miercuri, 8 mai 2013

Despre respect

Ma uit la ei si ma intreb ei oare ce au si noi nu. Oare ce face ca relatia lor sa fie la fel si dupa 35 de ani? Ce au facut ei bine si noi nu facem? Ma uit la noi, multi dintre tinerii generatiei, si mai toti suntem in puncte gresite relational. Unii singuri, altii in relatii care-i ologesc sufleteste si spiritual, altii- putini- in armonie. Iar pentru multi dintre cei in aparenta armonie lucrurile functioneaza dintr-un soi de dependenta in care unul nu nimereste singur piata iar celalalt nu-si gaseste sigur ciorapii. N-am avut modele? N-am avut timp? N-am avut dorinta? Dragoste? Ma uit cum relatii aparent perfecte, cu iubire reala si dovezi ale acesteia, se sfarsesc brusc dintr-o discutie de genul "cine-a infipt laleaua 'n branza". Din nimicuri tratate fara pic de rabdare, din prostii incredibile. Se termina familii, case, tot. La fel prietenii vechi, colaborari profesionale. Intr-o clipa vine furtuna si ia tot. Pentru ca nu sunt radacinile acolo, iar singurele redacini reale sunt cele ale respectului fata de celalalt.
 
Generatia razboiului, al doilea. Generatia industrializarii. Generatia cu cheia de gat. Trei generatii crescute in deriva. Fara parinti alaturi, fara prea multe intrebari. Fara raspunsuri. Unii pe la bunicii supravietuitori, altii prin crese si camine saptamanale. Singuri de la scoala, singuri acasa, fiecare trebuia sa se descurce. Fiecare incercand sa se descurce cat mai bine pentru el prin el. Ma uit la parintii mei si nu simt sa regasesc nimic din ei in mine. Nu au fost acolo real cand ma formam. A fost mamaie, o femeie vaduva de razboi. Buna si calda ca painea lui Dumnezeu. Ea m-a invatat sa fiu mama. Dar restul? Iubita, partenera, sotie? Ca iubita fiecare femeie se descurca intr-un fel sau altul. Este instinctul din ea. Uneori exagerat, alteori timid, cumva o scoate la capat. Se intampla uneori ca povestea asta sa-i iasa asa de bine incat ramane cramponata in ea si in lipsa modelelor sa nu reuseasca niciodata sa-si paraseasca statutul de iubita si sa obtina un altul. Poate avea noroc sa intalneasca intr-un moment prielnic un om cu rabdare sau un om care sa stie si atunci invata sa-i fie si partenera si sotie. Poate avea instincte foarte bune si iar sa aiba noroc si sa aleaga ceva bun. Dar poate avea si "mana proasta" si sa tot aleaga gresit invartindu-se in acelasi cerc fara sa-l poata parasi. De cele mai multe ori asa se intampla.
 
Ma uit la generatia noastra si nu inteleg. Ce-i gresit cu noi? Oare atat de mult sa conteze ce-ai vazut acasa? Teoretic eu am vazut armonie, parintii mei s-au iubit si se iubesc, se respecta si se sustin. Ei intre ei sunt acolo unde ar trebui sa fie orice cuplu. Dar unde am fost noi, copiii? Unde ne-au inclus pe noi in armonia lor, cum au incercat sa ne invete? Ca, sa fim seriosi, asta se invata. Toti ne nastem singuri si instinctul din noi va cere mereu libertate, independenta. Libertatea asta hranita prea mult va creste pana in punctul in care ne va fi foarte greu, daca nu imposibil, sa mai fim in doi. Cresti singur si impreuna cu tine creste nevoia de a te descurca singur. Reusesti si asta iti hraneste orgoliul si intoleranta. Cu cat timpul trece cu atat devin mai mari. Compromisul este de neconceput. Uiti cum este sa mai traiasca cineva langa tine. Iti muta lucrurile, paharele, lasa prosopul pe jos, camasa atarnata. Mai bine sa stea la el acasa. Sa vina doar cand ai tu chef. Dar asa nu se leaga nimic, si pleaca cand are el chef. Iar undeva, departe ingropata, este totusi imaginea oamenilor in perechi. Te zbati mereu intre ceea ce ai fost crescut sa fii si ceea ce ti s-a spus. Tu stii ca te-ai descurcat singur si ca o faci foarte bine. Ei ti-au spus ca lucrurile astea se fac in doi. Numai ca nu mai este loc pentru doi, deja i-ai acoperit tu si loculul lui.
 
