Nervous breakdown

Ihhhhhhh hhhhhhhhh, ihhhhhhhh hhhhh - inspira, exprira, inspira, expira, asa am invatat eu ca se face, eventual intr-o punga din hartie- american style. Tocmai ce m-am oprit dintr-o ora de plans, ora mea a urmat unei ore si jumatate de plans a Matildei. Plans, jelit, urlat si iar plans. Eu am plans de plansul ei (care in parte e provocat de actiunile mele). Eram in punctul in care simteam ca orice picatura in plus o sa duca la o implozie a bietului meu cap. Eu plang rar, chiar foarte. De cedat nervos si mai rar. N-am mai plans asa de mult de la nasterea Matildei si minunata saptamana in maternitate. Daca ma gandesc bine cred ca nu am mai plans deloc de vr'un an. Am lacrimile mai mereu la coltul ochiului, dar de drag, duiosie si dor de copilul meu. Lacrimi din astea de neputinta, nervi, oboseala, frustrare vars mai rar. Nu sunt genul de om plangacios, vaicaros, neputincios, nu ma dau cu fundul de pamant, nu zic nu mai pot, nu ma jelesc muiiiiiiiiiica, valeu, sariti. Nu vad nici sensul, cel putin nu pentru mine. Nu stiu daca asa m-am nascut sau asa m-am crescut. La noi in familie nu se plange, daca misti in front primesti raspunsuri de genul "Da, ce? ai innebunit? Ia termina cu prostiile". Asa ca iti gasesti un drum pe langa. In principiu genul asta de spectacol trebuie sa aiba asistenta si sa fie unul pe acolo care sa te adune de pe jos. Daca te apuci sa te dai de ceasul mortii de unul singur s-ar putea sa ai surpiza chiar sa fie ceasul. Deci nu ma vait, nu ma plang, mi se pare mai sigur pentru mine sa fiu puternica si sa nu-mi permit derapaje. Pe de alta parte atitudinea asta are si reversul, toti te stiu de puternic si instaureaza regula lui "tu esti puternica" (deci nu ai voie sa nu mai poti). Si atunci mai poti, chiar daca simti ca esti pe margine si deja un picior s-a dus dincolo. Si daca as avea loc de vaitat, m-as vaita? Nu foarte des, nu pana la capat. Dar uite ca aici e locul meu de plans de mila si spun acum: sunt obosita la limita pierdutului de minti!

 

 

Si ce daca sunt :), pentru moment nu exista solutie, asa ca inca o zi. Asta este sistemul meu, cate o zi pe rand si mai vedem maine de unde mai gasim puterea de inca o zi. Sistemul meu functioneaza destul de bine, dar uneori se aduna prea multe zile de hai ca poti, hai ca poti. N-am mai avut un somn decent de vreo doi ani si ceva, imi asum nesomnul ca orice parinte. Stiam ca o sa fiu doar eu, stiam si ce inseamna un copil. Credeam ca o sa pot pune la punct un program in care sa imi permit o pauza din cand in cand, inca nu am reusit. In ultimele sapte luni (de cand m-am intors la munca) nu am avut o clipa de nefacut ceva, sunt in priza 24 din 24 si asta se simte, rau. Tot de sapte luni copilul meu se trezeste de 3-4 ori pe noapte si de fiecare data are treaba cu mine si numai cu mine. Am zis ca-i vara, ca ii e sete, ca doarme prost, ca-i ies salve de dinti cate 4 dintr-un foc, ca e varsta si are nelinisti, ca-i lipsa mea de peste zi pe care incearca sa o compenseze noaptea (asta stiu sigur ca este). Dar sunt sapte luni puse peste alte zece in care n-am legat 3-4 ore de somn. Oricat ai fi de rezistent, si cred ca sunt, creierul isi cere dreptul la odihna si daca nu i-l dai incepe sa dea rateuri. La job sunt o vaga umbra a ceea ce am fost, am zile in care pur si simplu nu pot sa "produc" nimic, iar treaba asta incepe sa aiba consecinte si mi se pare corect sa aiba. A fost si greseala mea pentru ca m-am intors direct in ritm normal de 9-10 ore de munca, gresit. Trebuia sa profit de programul redus pe care mi-l oferea legea, nu stiu daca as fi putut in toate zilele, dar macar in unele. Sunt atat de obosita incat nici parintele din sufletul meu nu mai sunt. Incep sa cred ca varianta in care le poti face pe toate foarte bine nu prea merge sau nu merge cand esti singur. Nu ai cum sa fii doi, nu ai cum. Sau inca nu merge atunci cand copilul este foarte mic si tu esti tot universul lui. Sau cand ai un job cu foarte multa raspundere. Sau.

