sâmbătă, 2 februarie 2013

Supravietuitoare

Ma simteam la capatul oricaror puteri omenesti. Ultimele 12 luni de serviciu, copil, tinut casa singura, trezirile repetate din fiecare noapte, uneori si 10, in noptile bune doar 2-3, m-au adus intr-o stare incat uneori simt ca ma prabusesc in mine. Fizic. Simt cum mi se frang oasele, o senzatie foarte ciudata. Nu mai am forta sa stau dreapta sau sa-mi misc toracele cand respir. Sunt ditamai omul, dar  simt ca daca bate vantul mai tare ma imprastie de pe picioare. De aproape doua luni nu mai pot adormi. Am inceput sa uit lucruri, aspecte de scurta durata, de la mana pana la gura. Creierul meu nu mai vrea. Cred ca s-a saturat si a zis "Gata, eu pun semnul de inventar!". Caut solutii, nu le gasesc. De la munca este imposibil de lipsit in aceasta perioada, este una foarte delicata. De acasa iar este imposibil. Nu mai stiu cand am avut o clipa de stat, pur si simplu de stat.
 
Un om caruia ii sunt foarte draga a decis in locul meu ca asa nu se mai poate. Trebuie sa imi gasesc inlocuitor acolo unde este posibil. Cum ar fi curatenia in casa. Stie cat ma oboseste faptul ca e dezordine si ca nu mai pot tine casa asa cum imi place. Mi-a gasit un om, i-a dat numarul meu de telefon. Astazi omul a venit, eu nici nu ajunsesem acasa. A intampinat-o bona. Nu a asteptat sa vin si eu, s-a apucat de treaba in bucatarie. Am mai trecut prin experienta curateniei facute de o alta persoana, big no-no. Incercam sa-mi pastrez calmul in legatura cu ce voi gasi acasa. Trebuie sa ma multumesc cu mai putin, macar sa fie curat. Imi amintesc ca trebuie sa vina si prietenul L. sa imi repare robinetul care ieri s-a gasit sa explodeze. Ce bine e sa ai prieteni care stiu meserii din astea utile. Diseara o sa am apa rece in baie. Un lux!
 
Ajung acasa, Mati inca doarme, bona cu ea. Intru in bucatarie, o fiinta mica si slaba cocotata pe un scaun spala de zor dulapurile. E firava, are o privire resemnata, trista si cand zambeste. E blajina si cu o energie tare placuta. Stiu foarte putine despre ea. Imi spusese Mihai ca este una dintre mamicile de la Fundeni. Ca de acolo a auzit numai lucruri frumoase despre ea. Mi-a spus ca are mare nevoie de munca, de bani. Incearca sa-si recupereze fetita cea mare de la fostul sot si pentru asta trebuie sa aiba conditiile legale. Trebuie sa munceasca pentru a trai si pentru a uita, pentru a avea macar un copil langa ea. O simt ca vrea sa vorbeasca, ca are nevoie sa-si povesteasca sufletul. Ii spun ca daca-i face bine eu o ascult cu drag. Ii este teama sa nu ma incarce pe mine. Imi povesteste tristetea ei.
 
Este una dintre mamele de la Fundeni care si-a pierdut copilul acolo. Baietelul ei, inca vorbeste de el la prezent, a murit dupa doi ani de citostatice, interventii, chin inimaginabil pentru noi. Medicii de la Targu Mures au decis sa opereze atunci cand nu trebuia, s-au spalat pe maini si i-au trimis acasa. In doua saptamani de la un copil sanatos ajunsese sa fie un copil cu metastaza. A venit cu el la Bucuresti, s-a luptat doi ai pentru el. A plecat in strainatate. A incercat si imposibilul. Copilul s-a stins. A trecut prin asta singura, tatal a crezut ca este momentul potrivit sa plece. Vorbeste linistit, ca si cum ar fi povestea altuia. O urmaresc cum face treaba repede si bine. Imi spune ca-i place, o ajuta sa uite. Isi pune toata revolta in frecatul dulapului. O simt ca e departe de a se impaca. Isi doreste un alt copil, acum, repede. Probabil vede in asta o salvare, o continuare. I-a murit copilul si ea nu a murit odata cu el. A trebuit sa traiasca si inca nu stie cum. Nici nu pot sa-mi imaginez cum.
 