Femeile si barbatii singuri pe la un 35-40 de ani. Ce-si doresc? Vor sa fie liberi? Vor sa aiba un cuplu, o familie? Si le doresc pe toate si pe niciuna. Au avut momente cand au atins fericirea de a avea totul. Doar pentru cateva clipe, dar a fost- se poate! Si tot cautam si ne invartim dupa perfectul pe care l-am avut pentru cateva clipe. Incapabili sa ne luam un angajament, daca maine apare ceva mai bun?! Incapabili sa renuntam. Incapabili sa fim noi mai putin si celalalt mai mult. Pentru ca nu putem. A trebuit sa fim asa ca sa ne descurcam, altfel eram nimeni. Si eram nimeni mai ales pentru noi. Undeva s-a pierdut ceva, iar eu cred ca acel ceva este respectul. A fost sacrificat in procesul acestei maturizari de unul singur. Eu asta simt ca ne lipseste. Respectul real fata de celalalt. In relatii, prietenii, profesie. Suntem cu totii niste mici Dumnezei si nimeni nu merita sa ne mai uitam in jos. Ne-am autodefinit ca perfecti si nimeni nu merita sa cedam parti din noi. Suntem o generatie ciudata pe care umilintele o indarjesc si mai tare in loc sa o faca sa-si plece capul. De aceea nimic nu merge, de aceea de la prosopul lasat ud pe jos se termina familii. A murit respectul si fara el nici toata dragostea din lume nu o sa faca o relatie sa mearga. Nici devotamentul, nici datoria, nici obligatiile.
 
 
Parintii mei au implinit pe 29 aprilie 35 de ani de casatorie si sunt convinsa ca singurul lucru care a facut diferenta a fost respectul profund si sincer pe care si-l poarta.
 
 
 

8 comentarii:

  1. Miruna, ce ne deosebeste pe noi de generatiile trecute este faptul ca suntem mai educati, mai independenti, mai putin dispusi sa ne "sacrificam". Am intrebat-o pe bunica daca a fost fericita in casnicie si mi-a zis ca nu, dar ca nu avea de ales. Si a stat cu bunicul 40 de ani pana a murit el, poate si mai mult. Femeile nu erau independente financiar iar divortul nu era o optiune indiferent de situatie. Eu am invatat sa nu mai deplang starea cuplului din ziua de azi versus cel de ieri. Sunt multe lucruri diferite, iar ceea ce i-a facut pe ei sa reziste nu e, neaparat, dragostea, cat datoria. Stii ce-mi spunea la un moment dat o femeie in varsta? "Mai, voi prea sunteti cocosi in ziua de azi, fiti mai puisori ca o sa va mearga mai bine". Daca asta inseamna sa tii capul plecat si sa inghiti tot felul de mizerii, atunci mai bine, nu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca proportia de emancipare este aceeasi de la o generatie la alta. Dar lucrurile de baza raman aceleasi. Iar eu tocmai la asta ma refer, parintii mei nu au stat impreuna din obligatie sau din spirit de sacrificiu. Mama nu este deloc genul. Ei au rezistat pentru ca exista acest respect neconditionat. Nu fac apologia cuplului de acum 30 de ani, norocul lor era ca pur si simplu viata era mai simpla si rezistau mai multi.

      Faptul ca acum suntem independente si putem oricand sa ne sustinem material nu cred ca justifica lipsa de disponibilitate in a construi o relatie. Alta este problema noastra.

      Ștergere
  2. Da, aşa este, respectul se pierde uneori pe alt(e) drum(uri). Însă, el singur tot nu ar asigura succesul, e nevoie de multe altele, de ex. de acceptare, de asumare, de smerenie (dar, nu greşit înţeleasă), de cunoaştere (eh, în lumea de azi, mai degrabă e nevoie de metacunoaştere), şamd. Oamenii actuali au nevoie şi de respect dar şi de conştientizare; există destule exemple, în blogosferă sau în viaţa reală, de oameni care se lamentează fără să realizeze că fac asta, ba încă afirmă contrariul, etc. Există mult prea mulţi oameni care-s atât de imaturi, atât de imaturi... nu conştientizează chestii simple... simple de tot, elementare. Din păcate, aceasta e situaţia în lumea în care trăim. Cât despre enumerarea generaţiilor, se poate completa cu generaţia tinerilor-deja/şi cea a copiilor făr' de părinţi, în sensul că părinţii sunt la muncă în alte ţări - copiii nimănui (aşa se simt ei) şi, desigur, generaţia Y - acestea suprapunându-se, parţial - evident, tot în derivă fiind.
    Sănătate alor tăi - şi vouă, de asemenea!

