Cand viata e fragila

Abia incepuse anul 2011, era frig, era zapada. Intram in trimestrul trei de sarcina si totul parea sa fie bine, sa ajungem cu bine la final. Bebelicioasa- pentru ca asa ii spuneam atunci- era in parametri normali, picioarele cam lungi, dupa cum s-a dovedit a fi si la lumina zilei. O mica infectie, nimic grav. Criza de sciatica parea si ea pe sfarsite, fiziokinetoterapia incepea sa dea roade si durerile erau suportabile. Reusisem si sa ma organizez astfel incat sa ma descurc singura in aceste ultime luni de sarcina. Teama ca o sa o pierd si pe ea se risipea incet, nu ma mai trezeam zilnic cu obsesia lenjeriei pline de sange, nu mai tresaream la orice durere si intepatura. Ma simteam chiar fericita si implinita. Era liniste. Lasasem garda jos.

Inceputul de an a dus cu el zile teribile la locul de munca. Foarte multi nervi, foarte. Frustrare, nervi, tensiune, umilinte. Tot corpul meu era intr-o incordare permanenta. Uitasem ca el are acum un scop mai important decat sa-mi poarte mie sufletul de colo colo. Acum o purta si pe ea si viata ei depindea de mine. Durerile s-au instalat surd pe la 6 de dimineata. Eram prea furioasa pe viata si pe tot ce se intampla pentru a le baga in seama. Mai avusesem si seara intepaturi puternice, le-am pus pe seama frigului. Mi-am facut rutina de dimineata si am plecat la munca. Colegul de birou avea fetita la o scoala foarte aproape de locuinta mea si ma lua si pe mine in drum spre scoala. In masina tot aveam senzatia ca nu este loc. Am repozitionat scaunul. Burta tot ma deranja in mod ciudat. Nu parea sa fi crescut, nici hainele nu erau mai stranse, dar ma deranjau. Am coborat la banca si de acolo traversam parcul pe jos catre serviciu. Dureri altfel… dar in acelasi timp foarte cunoscute. Dureri ca de inceput de menstruatie. M-am uitat la ceas. M-am uitat inca o data… si inca una. Durerea venea in valuri in mod regulat. Inca nerealizand ce se intampla ma tot gandeam la frigul patruzantor de afara. El trebuie sa fie vinovatul. Trebuie sa incep sa ma imbrac mai gros, sa-mi iau haine de gravida. Totusi am 31-32 de saptamani, incepe sa creasca burtica. Traversand strada si grabind pasul durerea a devenit foarte clara. Am ajuns la birou. Copilul era nelinistit, parea sa nu-si gaseasca locul. Am incercat sa o linistesc, impingea si mai tare cu piciorusele. Am simtit nevoia sa ma asez pe scaun. In caldura camerei am inteles ce se intampla. Intr-o clipa am simtit copilul coborand. Se angajase. Era travaliu! Mi-a inghetat sangele in mine. Doamne Sfinte, nu acum! Mai avem drum lung, nu acum!

Intrasem in travaliu, am sunat medicul, l-am prins din timp, s-a oprit. Abia, opt saptamani mai tarziu, cand a decis sa vina pe lume, am inteles cat de aproape am fost de o nastere prematura. Durerile si ritmicitatea lor erau aceleasi. Am avut noroc! Insa Matilda nu s-a mai ridicat niciodata inapoi, a ramas toata ghemuita jos, o amintire a faptului ca trebuie sat cu garda sus, ca niciodata nu esti iesit din padure pana cand nu ajungi la termen. A fost o experienta revelatoare, m-a schimbat cu totul. M-a facut sa inteleg ca eu sunt cea mai importanta si ca nimic pe lumea asta nu merita asemenea consum nervos. De acum nu mai eram doar a mea, de fapt nu mai eram a mea, eram a ei si-i datoram respectul de sine. Mi-am schimbat modul de a vedea viata si de a ma raporta la ea, am indepartat de mine oamenii care-mi faceau rau, m-am concentrat pe tot ce era bun. Ii riscasem viata dintr-o prostie. O adusesem pana acolo si puteam sa o pierd dintr-o prostie.

