marți, 19 martie 2013

Viata executata sau executarea vietii

Dimineata, ora 8. Eu treaza de la 6,45, ea treaza de la 7,15 (a avut o zi matinala). Cum spuneam- ora 8 si eu inca ne-nimic, maimutica avea chef de joaca. Mai lua un fard, mai o pensula, mai hainele mele. Niste muzica, topaila. Da' nu desenam ceva pe noua tabla de la nenea M.? Sau niste acuarele? Sau sa citim ceva? Citim ceva. Ba cu mingea! Si cu cealalta minge. Si cu cealalta. Apoi imi povesteste in stilul pantomimic consacrat cum s-a lovit de o cutie cu jucarii cand se juca ieri cu mingea numarul doi. Are si o zgarietura sa ateste incidentul. Se cearta putin cu mingea, apoi cearta cutia. Isi aduce aminte de muzica. Mami pune muzica. Ea executa coregrafia de la "Bate vantul frunzele". Cantecul se termina. Vrea altul. Daaa, cel cu degetelele. Acum numaram degetele. Le denumim. O data, de doua, de noua. Preferatii sunt: degetul aratator si cel mic. Vrea sa stau pe canapea si ea sa "danseze" la mine in brate. Adica sa sara cu detenta maxima. Un bun masaj anticelulitic, recomandam. Deci o dimineata obisnuita in casa celor doua ele.

Ajunge bona eliberatoare si bag viteaza sa ma aranjez si sa plec spre birou. Cand... cineva suna insistent la usa. Sunat de om strain care nu cunoaste soneria. Or fi vanzatori sau cersetori, zic. Si-mi amintesc ca doamna bona are prostul obicei de a intra in casa si de a nu incuia usa. Imi suna alarma interioara- usa deschisa, copil in casa, copil care se duce la usa pentru ca e mereu vesela de musafiri, eu in chiloti, bona se schimba. Din doi pasi eram la usa sarind peste Matilda, scrantind minunatul spate din doatre, cu un picior bagat in dres, cu fusta pe celalalt, incui usa. Pun inima la locul ei si ma uit pe vizor. Mati deja juca tzontzoroiul nerabdatoare sa afle cine ne calca pragul asa dis-de-dimineata. La usa un domn cu aer oficial. Nu este vecin. Nu pare sa fie nici un vanzator/strangator de fonduri, nici evlavios nu pare, deci nu vrea sa ne predice ceva. Suna iar. Ma gandesc ca-i totusi ceva important. Trag un pulover lung pe mine si deschid.

Domnul cam la 35-40 de ani, blond spre chel, scoate din buzunar o legitimatie. Este de la politie. Zic hait, m-au gasit, dar orice ar fi nu am facut eu. Doreste sa-l insotesc un etaj mai sus pentru a fi martor la un spart de usi. Este cu executorul judecatoresc si alti "specialisti", executa silit un vecin. Matilda isi pierde interesul, nu-i nici bun de joaca, nici vreun colet nu a adus, se retrage in casa. Eu acum ce sa zic, ma scuz onorabil ca nu-s nici macar "decenta" si ca trebuie sa plec la serviciu. Domnul insista pentru ca nu au gasit pe nimeni si le trebuie neaparat un martor. Sunt slavata de o voce care se adude strigand pe scara ca a gasit pe cineva. Ii urez o zi buna si inchid. Ma imbrac, imi chem taxi si plec.

Pe dum imi amintesc de comunicatul lipit acum cateva luni pe usa scarii. Era anuntul de scoatere la licitatie prin executare silita a unui apartament de la etajul 7. Stiu ca l-am citit cu interes ca sa vad cat costa si la cate camere era. Suma enorma, vreo 60.000 de euro datorati dintr-un imprumut pentru garsoniera respectiva. Fusese cumparata in boom-ul imobiliar cand un apartament cu doua camere la noi in bloc, ca al meu, ajungea la 130.000 de euro . Cat sa fi fost si garsoniera? Vreo 80.000 probabil. Piata imobiliara s-a dus de rapa, veniturile s-au dus si ele si oamenii au ramas cu datoriile. Proprietari pe aerul din casa pe datorie. Cine sa mai cumpere acum o garsoniera pe 60 si ceva de mii de euro. Nimeni. Nu stiu daca au vandut sau erau pur si simplu expropriati de banca. Teribil. Ma trec fiori reci. Acum venisera sa sparga usa. In casa toate bunurile, nu stiu de ce nu au venit sa si le ia. Probabil ca or sa i le arunce in strada. Cu proces verbal, bineinteles. Sa-ti arunce unii viata in strada... Ma gandesc cu groaza ca astia am putea fi si noi, oricare dintre noi. Sa vina niste straini si sa-ti sparga usa, sa-ti scoata bunirile din casa, sa-ti scoata viata in strada. Sa te execute.