    RăspundețiȘtergere
  3. De acord cu Miruna. Vad zilnic oameni alienati. In plus, as spune ca singurul loc unde generatia noastra tine capul plecat e la job. Multi s-au indatorat pana peste puteri. Jobul, munca a devenit mai important decat familia.

    RăspundețiȘtergere
  4. E o problemă cu relaționarea în generația noastră, nu știu dacă de respect e vorba neapărat, dar ceva e. Sunt extrem de mulți care orbecăie încă la 35-40, imaturi emoțional.

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu cred ca e vorba de valori si de identitate - generatiile bunicilor sau parintilor nostri se valorizau pe ei ca parte a unei familii de succes asa cum ne valorizam noi, azi, prin prisma succesului social, financiar etc.

    Cautam altceva, avem altceva. E simplu.

    Noi suntem insa, e drept, o generatie "de trecere" si ne mai uitam cu nostalgie in ograda parintilor nostri. Si uneori mai suferim putin cand ni se pare ca am pierdut ceva.

    Copiii nostri nu vor mai face asta, poate. Poate familiile traditionale vor disparea cu totul, poate casatoria va deveni in 15 ani la fel de vetusta pe cat ni se pare acum ideea de zestre/dota, de exemplu. Cuplurile de acelasi sex, de exemplu, vor fi la fel de des intalnite si de putin "scandaloase" pe cat sunt acum cuplurile mixte alb/afro (de neconceput cu ceva vreme in urma).

    Nu-mi pare bine, nici rau. Fiecare epoca a avut un ceva al ei. si un urat al ei. Principalul e ca oamenii sa fie oamenii epocii lor, sa nu fie inadaptati, sa se simta impliniti.

    Parerea mea :-) :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "[...] casatoria va deveni in 50 de ani [...]" :-), am vrut sa spun.
      Si as adauga ca spun asta in conditiile in care am o familie foarte traditionala - ca model - cu sot&rochie de mireasa/dragoste&fidelitate/copil/bunica=bona/buget comun etc... si uneori am senzatia ca suntem perceputi ca fiind mai "demodati"...
      Ma rog, mie mi se potriveste asta, dar ideea este ca societatea e "coapta" sa promoveze si alte modele... si noi ca indivizi trebuie sa ne facem alegerile si sa evitam sa cadem la mijloc... si sa ne rugam la Doamne-Doamne si pentru un strop de noroc :-)

      Ștergere
  6. Este o fotografie foarte distribuita pe facebook cu niste batranei la nunta de nu stiu cati ani si intrebarea "Cum ati reusit sa rezistati impreuna atatia ani?"
    Raspunsul e ceva de genul "Pe vremea noastra cand lucrurile se stricau le reparam nu le aruncam"
    Asta se aplica la multe in generatia noastra de la lucruri simple. Cine mai carpeste sosete? Cine mai remaiaza ciorapi? Cine mai....? Pot continua asa cu multe si asta facem si cu relatiile, cand ceva nu merge, mai repede schimbam relatia decat sa schimbam atitudinea sau obisnuinta care au stricat-o.
    Poate avem si o scuza, suntem atat de ocupati, timpul ne trece atat de repede incercand sa prindem toti iepurii dintr-o data incat preferam mereu relatii noi in care lucrurile merg bine decat sa ne consumam ceva din timp reparand. De ce sa fii fericit cu pauze dar cu aceeasi persoana cand poti fi mereu cu mai multe persoane?
    In final ramane o problema de alegere a fiecaruia, daca vrea sa repare sau sa isi ia noua versiune, si o problema de compatibilitate, de unul singur nu pot repara, daca nu aleg amandoi calea asta nu o sa mearga.

    RăspundețiȘtergere