Cu de toate nu se poate!

Cum viata nu-i shaorma, nici abonament de telefonie mobila si nici macar credit bancar, viata nu-i cu de toate, viata este cu alegeri grele si cu sacrificii... Pentru ca mai aveam putin si incepeam sa-mi port chilotii peste pantaloni si sa-mi fac freza cu gel intr-o cabina telefonica, apoi sa ies pe geam in loc de usa, iar asta nu pentru ca m-as fi crezut Superman, ci pentru ca eram pe cale sa-mi pierd mintile de oboseala, am luat o decizie. Cred ca una dintre cele mai grele, daca nu cea mai grea. A trebuit sa ma neg pe mine, tot ceea ce am crezut despre mine pana acum, sa-mi sterg cu buretele tot orgoliul, toata munca, tot. Eu am fost elevul ala care daca avea de ctit o carte- eu citeam 3, daca aveam de facut o lucrare in facultate- eu faceam 2, daca cea mai mare nota era 10- pentru mine  exista doar 20, daca cineva trebuia sa munceasca 12 ore pe zi- tot eu am fost. Cand a venit copilul in formula de unu si nu de doi- mi-am asumat-o si pe asta, am facut-o din tot sufletul. De ce sunt eu asa? Evident: pentru ca pot! Stiu ca pot, stiu ca pot sa traiesc fara somn mult si bine, ca pot sa atipesc cate o ora la 3 zile si sa fiu ok, stiu ca pot sa muncesc 12 ore pe zi cu anii, stiu ca pot sa indur multe, fizic si psihic. De asta nu mi-a fost greu nici gravida de una singura, nici apoi cu un bebelus, tot singura, nici un timp dupa ce am inceput munca. Ziua mea are (doar) 24 de ore, ca tot ma intreba un om drag, are tot 24.  Dar din astea 24 pentru mine am vreo 30 de minute. Sunt minutele din taxi, dus intors de la munca, ala este "me time". Daca am si noroc de un sofer care nu simte nevoia sa-mi povesteasca toata viata lui in 15 minute, atunci am parte de liniste, de gol de ganduri, de privit pe geam, de numarat masini, de memorat numerele de la masini, de privit oamenii de pe stada. Atat. In rest am 9-10 ore la munca, apoi am 14 ore cu Matilda, doar noi doua. Cam trei ore e treaza, restul le doarme. Le doarme cu pauze, pauze cam la 2 ore. In pauza are treaba cu mine, vrea san, vrea mami, vrea sa se relocheze cu somnul in capul meu. Are o perioada.... Si cam asa se duc cele 24 de ore ale mele. De luni bune.

 

 

Eu imi iubesc munca, iubesc firma  in care lucrez, ma simt acolo ca acasa, o simt ca si cum ar fi si mostenirea mea. Mama mea a lucrat la aceeasi firma vreo 40 de ani, eu m-am nascut practic acolo. Faptul ca multi ma stiu de cand eram bebelus nu a fost neaparat un lucru bun, cand te stiu oamenii de cand te jucai cu lopatica in nisip le e foarte greu sa te vada ca pe un adult, mai ales ca pe un adult profesionist (care mai ajunge sa fie si sef).  E multa munca, e mult strans din dinti, esti o femeie tanara, esti un tzaca din punctul lor de vedere. Cand nu stii sau nu vrei sa pupi in fund atunci iti complici singur viata, nu mai zic daca predecesorul tau era tot unul din asta cu gura mare, dar pentru spus adevaruri deranjante, nu pentru pupat. N-am suportat niciodata lingaii, pardon, "diplomatii" si nici nu cred ca o sa mi se tonifice muschiul asta prea curand. Sunt oameni care apreciaza munca si devotamentul, sunt oameni care apreciaza periatul de scame si sunt oameni "care nu vor sa vorbesc cu tine", cel mai mult imi plac astia din urma.

 

Am venit la munca indiferent de cat de rau m-am simtit, de cat de gravida am fost, de ce dureri crancene aveam ( cand eram rupta de coloana), m-am dus acolo si mi-am facut treaba. Mai sunt cativa fraieri din astia, glumim intre noi ca or sa ne ridice statuie sa aiba porumbeii unde se gainata. Ajungi sa te neglijezi pe tine si sa rezolvi problemele de la serviciu si noaptea in somn. Apoi se intampla sa faci un copil, atata timp cat il ai in tine nu incurca pe nimeni, oricum ai avut un tupeu nesimtit sa faci copil. Nasti si intinzi gluma, stai in medical, apoi stai si in concediu de ingrijire copil. Deja ti-ai construit singur spanzuratoare si mai ai vreo doua litere de spus si nu se  intrevede ceva optimist. Ai fi stat 2 ani cu copilul tau, prioritatile ti s-au schimbat, vezi cat de important este ca TU sa fii acolo, sa-ti cresti tu puiul. Nu poti, ai si alte obligatii, iti trebuie bani, vremurile sunt de rahat, iar tu nu ai alt spijin, ai si muncit ca um om nebun sa ajungi aici, nu poti chiar sa risti tot. Lasi copilul si te intorci la munca. Dar tu nu stii sa muncesti cu moderatie, tu te tuci ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, o iei iar ca bezmeticul cu 10 ore de munca pe zi. Inca ai energie, inca esti ok si speri sa te descurci.  Dar trec lunile si tu incepi sa te stingi, incet incet. Si se face septembrie, joi, ai cam 7 luni de cand tragi de tine in toate partile, esti amortit psihic si sufleteste. Esti la birou si te uiti la monitor, nici tu nu stii ce cauti acolo, ce faceai si ce-i cu nodul din gat. E un nod in gat si nu poti sa inghiti nici aerul. Te doare capul foarte rau, e ca un junghi sub forma de fulger, il simti ca pe o retea prin tot capul. Cine esti si ce cauti tu acolo? Ai telefonul in mana si in el se aude "Alo,alo, spuneti". Ai sunat pe cineva, dar nu mai stii pe cine. Parca vroiai sa pleci acasa, acasa? COPILUL! Te asteapta copilul,  e 18,30, perobabil ca este in parc. Daca pleci acum mai apuci sa stai 2 ore cu el. Iei o gura de cafea. Suni la secretariat, nu mai e nimeni. Maine la prima ora trebuie sa te anunti la vorbitor. Pleci, iesi din firma, nu mai sunt masini in parcare, au plecat toti, tragi aer, intra, e cald si miroase a Dambovita. Ai luat o decizie. Nu poti sa sacrifici si mai mult copilul, deci trebuie sa tai din alta parte. Tai de la serviciu, ti se rupe sufletul, dar trebuie.