Uneori ma gandesc ce as face daca Matilda ar muri. Cum as mai trai dupa? Mi-e atat de groaza ca as putea sa o pierd incat incerc sa-mi fac scenariul asta in minte.  Daca ma gandesc des la asta as fi pregatita? Nu pot niciodata sa trec prin el, imi dau lacrimile si o strang repede in brate. Un gand cu voce tare "Mami, sa nu mori si sa ma lasi pe aici! Sa nu mori!". Cum sa-ti pregatesti mintea si sufletul pentru asta?! Cum am putea fi vreodata pregatiti pentru a supravietui copiilor nostri? Cred ca ai vrea sa-ti stea inima si ai ura-o ca nu sta. Ca se incapataneaza sa bata si sa te duca tot mai departe. Ma uit la tatal meu care si-a pierdut fiul cel mare de cancer acum 10 ani. Nu stiu cum a indurat, chiar nu stiu. Il vad doar ca nu mai e el, ca viata lui a inceput sa se stinga atunci si asteapta doar sa se stinga de tot. Dar a mers mai departe, uneori mai zambeste, zambeste nepotilor lui.
 
Cum supravietuiesc parintii pierderii unui pui? Cum reusesc sa se mai ridice? Sa mai respire, sa-si miste toracele ala in sus si in jos si sa lase aerul sa intre? Cum mai pun un picior in fata celuilalt? Cum reusesc sa nu uite de la mana pana la gura? Sa isi faca ordine in casa? Sa mai adoarma? Cumva, incredibil, reusesc sa faca toate astea. Mai mult, reusesc sa vina in casa unei straine, intr-o casa unde exista un copil mic, vesel si sanatos, un copil care striga MAMA cat il tin plamanii. Reuseste sa vina aici si sa frece un dulap ca si cum viata ei ar depinde de asta. Si nu se plange de nimic. Spune ca-i este foarte greu, dar uite ca traieste. Este atat de mica si de fragila, dar traieste. Este o supravietuitoare!
 
 
Te gandesti la oamenii care supravietuiesc imposibilului, lasi capul in jos si stii ca o sa respiri si maine, tu nu ai patit nimic, chiar nimic...
 
 
 
 

8 comentarii:

  1. Nu am mai avut timp sa intru in ultimele luni pe blogul tau, draga Miruna, azi am prins 5 minute numai ale mele. Eu una te inteleg perfect, stiu ce inseamna sa nu mai ai deloc timp, sa nu te poti imparti sau clona, ca sa iti iasa toate macar pe jumatate bine....capul sus, si eu incerc sa supravietuiesc fiecarei zile pe rand, nu mai imi fac planuri de viitor pe mai departe, si in fiecare seara, cand pun capul pe perna, langa Bianca, ii vad surasul dulce si ii simt rasuflarea calda si linistita, imi spun ca in fond asta inseamna sa fii fericit, ca nu ne trebuie mai mult pe lumea asta. Te pup si te imbratisez cu drag.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-au dat lacrimile. Si eu ma gandeam uneori ca vladi ar putea muri (mai ales cand nu eram langa el sa ii veghez somnul sau cand era racit) si ma intrebam cum as putea rezista-fie mintindu-ma ca am visat copilul asta, viata cu el, fie ajungand o epava esuata la obregia....Greu de indurat si in imaginatie! Acum a crescut putin, il vad puternic si cu o pofta teribila de viata, plin de energie si prefer sa evit astfel de ganduri, ma uit la el incercand sa ghicesc tanarul care va veni, barbatul care va fi..Cred ca toate mamele traiesc cu spaima asta ascunsa in vreun ungher de suflet...
    Ai luat o decizie buna angajand pe cineva. Si noi am avut o doamna, care ne mai facea si cate o placinta cu mere daca termina curatenia mai repede...Venea o data pe saptamana si facea curat in toata casa si pentru mine acelea erau clipe pretioase, de tras sufletul...

