de 25 de ani, cu fiul ei de cand avea 2-3 ani. Acum e un barbat in toata firea. Am reusit sa-mi aduc aproape toata familia la botezul Matildei, a fost una dintre cele mai mari impliniri. Mi-am avut acolo verii si verisoarele, nepotii, unchii. A fost o zi foarte speciala, a fost cu reinfigerea radacinilor in pamant.

Cand lucrurile stau rau imi caut binele in amintirile frumoase. Am scos albumul de fotografii pe care Nasica mi l-a facut cadou. M-am uitat pe fotografiile de la botez, pe cele din tabara de la Stupin, petreceri, oameni veseli, oameni tineri, parintii mei tineri, noi copii. Oamenii erau mai fericiti, viata era mai simpla si oamenii erau mai fericiti. Ma uit pe chipurile lor... nici pic de incrancenare, nici urma de rautatea de care ne impiedicam azi peste tot. Rudele erau familie, prietenii erau familie, sentimentele erau sincere, invidiile erau doar pentru cei cu adevarat deranjati sufleteste. Ma uit la cei care ne inconjoara acum, cum un om iti poate zambi in fata, iti poate lua copilul in brate si in gand sa te urasca cu o incrancenare demna de cauze mai bune. Si te intrebi de ce si chiar nu intelegi. Saracie era si atunci, greu era si atunci, oameni fara serviciu-  mai putni, dar erau- boli, griji, toate erau, dar oamenii nu erau atat de suparati pe ei insisi incat sa-i urasca pe ceilalti.

Cautand prin amintiri mi-am adus aminte de rochita de la botez, stiam ca a salvat-o mama de pe o papusa aruncata pe undeva pin podul de la tara. Rochita Matildei e in husa ei pe umeras impreuna cu toate amintirile de la botez. I le-am pus pe toate in cutia mare din carton alb si fluturi roz pe care a avut-o la trusou. O sa le gaseasca pe toate acolo cand va avea nevoie de o clipa de liniste in nebunia care va fi in lumea de om mare.

 Rochita mea era cam asa, din panza topita alba cu buburuze si fluturasi:

a Matildei mai asa:

albumul ei cu fotografii...

albumul meu cu o viata adormita in alb si negru

botezul meu

botezul ei

Mai  frumos, mai special, mai colorat, da Doamne si viata ei sa fie tot asa - mai frumoasa, mai speciala, mai cu oameni buni!

Sa-i tineti pe cei dragi aproape, sa le cinstiti vietile, sa nu-i lasati sa se uite!