Acum 6 ani cand am facut creditul pentru casa a fost o nebunie. Aveam ceva bani pusi de o parte. Era pe la sfarsitul lui martie si se anuntau dividende bune de la serviciu. Mama are mai multe actiuni. Ar fi fost o suma buna. Nu trebuia sa ne imprumutam decat de o parte din bani. In ziua accea i-am zis unui prieten ca mi-as dori un apartament la parc, la Tineretului. Toata viata mi-am dorit sa stau acolo. Imi spune ca a lui soacra, postarita in zona, stie un apartament de vanzare. Primesc numarul de telefon. Sun. Stabilim o intalnire pentru a doua zi. La 8,30 eram cu mama la ei in casa. Un apartament cu doua camere, decomandat, la 2 minute de parc, la 3 de metrou, in randul doi de blocuri, exact asa cum imi dorisem. Cea mai frumoasa energie pe care am simtit-o intr-o casa. Era casa mea! Nu mai locuia nimeni acolo, dar se vedea ca au fost niste oameni foarte speciali. Calatorisera mult, aveau obiecte stranse din toata lumea, picturi, amintiri. In sufragerie un divan din catifea mov lung cat tot peretele. Covoarele din plus mustar cred ca fusesera si ele aduse din calatorii. El- un fost cadrul militar si un iubitor de arta, picta. Ea- o doamna eleganta, blanda, rafinata, o Doamna. Aveam sa o cunosc in timpul tranzactiei, mi-a urat sa aduc copii pe lume, ca ea tare mult si-a dorit. Cand au mutat totul din casa mi-au lasat o carticica tivita cu fir de aur si o icoana pe perete. Mi s-a parut un gest minunat. Le-am pastrat.

Casa asta a fost sa fie a mea. S-au tras niste sfori, s-au aliniat planete, s-au dat oameni peste cap. Imprumutul nostru pe 6 ani inca nu iesise si cineva m-a imprumutat cu toti banii pentru o luna. Toti banii insemnand cam 65 de mii de euro. Cine mai face asa ceva? Proprietarii mi-au dat cheile pentru a ma apuca de renovat cu o luna inainte sa le dau si banii. Imprumutul a iesit, mi-am dat datoria. O alta persoana ne-a oferit banii pentru renovari si mobilat cu un termen foarte lung de restituire. De la aproape nimic ajunsesem intr-o luna la o casa. Si la un credit pe 6 ani in franci elvetieni. Francul atunci era 1,8 lei, iar euro 3,2. Imi aduc aminte cum stateam in cada si tot calculam paritatea intre cele doua. Pretul apartamentului era un euro, eu luam creditul in franci, iar plata o faceam in lei. Am reusit prin conturi si negocieri sa am pirderi minime. Am iesit bine. Apoi a inceput lungul sir de rate. Termenul fiind asa de mic rata era enorma. Alesesem 6 ani pentru ca mama era codebitor, si sponsor principal, si eram ingradite de varsta ei. Plateam cam o mie de euro pe luna. Tot salariul meu si jumatate din al ei. Stiam cum e sa traiesit cu 2 milioane (vechi) pe luna. Statusem un an in chirie si astia erau banii care imi ramaneau. Doua milioane si tichetele de masa. Era un efort major, ne bazam pe dividendele din anul urmator pentru a mai face o plata anticipata. Pe vremea aia se platea comision pentru rambursarea anticipata, era 2% dupa primul an si 1% dupa al doilea. A fost cel mai ieftin credit posibil, extrem de rentabil. Putea fi si mai bun daca l-as fi facut doar pe numele meu si pe 30 de ani. Rata ar fi fost la sfet iar noi am fi platit tot anticipat. Am fi redus foarte mult din dobanda platita. Oricum, a fost bine.