    RăspundețiȘtergere
  3. Tin minte cand am citit ca a murit Bibi; am simtit ca nu pot respira. La fel cand citesc de cazuri cu bebelusi sanatosi care mai apoi sunt diagnosticati cu o boala incurabila (sau cu sanse mici) care nu supravietuiesc. Pana sa nasc ma ingrozea ideea ca voi muri. Acum simt un nod in gat cand ma gandesc ca parintii mei au ajuns bunici (bunicii mei au murit relativ tineri deci asociez bunicia cu o moarte mai devreme decat normal) si mi se opreste respiratia cand imi mai trece un gand despre o posibilitate de boala/accident a fiicei mele. Pu si simplu paralizez de frica cateva secunde. Naiba, cred ca propria-mi moarte o accept cel mai usor. Am fost invatata (de experienta) ca moartea face parte din viata. Atata timp cat ai avut o viata frumoasa si relativ lunga o accept. Mi se pare ca undeva trebuie sa sfarsesti, sa zici stop si sa inchizi ochii. Este ciclul natural al vietii pe care il inteleg. Ma sperie boala dar si ea face parte din acest ciclu. Oricat de gaina sunt, ma gandesc ca nu pot planifica tot, ca unele lucruri se intampla, ca in ciuda faptului ca orice actiune are o consecinta, nu pot planifica toate actiunile mele si ale celorlalti, nu pot face calcule probabilistice complexe pentru a prevedea toate consecintele. Asa ca (dupa vreo juma de an de terapie) am hotarat sa nu ma mai gandesc ca faimosul drob de sare si sa imi iau existenta pas cu pas, canalizandu-mi toate energiile pe timpul prezent. Viata celorlalti nu este viata mea, trecutul genetic este in permanenta in coabitare cu stilul de viata si experientele acumulate asadar consecintele sunt intr-o permanenta schimbare iar tot ceea ce am este acum. Si incerc sa ma bucur la maxim de acest acum.
    In alta ordine de idei, bravo pentru ajutoare. Orice treaba domestica in minus inseamna mai mult timp; iar timpul dedicat interactiunii mama-fiica este plin de endorfine. :) Va pup pe amandoua.

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-au dat lacrimile, nici nu pot sa ma gandesc la faptul ca Rebecuta mea de 2 anisori ar putea sa nu mai fie, sau ca bebelusa ce va veni in 4 luni s-ar putea sa nu mai vina....mi-e mereu teama ca gandurile astea atrag dupa ele raul.

    Citesc cu mare interes fiecare scriere a ta :) imi place modul tau de a destainui trairi interioare sau exteroare si dezinvoltura cu care-ti asterni aici ganduri, simtiri, trairi.

    Claudia

    RăspundețiȘtergere
  5. M-ai intristat... nu ca eu nu m-as gandi la genul asta de catastrofe, ca as minti daca as zice ca nu...parca totusi in ultimil timp s-au mai estompat gandurile astea, fata de cand gargarita mea avea doar cateva luni; cred ca asa-i cumva firesc; te gandesti ca tie n-are cum sa ti se intample (desi stii ca-i un hazard) si mergi totusi mai departe savurand, imbatandu-te cu fiecare clipa, petrecuta alaturi de puiul tau.
    In alta ordine de idei, eu nici cand n-aveam gargarita, nu puteam efectiv sa-mi mai fac timp si pentru o curatenie saptamanala ca la carte...asa ca aveam o tanti; evident mi se parea ca nu face niciodata asa cum as fi facut eu - DACA, as fi avut timp. Atunci am preferat asa. Acum, (desi n-a fost tocmai ideea mea), bona a preluat si activitatea de menaj... mentine zilnic, si se agita mai tare vinerea; dar e ok. Eu oricum n-as mai fi reusit. Iar din timpul petrecut cu gargarita mea (si asa limitat), n-as fi rupt pentru nimic in lume...da'pai pt curatenie si calcat. No Way!
    pup si capul sus!
    prioritatile sunt altele acum! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Cunosc frica asta care imi mai taie uneori rasuflarea si imi blocheaza orice gest, orice gand. Vine mai rar in ultimul timp, dar vine.
    Cred insa ca orice mama o are. Imi povestea bunica mea despre cand copiii ei erau mici (totusi, nu foarte mici intre 7 si 13 ani) si au plecat cu totii in concediu. Copiii au vrut neaparat sa intre intr-o pestera. Bunicii mele ii era groaza de pestera aia, nu vroia nicicum sa intre. Dar cand si-a vazut copiii intrand s-a dus imediat si ea pentru ca, s-a gandit ea, daca mor copiii acolo FARA EA?
    Groaza aia de a le supravietui copiilor ei i-a ramas atat de vie intiparita incat a tinut-o minte toata viata. Cand mi-a povestit eu nu aveam copil, asa ca am ras de spaima ei, de frica ei de pestera. Acum insa o inteleg atat de bine!

    RăspundețiȘtergere
  7. Mamei mele i-au murit 3 copii.

    RăspundețiȘtergere