Mi-a fost teama toata sarcina de o nastere prematura. Probabil ca orice mama care trece printr-o pierdere de sarcina si prin nevoia de medicatie pentru sustinerea sarcinii sta cu teama unei nasteri inainte de termen. Am numarat zile, apoi saptamani, apoi luni. Cand am trecut de 28 de saptamani am inceput sa cred ca o sa scapam cu bine. Dupa hopul de la 32 de saptamani am privit iar totul cu teama. Cand am ajuns in saptamana 40 mi s-a parut incredibil si as fi putut sa raman insarcinata toata viata. Oricat de greu au fost de dus ultimele saptamani m-am bucurat de ele ca de cea mai mare binecuvantare. Nu mi-am dorit o clipa sa se nasca mai repede. M-am rugat prea mult sa stea acolo pana cand era destul de mare incat sa fie bine ca sa imi treaca vreo clipa prin cap sa nasc mai repede. Cand, la fix 40 de saptamani, a decis sa vina pe lume am imbratisat acea zi si am pretuit fiecare moment. Un copil sanatos, nascut la termen, a fost singurul gand timp de atatea luni. Am avut norocul sa fie asa.

Abia mai tarziu, dupa ce am inceput sa scriu pe blog, am inteles cu adevarat teama mamelor care stau cu sabia deasupra capului intr-un mod mult mai viu decat am fost noi. In mine a fost mai mult teama si grija. In ele a fost groaza. Lacrimile curse pentru fiecare zi rugata sa mai aiba rabdare. Groaza ca zilele nu or sa fie destule. Si de multe ori nu sunt. R.- o mama care mi-a devenit foarte draga- s-a rugat astfel clipa de clipa pentru Gabriel. Se putea naste oricand, iar ea s-a rugat ca acel oricand sa fie cat mai tarziu, cat mai aproape de un numar de grame care sa-i asigure supravietuirea. Au avut noroc, Gabriel s-a nascut prematur, au trecut prin clipe foarte grele, prin complicatiile fragilitatii unei vieti atat de mici. Dar au avut noroc. Astazi este un baietel vesel si frumos, il privesc cu lacrimi in ochi oricand mamica lui ii pune ispravile pe FB. Pentru el m-am bucurat cu lacrimi si duminica, 17 noiembrie, cand au sarbatorit victoria lor de Ziua Internationala a Prematuritatii. Pentru el si R. am inceput sa scriu acest articol.

Nu toti copiii nascuti prematur au acest noroc. Unii pentru ca au fost prea micuti, prea fragili ca sa castige lupta. Altii, care ar fi supravietuit, dar lumea din jur nu le-a oferit sansa. Nu au avut un mediu in care sa-si continue cresterea. Nu au avut un incubator. Un nou “pantec” care sa-i protejeze pana atunci cand s-ar fi descurcat singuri in lumea de afara. Daca un bebelus nascut prematur ajunge in prima sa ora de viata intr-un incubator sansele ca el sa traisca cresc spre 90%. Din pacate multe maternitati nu pot oferi o astfel de “ocrotire” micilor vieti si acestea se sting.

Pornind de la datele statistice (I.N.S) conform cărora în România mor anual, în medie, 1900 de copii cu vârsta mai mică de un an, organizaţia Salvaţi Copiii și-a propus să sprijine 25 maternități cu incubatoare pentru a ajuta astfel la prevenirea mortalității infantile și pentru a sprijini gravidele și mamele din 15 comunități să aducă pe lume copii sănătoși și să le ajute la creșterea copiilor lor.

Fondurile obţinute prin această campanie vor fi folosite de către Salvaţi Copiii pentru dotarea cu incubatoare a 25 de maternităţi din oraşele: Pitești, Bacău, Brașov, 3 maternități în București, Buzău, Reșița, Caransebeș, Constanța, Craiova, Segarcea, Petroșani, 2 maternități în Iași, Târgu-Mureș, Roman, Ploiești, Sibiu, Suceava, Vatra Dornei, 2 maternități în Timișoara, Vaslui și Focșani. 

Până în acest moment prin programul "Fiecare copil contează" Salvaţi Copiii a donat echipamente medicale către 15 maternităţi din ţară, iar în comunităţile în care s-a desfăşurat programul în 2011 nu s-au mai înregistrat cazuri de decese în rândul copiilor cu vârsta mai mică de un an.