 

Ultimele doua nopti de liniste au fost cam acum 3 saptamani, era ceva mai racoare si a dormit copchilasa mai bine. Dar a venit raceala, ne-a daramat complet. Acum se trezeste de 10 ori pe noapte, tot cu mine are treaba, in principiu plange si vrea la san. De cand stau acasa, in medical, vrea si ziua la san, nu a mai cerut ziua de cand avea vreo 9 luni. Acum vrea zi si noapte. Noaptea trecuta a plans in 3 reprize de o ora pana nu a mai avut aer. O cred ca o dor lucruri, ca e obosita, ca nu poate respira, o cred si mi se rupe sufletul. Mai mult decat ii dau nu am ce sa-i mai fac, stie deja pentru ce este fiecare medicament si imi arata ca o doare capul si vrea Nurofen. Nu am cum sa-i dau. Imi aduce fas-fasul pentru gat, isi pune paturica drept fular si maraie pe ea. Tuseste pana varsa, am senzatia ca daca mai tuseste mult o sa se intoarca pe dos. Ii este atat de rau incat se intinde pe jos langa picioarele mele si vrea sa zaca acolo, cred ca e si mai racoare. Asteptam sa treaca, nu stiu cand, eu am 2 saptamani de bolit si sunt ca in prima zi, ea are 10 zile si a slabit mai mult de un kiligoram. Si cand ai 12 kg cu totul.... e o faramita de om, palida, cu cearcane, doar genele ce par mai lungi. Faramita mea cu gene. Imi tot spun bine ca e doar atat si ca viroza nu e o BOALA, bolile sunt altele si sunt grave. Uneori ma consoleaza ideea asta, doar uneori.

Matilda e un copil atat de bun si de bland, de intelegator, de dragut ca-ti dubleaza mila cand o vezi necajita. E vesela, curajoasa, pozitiva. Dar are o groaza, probabil una cat sa compenseze lipsa altor gargauni, ii e frica de aspiratul nasului. De cand era bebelus se speria teribil cand cineva isi sufla nasul,o sperie sunetul. Dintr-un copil care-si punea singur ser fiziologic in nas si aducea pompita, a ajuns dupa prima raceala sa tipe si sa fuga numai cand ma vede pe mine ca-mi suflu nasul. Din pacate viroza asta vine cu niste secretii nazale, zise ele si muci, gumiplastice. Se tin de nas de cred ca poti sa traversezi si strada cu ele si tot nu cedeaza sa iasa. Trebuie sa ii scot eu, iar ea urla, fuge, tremura, plange pana se invineteste. Nu am cum sa o las cu nasul astupat, dar nici nu mai pot sa o chinui. Pur si simplu nu mai pot, cand ii vad expresia de groaza, cum se agata de mine disperata, nu mai am mintea si sufletul sa o vad asa. Dupa atatea zile de chin si plans, astazi am cedat nervos. Mi-a pus capac mama care mi-a transmis telefonic "ai traumatizat copilul ala de tot!". Nu stiu care "de tot" pentru ca eu sunt ca un aer in jurul copilului meu, nu-i misc nici un fir de par si nu cred ca poate sa-i fie cuiva mai multa mila decat mi-e mie. Mai ales cand eu sunt cea care trebuie sa o chinuie. Mda, mi-am traumatizat copilul. Si m-a luat plansul si jelitul si pe mine. Cred ca abia cu asta am traumatizat-o.

 

Este pentru prima data de cand sunt mama cand plang de neputinta, nu am ce sa fac sa-i fie mai bine. Mereu am simtit ca pot sa mai fac ceva, macar sa o tin in brate. Acum nici asta nu mai vrea, se da jos din brate si plange, si plange.  Probabil ca se aduna si raul meu si oboseala infernala in care ma zbat. Este pentru prima data cand am simtit nevoia sa plec, sa iau o pauza. N-am cum sa plec. Nu am cu cine sa o las. Nici nu cred ca as putea sa o las. Am fost saptamana trecuta la botezul unor prieteni si Matilda s-a culcat fara mine. Pentru prima data in viata ei nu am fost langa ea, s-a culcat fara san. Suptul l-a recuperat peste noapte,, n-a fost asta problema. N-am stiut daca sa ma bucur ca poate si fara mine sau sa imi para rau. Oricum a stiut ca nu am fost acolo si a doua zi a stat numai agatata de mine. Deci nu a fost o victorie, a fost o retragere. E un sentiment foarte greu vina fata de copil. De cand o am i-am dedicat fiecare clipa si particica din mine, nu stiu cum sa fac altfel si nu cred ca mi-as dori sincer sa fie altfel. Astazi, cand mi-a venit sa plec din casa,  m-a luat groaza de asemenea gand si mi-a fost cel mai rau. Gandul ca mi-ar fi mai bine daca as avea niste clipe doar pentru mine m-a facut sa plang cu lacrimi si cu vorbe.

 

Nu cred ca plansul mi-a ajutat cu ceva, poate ca mi-a desfundat nasul :). Normal ca treburile chimice si-au facut datoria si acum sunt in starea de amorteala de dupa furtuna. Dar ce am rezolvat? Nimic. Diseara trebuie sa-i aspir iar nasul si nu mai am nervii pentru asta. Si stiu ca pare un mizilic, ca exista lucruri mult mai grele, dar pentru ea asta e groaza cea mai mare din lume. Iar pentru mine conteaza ce simte ea, care sunt greutatile ei. Nu stiu cum sa-i teleportez mucii din nas. Traim o Mucus Crisis mai ceva ca The Missile Crisis din Cuba. Spiridusle unde esti cand are omul nevoie de tine? Ceva idei? Cum terminam cu racela pana nu ne termina ea?

(am fost la medic, eu la unul, ea la doi, ne tratam, ne aerosolizam, ea cu adrenalina, luam treburi pentru tuse, luam babisme, incercam si cu ignoratul, nu functioneaza)