 

A doua zi te duci la DG, a fost penibil pentru amandoi. Ti-au dat lacrimile de ciuda, apoi altele de si mai ciuda. Niciodata nu ai mai zis "nu mai pot" si acum o faci in fata unui om care nu trebuie sa stie asta. Ai mai asistat la momente din astea lacrimogene, sunt penibile pentru ambele parti. Esti la munca, cel din fata ta nu e o bligat sa te inteleaga si nici sa-i fie mila. Tu cu lacrimile tale il obligi sa-i fie mila, il pui intr-o situatie de tot rahatul, ca ar trebui sa te inteleaga pentru ca si tu ai inteles si ti-ai mancat zilele si sanatatile la munca. Dar te-a obligat el? Nu, dar tu asa ai simtit sa faci. Acum simti ca nu mai poti, ca ai nevoie de odihna, ca daca nu te opresti putin o sa-ti explodeze capul. Ceri program redus, te intelege. Oricum asta este legea si aveai dreptul la program de sase ore de cand te-ai intors. Ii propui sa nu-ti iei doua ore mai putin in fiecare zi, vrei o zi liberea pe saptamana, se poate aranaja si asta atata timp cat iti faci treaba. Iti tragi lacrimile inapoi in ochi si-ti vine sa sari pe geam direct in Dambovita. Daca ai gresit, daca ai mai fi putut si doar ti se pare ca ai ajuns la capatul puterilor? Nu mai puteai. Iti asumi riscul de a fi schimbat din functie, ai mare nevoie de bani, dar ai nevoie si de minti in cap. Ai luat o decizie, ai recunoscut ca nu mai poti, poate este cel mai sanatos lucru pe care-l puteai face. Nu te simti deloc mandru de tine, nici nu stii daca asta o sa schimbe ceva, dar altceva nu stii ce sa mai faci. Nu te consoleaza nici ideea ca altii nu rezista in ritmul asta nici doua saptamani, cum nu te intareste cu nimic ca alta in alte conditii de presiune si temperatura a facut altfel. Nu stii cum era de fapt in pantofii ei, fiecare le stie pe ale lui. Iar tu stii ca dupa doi ani de nesomn cam pana pe aici ai avut puterea sa mergi.

 

Ajungi acasa, vrei sa impartasesti cu celalalt om din casa decizia. Incerci sa stabilesti un program cu ea, un program ca sa poti sa te folosesti de ziua aia libera, sa ai niste timp pentru tine, sa DORMI. Sa fie bine si pentru ea, si pentru copil.

 

- O sa am o zi libera in plus, mi-am redus programul. Ar fi bine daca o sa-mi iau in saptamana unu vinerea liber si in saptamana doi lunea, asa sunt 4 zile. Pot sa inteleg ceva de ele, la 2 saptamani sa am 4 zile libere.

- Da?( deja imbracata si pe jumatate incaltata, la usa, te   priveste cu ochii aia care spun "eu te-am trimis la scoala si cu 40 temperatura ca acum sa nu mai poti?!")

- Da, sper sa mearga. Nu mai pot, daca nu ma odihnesc o sa patesc ceva nasol.

- E da, pe vremea mea, bla, bla bla, deja nici nu mai auzi nimic, ti se redeschid urechile pe fraza " ce bine, asa o sa pot sa plec 4 zile!"

- Stai sa fac si eu un pipi.

 

Si a plecat.

 

Si acum? Acum ce? Te intorci de unde ai plecat, uiti ca nu mai poti si iti vine sa iti dai iar palme, pentru ce ti-ai riscat locul de munca? Ok. Cauti solutii, cauti o bona, cauti o cresa, mai bine o bona. Ti-a vorbit prietena ta despre una , poate e ok. O incerci si pe asta, ce Dumnezeu sa mai faci?!

 

Deci esti iar singura cu fiinta mica si nevinovata, nu stii cum o sa treci peste urmatoarele zile, chiar nu stii. O sa treci, pentru ca ea este totul si pentru ea faci totul. Este suflet din sufletul tau si nu ai voie sa nu mai poti. Se uita la tine cu ochi mici si ingrijorati, iti ia picioarele in brate si spune cu un fel de disperare in voce "Mama, mama". Da mama, te iubeste mami! Hai sa iesim afara, mergem la copilasi in parc?

 

 

 

E si maine o zi, mai vedem maine....