Deşi rata mortalităţii infantile din România a scăzut semnificativ în perioada 1990-2010, atât ca procent, cât şi ca cifre absolute, 8471 de decese în 1990, 2250 în 2009 şi, respectiv, 1850 în 2011, România se menţine pe primul loc în Uniunea Europeană, cu o rată a mortalităţii infantile de 9.4 la 1000 de copii născuţi vii în 2011 (conform Institutului Naţional de Statistică). La nivel mondial, un copil moare la fiecare patru secunde. La noi în ţară un copil mai mic de un an moare la fiecare 5 ore, iar cauza principală a mortalităţii infantile sunt naşterile premature. Mortalitatea, precum şi speranţa de viaţă reflectă nivelul de trăi şi de educaţie al unei populaţii, accesul la servicii medicale, progresul medicinei şi al sănătăţii publice. 

Salvaţi Copiii România a iniţiat proiectul “Fiecare Copil Contează”, parte a campaniei mondiale Every One, care urmăreşte reducerea mortalităţii infantile şi a copiilor până la cinci ani. Prin proiectul “Fiecare Copil Contează” isi propun diminuarea cu 15% a mortalităţii infantile şi a mortalităţii copiilor sub cinci ani, în perioada 2010 – 2015. Acest proiect este iniţiat de Salvaţi Copiii România în parteneriat cu compania farmaceutică GSK Romania şi cu sprijinul Ministerului Sănătăţii.

În comunităţile în care s-a desfăşurat programul în 2011 şi 2012 nu s-au mai înregistrat decese în rândul copiilor cu vârsta mai mică de un an.

 

În 2012, Salvaţi Copiii a reuşit să doneze echipamente medicale importante maternităţii Cantacuzino din Bucureşti, maternităţii din Adjud şi secţiei de neonatologie a Spitalului Judeţean de Urgenţa Neamţ. Astfel, din februarie 2012, 64 de copii născuţi prematur au supravieţuit datorită incubatoarelor donate de Salvaţi Copiii acestor maternităţi, iar aproape 300 de mame au născut în condiţii optime utilizând masa de naşteri sau masa chirurgicală oferite de organizaţia noastră. Valoarea totală a investiţiilor este de 282.500 de lei.

În octombrie 2012, Salvaţi Copiii a demarat campania “Bun venit pe lume!” al cărei scop a fost strângerea sumei necesare pentru dotarea cu echipamente medicale performante a 15 maternităţi din România.

Imi este foarte greu sa vorbesc despre procente si statistici, un om foarte drag mie si-a pierdut acum doua luni fetita nascuta prematur si statisticile nu mai inseamna doar cifre. Au chip si lacrimi. Cei 1812 bebelusi nascuti prematur care au murit anul trecut cu siguranta nu sunt doar statistica. Sunt visele si sufletul parintilor lor. Puteti ajuta Organizatia Salvati Copiii sa-si indeplineasca obiectivul campaniei “Bun venit pe lume!” donand 2 euro prin SMS la 8833 sau facand donatii direct pe site:  Fiecare viata pierduta este reprezentata simbolic de un mic body care nu a mai ajuns niciodata sa fie purtat. De fiecare data cand nivelul donatiilor atinge cifra de 50 de lei, de pe site dispare un body, astfel el devine simbolul unei vieti salvate. In aceasta clipa mai sunt 1117 body-uri care asteapta sa fie “purtate”. Pe 20 noiembrie, cand am facut si eu o donatie, mai erau 1167... deci in mai bine de doua saptamani pe site s-au facut donatii de 2500 lei.

Am experimentat pentru o saptamana ce inseamna sa stai in fund pe un scaun si sa pazesti un incubator. Sa-ti doresti macar sa tii manuta aia mica si copilul tau sa stie ca esti acolo. Copilul meu era la termen si normoponderal, copilul meu era bine, problemele noastre nu au fost nici 1% din cele prin care trec copiii si mamele care petrec luni de zile pazind cu rugaciuni langa incubatorul salvator. Sute dintre ele, insa, nu au nici macar aceasta sansa, copiii lor mor inainte de a ajunge acolo. Cu totii putem schimba asta, putem ajuta ca fiecare copil sa conteze. Impreuna am reusit anul acesta sa cumparam o casa unor copii sarmani si sa oferim un Craciun fericit copiilor din Gogosari, stiu ca se poate.

 

De Craciunul acesta as vrea sa impodobim un bradut virtual, aici pe blog, cu toate body-urile pe care le-am putut “salva”. Ma ajutati? Revin cu detalii, pana atunci puteti face donatii cu rugmintea sa pastrati dovada donatiei pentru a pune inca un body in bradutul nostru!

 

Va multumesc!