Partea mai trista a inceput prin 2008 cand cursul a luat-o razna. De la o luna la alta francul nostru crestea precum Fat Frumos. Ne secatuia de resurse, iar cand venea ziua ratei cred ca imi mai dispareau 5 ani din viata. Devenea din ce in ce mai greu. Intre timp avansasem la serviciu si salariul meu sa marise mult. Cand am pornit la drum aveam 1000 de lei. Un nimic. Acum crescuse, dar si cursul crestea si nu reuseam sa mai acoperim rata. Ne rugam sa fi fost un an bun, sa luam dividendele si sa inchidem creditul. A fost un an bun. Am luat leii si i-am depus intr-un cont la aceeasi banca. Apoi am inceput sa pandesc cursul. Francul ajunsese la 2,8 lei. In fiecare zi deschideam Cursul valutar si-mi statea inima. Nu ma mai vedeam iesita din groaza ca nu o sa reusim sa achitam creditul. Iar francul tot crestea, si crestea. Atunci Moise Guran mi-a salvat sanatatea mintala. Ii urmaream emisiunea. Omul este valoros, la propriu. Aud cum cineva face tranzactii pe piata francului, ca cineva baga franci in piata. Aport de valuta inseamna scaderea cursului. Zic Doamne ajuta! A doua zi eram prima la banca. Francul ajunsese la 2,2 lei. Aveam o suma mare. Le cer sa imi negocieze cursul prin Trezorerie. Se intoarce cu fituica si mi-o arata: 2,02 lei pentru un franc. Am facut transferul si am economisit o suma incredibila. Nu-mi venea sa cred. Era vineri. Luni cursul a luat-o iar la galop si a ajuns la ceea ce este astazi, dublu. Doua zeci de randuri de cruci si mari multumiri domnului Guran. O sa fiu fanul lui pe viata. Am scapat si am devenit proprietarul spatiului dintre cei 4 pereti si al celor 2 metri si ceva din cota indiviza.

Aveam o casa. Taurul are nevoie de o casa. Trebuie sa stie ca ceva e al lui. Aveam unde sa-mi pun capul linistita pe perna. Aveam locul meu. Aveam unde sa fac si sa cresc copii. Aveam cuibul meu. Cunosc teoriile despre rentabilitatea chiriei si despre cat este de demodat spiritul asta al proprietatii, dar nu este pentru mine. N-as putea niciodata, m-ar fi consumat si m-ar fi terminat. Instabilitatea ma omora. Mai dau uneori peste dosarul imprumutului. Peste toate calculele. Simt si acum fiorii si tremuratul de mana cand lasam la banca tot venitul nostru. De atunci nu mai pot sa mananc iarut. Mancam iaurt si covrigi. A fost greu, dar am avut noroc de sprijin. Daca nu era mama nu cred ca as fi indraznit sa fac un astfel de credit. Probabil ca as mai fi asteptat si as fi facut altul, mai tarziu. Am avut noroc ca a fost o perioada foarte buna pentru firma in care lucram si actiunile au inflorit. Acum imi doream sa ne mutam. Dar se anunta vremuri negre spre foarte negre. Vreau singuranta pentru mine si pentru familia mea. Copilul meu merita totul, nu-i pot limita resursele ca sa ne mutam. Ea inca nu simte lipsa de spatiu. Este doar nevoia mea sa am putin de loc al meu. O sa reorganizez casa. Nu ne puteam muta acum. Am restrans visele si cheltuielile. Facem economii. Instinctul meu imi spune ca din greul pe care-l traversam acum urmeaza si mai greu. Poate ca de dimineata inca nu eram foarte convinsa, dar imaginea usii sparte m-a facut sa inchid capitolul mutare. Stam aici. Nu este momentul sa facem datorii. Tinem banii, este posibil sa trebuiasca sa traim din ei in anii ce vor urma.



6 comentarii:

  1. postul ăsta mi se potrivește, dar numai capetele. la mijloc n-am înțeles nimic, ma depaseste. :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Lasa, sa dea Dumnezeu sa ajungi in partea aia de mijloc cand pui banu pe masa si scapi de credit. Hai cu biletul ala la Loto!

      Ștergere
  2. Esti o invingstoare, imi doresc sa am si eu jumatate din ambitia ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iti multumesc :). De la incapatanare mi se trage, am fost un copil foarte incapatant si independent. Deci incurajati copii caposi, nu incercati sa-i faci mai docili.

      Ștergere
  3. wow! am intinerit eu cu cinci ani citind despre experienta ta. bravo!

    RăspundețiȘtergere
  4. Instinctul meu il sustine pe al tau si spune si el ca va fi mai greu. Si da, am trecut si noi prin epopeea creditului, dar a fost cu imens de mult ajutor din partea parintilor!

    RăspundețiȘtergere